Foto | Cătunul din satul Găloiești, comuna Dumitrești, județul Vrancea, în care-și mai duce traiul un singur locuitor
Lumea se află într-o continuă schimbare, nimic din ziua azi nemaiamintind de ce a fost în urmă cu zeci de ani. Urmele trecutului dispar an de an atât din peisajul vizual cât şi din memoria oamenilor, rămânând doar uitarea. Era într-o zi de aprilie şi cu soare bland ce mângâia mugurii cruzi ai copacilor când am pornit într-una din călătoriile mele pe coclaurile satului Găloiești, înarmat cu multă nostalgie şi cu nelipsitul aparat de fotografiat.
Am părăsit satul şi am luat-o spre Valea lui Ion trecând pe lângă comoara dintre izvoare sau mai bine-zis , locul unde, cândva, în vremuri demult apuse, fusese îngropată de străinii ce ne cotropiseră ţara.
În vale, Ciciurul lui Avram nu mai există. O încercare de a capta apa pentru locuitorii satului Ciuciure a distrus o emblemă ce a durat sute de ani.
Peste deal, în Valea lui Ion, vale ce-şi duce povestea peste veacuri , zumzetul albinelor se aude necontenit printre crengile înflorite ale prunilor îngrijiţi altădată, aflaţi în părăsire acum. Din apropiere, pădurea işi trimite mirosul de frunze crude.
Cândva, această vale clocotea de viaţă. Existau aici câteva case destul de sărăcăcioase, cea mai răsărită fiind cea a lui moş Vasile Pană.
Parcă îl văd şi acum, cu pantalonii din cioarec strânşi pe picior în bocancii ponosiţi, cu pălăria cu boruri înguste peste părul cărunt şi mustaţa scurtă ce îmi amintea de bunicul, tragând vaca de funie spre casa ce o avea aici.
Dacă prin anii optzeci puteai vedea ieşind fuioare de fum din hornul ce se ridica deasupra acoperişului din şindrilă de stejar, acum doar o grămada de bolovani ce cândva formau temelia casei mai aminteşte că aici a locuit cineva. Vegetația aproape că a acoperit totul. Fântâna ce în urmă cu peste un deceniu și jumătate se mai cunoștea la marginea drumului, este acoperită de uscături și fără strop de apă
Nici din celelalte case n-a mai rămas nimic. Cea a ţigăncii Mariţa a rezistat până prin anul 2000, dar după moartea babei s-a prăbuşit şi vegetaţia a început să înghită orice urmă de civilizaţie. Doar câteva flori de grădină mai amintește că aici a fost o gospodărie.
Am trecut pârâul alături de cei doi prieteni spre „Podul Brătuleștilor”, un alt cătun al satului Găloiești sau fost cătun.
Aici ne întâmpină un lătrat de câine lângă o gospodărie aflată și ea în paragină. Nu știam că aici încă mai există viață.
O poartă s-a deschis cu un scârțâit trist și o femeie în vârstă și-a făcut apariția surprinsă de vizita noastră.
Este țanti Florica, după cum avea să ne spună. Nu e din zonă. Este venită aici în pustietatea asta în urmă cu vreo cinsprezece ani. Cam așa. Nici ea nu mai știe exact. La cei saptezeci de ani, sprijinită în bățul ei, se bucură mult că cineva i-a poposit la poartă.
Trăiește singură aici în casa lui moș Ionică Leopea, omul care a însuflețit cândva aceste locuri. Nu are curent electric și nici gaz pentru lampă. Pentru ea, apusul soarelui înseamnă întuneric. Și în jur și în viață.
Departe de orice magazin sau orice altă casă locuită, nu are cine o ajuta. A existat în urmă cu ceva ani în fosta școală primară părăsită, o femeie fără adăpost ce se aciuiase acolo. Dar într-o dimineață, povestește tanti Florica, a găsit-o fără viață. De atunci e singură aici. Doar ea și cu cățelul ce mai strică liniștea poienii.
Povestește că a mai avut un cățel, dar i l-au ucis șacalii ce bântuie zona în ultimii ani. În privirea ei se citește tristețea.
„E greu singură, maică. N-am de unde lua o pâine sau altceva. Nimeni nu vine aici.”
Ne întreabă dacă i-am adus apă. Aici nu prea mai există apă. Mai aduce de departe cu bidoanele. Îi explicăm că n-am știut că mai există cineva aici, în acest fost cătun al satului Găloiești, că altfel nu veneam cu mana goală.
Încearcă să ne rețină cât mai mult. Singurătatea este o boală grea. Foarte grea. Ea nu prea vorbește decât cu cățelul. Cu altcineva nu are cu cine.
Ne luăm rămas bun și plecăm mai departe.
O cocioabă pe trei sferturi dărâmată indică faptul că populaţia acestei zone era mult mai numeroasă cândva. Fosta şcoală, cu pereţii găuriţi de ghionoi, se ridică ca o fantomă printre pomii în floare. Acum doar mai amintește că au existat oameni pe aici.
O pancartă cu numele școlii este prinsă în loc de tablie în partea de jos a ușii. „ȘCOALA PRIMARĂ GĂLOIEȘTI II”.
Nu departe, peste deal încă o casă în ruină. Peste tot hârtii și lucruri țărănești aruncate. Cărți de școală din anii 80, pagini din ziarele vremii, linguri de lemn sau străchini zac aruncate pe podelele de lut.
La fel și în celelate doua case părăsite de multă vreme. Locurile, aflate în pârloagă sunt pe zi ce trece acoperite cu vegetație. Peste câțiva ani orice urmă că aici a fost cândva un sat vor dispărea definitiv. Așa s-a întîmplat și cu cătunul „Podul Gârneții”. aflat la cateva sute de metri mai încolo. Acolo nimic nu mai amintește că au trăit cândva oameni
Lumea se află într-o continuă schimbare şi de multe ori dispar şi lucrurile bune, rămânând în urma lor doar amintirea. Nu peste mult timp, „Podul Gârneţii” şi „Podul Brătuleştilor” vor deveni amintire . Amintire în memoria celor ce încă mai ştiu că acolo, departe de lumea civilizată, un suflet îşi duce încă traiul la lumina lunii, fără să aibă ce pune pe masă sau să știe cât e ceasul.
Marian Galoiu
Profesorul Marian Galoiu este colaborator al Ziarului de Vrancea
Despre Marian Găloiu
Originar din Dumitrești, Marian Găloiu este profesor. Predă Informatică și Educație Socială la Școala Gimnazială nr 8, Alexandru Vlahuță din Focșani. Marian Găloiu este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și este autorul cărții „Dumitreștii de ieri”, publicată în mai multe ediții. În anul 2016 a fost publicată cea de-a treia ediție. Recitiți articolul publicat atunci în Ziarul de Vrancea accesând titlul alăturat Galerie foto!!! "Dumitreștii de ieri" pentru dumintreştenii de azi şi de mâine
Citiți și ce spune profesorul și scriitorul Răzvan Theo Chirac despre Marian Găloiu:”Neobosit călător pe Valea Râmnicului, Marian Găloiu stabilește un dialog afectiv cu natura sălbatică a acestui ținut, colecționând nu atât imagini, cât emoții. Având o structură imaginativă, artistică, dumitreșteanul drumețește în special pentru vis, provocat de geografia subcarpatică, mult îndrăgită. Peisajul e pentru Marian Găloiu o cutie de rezonanță a propriilor sentimente. Regăsind natura, se regăsește pe sine însuși. Pentru el, ieșirile în natură, în special în bazinul superior al Râmnicului, sunt prilejuri de reverie, de meditație și de contemplație. Năzuiește spre acea primenire a omului în natură, spre dobândirea (iluzorie?) unității originare cu aceasta.”
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Local
Vrâncenii prinși băuți sau drogați la volan își pot pierde permisul pentru zece ani
De același autor
