Frau Veta, ambasada Germaniei la Focsani
.jpg)
Veta Manole, 83 ani, este singura vrinceanca care a iesit vie si, pe deasupra, si cu un copil in brate din fostele lagare naziste. Unica sa fiica este rodul povestii de dragoste pe care a trait-o cu Willi Derenbach, un aviator neamt, de care s-a pierdut pe 23 august 1944, ziua cind romanii au intors armele. Desi si-a pierdut iubitul inainte ca fiica lor sa se nasca intr-un lagar din Austria, "frau" Veta se poarta si acum ca o "nevasta de neamt", chiar daca slabiciunea ei pentru germani i-a adus anchete si ciar batai de la fosta Securitate. Azi, la peste 60 de ani de la razboi, fosta prizoniera de razboi ii astepta cu "piine si sare" pe germanii veniti sa ingrijeasca cimitirele de razboi.
La prima vedere, Veta Manole pare o bunicuta simpatica si lipsita de griji. Putini stiu insa ca batrina doamna este o supravietuitoare a lagarelor de concentrare de pe teritoriul celui de-al treilea Reich si una dintre putinele romance care au nascut in "fabricile mortii". Fiica ei Rodica, rodul unei iubiri printre gloante, este unica amintire are i-a ramas de la aviatorul neamt care a sedus-o pe vremea celui de-l doilea razboi mondial. De teama comunistilor, ani in sir, Veta s-a temut sa vorbeasca despre cele indurate in tinerete. Nu a incetat insa nici o clipa sa-l caute pe tatal copilului ei, sa se roage pentru mintuirea poporului german. Veta Manole nu scapa nici o ocazie de a face milostenie pentru nemtii cazuti in razboi, dar in special pentru "neamtul meu", cum ii spune fostului aviator Wili Derenbach. Joi, de Ziua Eroilor, "frau" Veta va merge din nou cu coliva la Mausoleul Eroilor din Focsani, ridicat pe locul unde a fost un lagar pentru prizonierii de razboi. "Erau multi nemti tinuti in baraci inconjurate cu sirma ghimpata. Cind mureau, ii aruncau in groapa cite doi, trei, in pielea goala. Am vazut cu ochii mei si nu pot sa uit", rememoreaza batrinica Veta.
"As da orice sa-l mai vad o data"
Veta Manole avea 20 de ani cind a fost angajata "cu tot cu masina de cusut" in unitatea militara de aviatie de la Bobocu. Razboiul era in toi, iar ea a devenit voluntar al Crucii Rosii, dat fiind ca erau multi raniti de ingrijit. Aici, printre gloante, a trait o frumoasa poveste de dragoste cu un ofiter german. "Wili Derenbach era inalt, frumos si avea niste ochi albastri ca cerul de unde venise. Eu vorbeam nemteste, dar el imi spunea doar «te iubesc» in romana. As da orice sa-l mai vad o data si apoi pot sa mor", spune coana Veta, stergindu-si o lacrima care se prelinge discret pe obraz. In noaptea de 23 spre 24 august 1944, Veta l-a vazut pentru ultima data pe tatal copilului ei. Tocmai aflase ca era insarcinata. "Venisera rusii, iar nemtii au aruncat unitatea in aer. Pe 23 august am plecat spre Budapesta cu o masina a Crucii Rosii, iar Willy, care urma sa-mi fie sot, cu o alta masina. Ne-am pierdut si de atunci caut sa aflu ceva despre el. Ma iubea mult si imi zicea sa-i fac o fetita. Fetita a fost, dar n-a vazut-o niciodata", mai povesteste Veta Manole.
Dragostea a scapat-o de moarte
Pentru Veta, razboiul a fost si dragoste si ura. Ajunsa in Budapesta, avea sa fie imbarcata, alaturi de evrei romani, rusi si unguri, in trenurile cu destinatia Auschwitz. "Eram atit de multi ca nici nu te puteai aseza pe jos. Era o mizerie si un hoit ingrozitor ... Oamenii isi faceau nevoile pe ei. Nimeni nu stia exact unde ne vor duce. Eram plina de rani pentru ca am fost atinsa de schije dupa ce trenul a fost bombardat de americani. Ma intrebam de ce m-am nascut ...", isi aminteste plingind. Ajunsa in "Osviecim", denumirea poloneza a Auschwitz-ului, spune ca a fost "tunsa chilug si fotografiata in pielea goala, cu tablita la git". Daca gardienii ar fi banuit ca este insarcinata, poate azi nu si-ar mai fi spus povestea. Pentru ca sarcina nu se cunostea, a fost selectata pentru munca in lagarul de munca fortata (Zwangsarbeitslager) de la Heidenreichstein, unde a lucrat ca prizoniera in fabrica de ciorapi Patria. Veta nu l-a cunoscut pe celebrul doctor Mengele si nici pe profesorul Carl Clauberg, cel care conducea brutalele experiente de sterilizare a femeilor. De la Auschwitz nu uita mirosul dulceag de carne arsa, supa de varza din care n-a mai mincat niciodata, dar si faptul ca mutise de frica.
Copil nascut in lagar
Potrivit documentelor emise de statul austriac, Veta Manole a nascut pe 14 martie 1945 in lagarul din Heidenreichstein. De frica sa nu i se ia bebelusul, a refuzat sa plece la Viena si a nascut singura, "pe niste scinduri, ajutata de prizoniere". Din acea zi, unicul ei scop a fost sa-si salveze fiica, desi a trecut prin momente pe care refuza sa si le aminteasca. "O colega din lagar, iarta-i Doamne pacatele, s-a lasat violata de rusi, ca sa ma scape pe mine. M-au pus cu tot cu fetita la zid si mi-au spus ca ma omoara
pentru ca am facut copil cu nemtii si sint tirfa lor", rememoreaza Veta. In 1945, a batut la usa parintilor cu fetita in brate, unde a fost luata in primire de "gura lumii" si apoi de Securitate. "Nu mi-am gasit neamtul meu in lagarul din Focsani, dar i-am ajutat pe ceilalti suferinzi cu alimente, medicamente si le-am trimis scrisorile acasa. Au patimit multe, saracii! Dupa ce au scapat, ani de zile am corespondat cu Otto, cu Lorenz, cu Ernest". Pentru a-l scapa de la moarte, Veta l-a tinut ascuns la ea in pod, "o iarna si o primavara" pe Otto din Berlin, care era talmaciul lagarului din Focsani. "Doar noaptea il bagam in casa, la caldura. Cind a vazut ca n-avem ce minca si ce pune pe foc s-a dus sa fure de la o evreica pe nume
Eva. Ea striga dupa hot, lumea a sarit sa-l bata, dar tot ea l-a scos ca il stia ca a fost in lagar. Ulterior a facut buletin fals cu nume de jidan la trei nemti, dar lui Otto I-a fost frica sa fuga pentru ca nu stia
o boaba romaneste. A fost deportat in Rusia", isi reaminteste batrina. Pe Ernest l-a revazut dupa 30 de ani, pentru ca a fost eliberat dupa cinci ani de prizonierat. El a murit, dar copiii lui ii trimit adesea felicitari.
"Romanii m-au batut, nemtii nu!"
Comunismul avea sa fie pentru "frau Veta" mai greu decit lagarul. Slabiciunea ei pentru nemti a adus-o in vizorul Securitatii. "Tirfa nemtilor" sau "Veta nazista" sint cuvintele pe care le-a auzit adesea. Pentru a-l gasi pe Willi, Veta trimite inca in scrisori peste scrisori in Germania. Inainte de 1989, a dat explicatii pentru fiecare rind. "Ma lua tremuratul numai cit il vedeam pe postas la poarta. Am fost batuta pentru ca am vorbit pe strada cu o nemtoaica. In lagar nu m-a batut nimeni, in fabrica Patria nu, dar in
Romania m-au batut securistii ca am legaturi cu nemtii", spune inciudata Veta. Dupa un sir nesfirsit de scrisori, Crucea Rosie din Germania o anunta ca Willi Derenbach a fost dat disparut pe front. Dar ea nu vrea sa creada. "Ma gindesc si zic ca tot nu e el. Am facut socoteala si ar avea 88 de ani. Am scris de trei ori la Surprize-Surprize, sa aflu ceva de el", spune fosta iubita de razboi. Batrina ne-a marturisit ca a verificat toate crucile din cimitirele germane din Vrancea, in cautarea lespezii pe care ar putea fi scris
numele lui. Fiica ei are acum 61 de ani "si ochii albastri ca cerul" de unde venise Willi Derenbach. A fost singura ei amintire in toti acesti ani. "Am bagat in foc toate scrisorile, pozele, de frica securitatii. Nu puteam sa le bag intr-un borcan si sa le ingrop!? A mai ramas cite ceva, dar in capul meu", ne-a spus Veta, care a facut rost cu greu de documente care sa ateste ca a fost prizoniera. Dupa 1989 a devenit dintr-o victima a razboiului, o victima a birocratiei. Abia de citiva ani a primit o pensie modesta pentru cele 12 luni de lagar.
Ii plinge la cimitir
De unde are, de unde n-are, Veta Manole face mereu parastase pentru soldatii germani. "Stiu cum s-au prapadit si nu ma rabda inima sa-i stiu cu tarina-n gura. Daca ar sti nemtii ce pomeni le-am facut, m-ar lua in brate si m-ar pupa. Pomeni cum numai noi romancele stim sa facem. Eu iubesc foarte mult Germania si germanii. Cum vad pe strada o masina cu numere nemtesti o opresc", ne asigura tanti Veta. Atunci cind se stinge cite unul dintre putinii nemti care mai traiesc in Focsani, preotul Mihail Enasel o suna, iar ea "ii scalda pe toti, ii imbraca si ii plinge la cimitir". Desi nu a fost o victima directa a persecutiilor rasiale, a fost prizonier al armatei germane si nu a uitat umilintele indurate dupa ocuparea Romaniei de trupele rusesti, acuzatiile de spionaj si colaborationism, bataile, toate i-au lasat rani care nu s-au vindecat inca. Cu toate acestea, Veta Manole spune ca e important sa ierti pentru ca nemtii simpli ca si ea nu sint vinovati de exterminarile rasiale din timpul razboiului. "Razboialee transforma oamenii in fiare. Ma rog sa nu mai fie razboi niciodata", spune femeia care a oferit o viata intr-un lagar de concentrare.
Cimitirele militare germane din Romania
Militarii germani inhumati pe teritoriul Romaniei provin din rindul celor decedati in timpul celor doua razboaie mondiale. Conform Oficiului National pentru Comemorarea Eroior, 39.500 de militari
germani se odihnesc pentru eternitate in 283 de cimitire din tara noastra. In Vrancea se afla patru dintre importante cimitire germane, Batinesti, Bordesti, Soveja si Focsani, unde odihnesc peste 7000 de ostasi.
