Amintiri din Focșaniul de altădată: Elev pe baza ...autobiografiei
V-ați înscris la școală? V-ați depus dosarul? Dar...autobiografia? Cum, nu știți ce-i aia „autobiografie”? Vai vouă! Păi ce plăcere, ce emoție să ai la început de școală dacă nu ți s-a cerut...autobiografia? Așa cum ni se cerea nouă în anii 40-50 la începutul anului școlar. Avusese loc ”reforma învățământului”, adică s-a trecut de la învățământul obligatoriu de 4 clase („primare”) , obligatorii, la 7 clase „elementare”, tot așa, obligatorii. De la clasa a 7-a la clasa a 8-a (fostă „a-ntâia de liceu”) se dădea un fel de examen de verificare și apoi, pe baza dosarului, puteai fi înscris la clasa a 8-a. Ei, aici era „hiba”. Hiba se chema ...dosarul, iar din dosar, principalul document era...autobiografia. De ce? Păi era în plină desfășurare...„lupta de clasă.”
„Lupta de clasă” a însemnat „lupta clasei muncitoare” împotriva vechii orânduiri capitaliste a burghezo-moşierimii, cu scopul declarat ritos de distrugere, de desfiinţare a acestei vechi orânduiri şi înlocuirea ei – de la toate nivelurile vieţii politice, economice, sociale, culturale, ştiinţifice ş.a.m.d – cu reprezentanţii nou-născutei „clase muncitoare democrat populare”. Cum s-a făcut acest lucru? Relativ simplu: au fost înlocuiţi, daţi afară, trecuţi „la munca de jos” și înlocuiţi cu reprezentanţi „cinstiţi” ai noii orânduiri. Dacă nu aveai „origine sănătoasă” nu puteai intra la școală! Erai fiu de „burghez”, ”moșier”, ”exploatator”, gata, aut! Tăişul, ghilotina, filtrul cel mai sever pentru realizarea acestor scopuri l-a reprezentat...„Autobiografia”. La înscriere primul document care se citea de către „Cadriștii” școlii, era…autobiografia.
Îmi amintesc, ce-am tremurat eu și părinții mei când a fost să mă înscriu în clasa a 8-a; tata era funcționar la stat, iar funcționarii de la stat erau categorisiți ca „mic burghezi”. N-aveam moșii, averi, nimic altceva decât salariul tatălui, dar când ne-am trezit că suntem considerați „mic burghezi” ne-a cuprins teama. Cum adică…”burghezi”? Păi. de ce? Ne-am mai linișțtit atunci când am aflat că toți funcționarii de la stat erau categorisiți drept „mic-burghezi”.
„Cadriştii”, adică personalul de la „cadre”, foarte riguros selecţionaţi, bine instruiţi (şi sever controlaţi) erau reprezentanţii din „lina I” ai „luptei de clasă”. Toţi angajaţii, toate categoriile de personal indiferent de funcţie, de domeniu, de autoritate profesională, de vechime, de grad etc, au fost obligaţi să-şi scrie şi să-şi depună...autobiografia. Nimeni nu scăpa.
Bun!
Ai scris-o, ai depus-o şi ai fi crezut că asta e tot. Oh nu! Periodic erai chemat la „cadre” ca să-ţi (re) scrii autobiografia. „Păi, am mai dat-o odată!?”- „Nu-i nimic, tovarăşe. O mai dai odată! Care e problema?”. Exista o tactică parşivă; „cadriştii” comparau cele declarate anterior (odată, de două ori, de „N” ori!) cu cele recente şi, dacă identificau unele omisiuni sau nepotriviri, hopa! Erai chemat să dai explicaţii: „de ce?, de unde?, în ce scop?, Ehei, nu era deloc de joacă! Autobiografia trebuia să fie…„lacrimă”; era documentul în baza căruia puteai fi încadrat în muncă, promovat, degradat sau, Doamne fereşte! dat afară din școală, din serviciu. Era „legea”!
Ce conţinea acest document de ajunsese un fel de spaimă a tuturor oamenilor?
Autobiografiile erau foarte, foarte bine chibzuite. Aveau o schemă a lor foarte parșiv concepută, în așa fel încât nimic nu scăpa „cadristului”
Mai întâi, erau datele personale: nume, prenume, data şi locul naşterii, numele părinţilor, adresa ş.a.m.d. Apoi capitolul referitor la „Părinţi”; la fel: nume prenume, data şi locul naşterii, etc, după care venea partea „cu schepsis”: Politica (asta era cu două sub-capitole: înainte şi după 23 august 1944). Asta era foarte importantă: toate neamurile și rubedeniile trebuiau declarate ce-au făcut înainte (ce politici, ce orgaizații etc., etc, etc.). Venea apoi Averea (şi ea, tot aşa: înainte şi după 23 august 1944), apoi un chestionar dacă a fost cercetat, arestat, condamnat (tot aşa - înaine şi după 23 august) – data, unde?. Totul foarte, foarte amănunţit. Doamne, doamne!
Declaraţia despre titular şi despre părinţi îţi consuma aproape o pagină! Ei și? Credeți că ați scăpat? Nu, fiindcă venea cuprinzătorul capitol despre „rude”. Un capitol foarte important (păi, să se afle cine îți sunt neamurile)
Despre fraţi sau surori (nume, prenume, data şi locul naşterii, profesia de bază, ocupaţia, situaţia politică, averea, situaţia juridică) – toate descrise foarte amănunţit cu precizarea pentru fiecare persoană a situaţiei înainte şi după 23 august 1944; apoi rude, ale părinților - surori, cumnaţi, veri, mătuşi, unchi, bunici şi ce rude ai mai avea, pentru fiecare -, tot aşa, cu detalii foarte exacte despre trecut (înainte de 23 august) şi despre prezent (după 23 august): avere, politică, condamnări ş.a.m.d.
Păi, de unde să știu eu ce au făcut, în viața lor, bunicul, bunica, unchiul, mătușa și alți strămoși?!. Nu conta! Trebuia să aflu de la părinți sau de la alții și să scriu exact ce au făcut ei acum o jumătate de secol sau…
La sfârşit, după chinul de ore bune de gândit şi scris, de citit și recitit cu mare atenție totul, cu teama de a nu omite ceva (pentru unele funcţii „de răspundere” se făceau și verificări „pe teren”, la locurile menţionate chiar de ar fi fost şi în creierul munţilor!) se adunau vreo 4-5 foi, scrise de mână, cursiv, cu toc şi cerneală, fără ştersături şi, la sfârșit, semnată autograf.
Documentul ăsta, adică „autobiografia”, se includea în dosarul personal, dosar care devenea „secret” la sectorul de „cadre”. Fiindcă se cereau, frecvent, noi declaraţii, pentru a nu omite ceva din cele scrise anterior, mai toată lumea îşi păstra acasă un model-tip pe care îl folosea (îl copia) ori de câte ori ţi se cereau „autobiografii”.
Vă vine să credeți, stimați concetățeni contemporani? Poate că unii dintre dumneavoastră ați mai apucat acele vremuri și puteți face deosebirea între ”admiterea” de atunci și ”admiterea din ziua de astăzi” (și când mă gândesc la faptul că mai sunt elevi din ziua de astăzi care refuză, pur și simplu, să se ducă la școală, așa…din prostie…)
Deci, ca să fii admis la liceu, mai întâi îţi depuneai autobiografia. La fel şi pentru a fi admis la facultate. Prioritate aveau fiii de muncitori sau de ţărani. În funcţie de locurile disponibile mai puteau fi acceptaţi şi ceilalţi („Micii burghezi” cum li se spunea-funcţionari, salariaţi) fiind de la început excluşi fiii de foşti „exploatatori”. La fel şi la încadrarea în muncă. Nu aveai un dosar „bun”, nu te primea la școală!. Păi, și ce făceai? Ți se „recomanda” să urmezi școala ”în particular”, adică să-ți angajezi profesori particulari care să nu te lase „fără carte”. Și, să știți că am avut colegi cărora dosarul le-a fost respins și au făcut școala „la particular”. S-a mai găsit un subrefugiu: copiii cu aceste „bube”, și-au schimbat părinții: „au fost adoptați” cu acte în regulă de alte rude sau alți prieteni cu biografii „mai sănătoase”, și-au schimbat numele (temporar, bine-nțeles) și așa, au reușit să scape de „originea nesănătoasă” și să-și termine școala.
Doamne ce vremuri!
După „marea naţionalizare” (în anul 1947) şi, mai apoi, după desfiinţarea sectorului particular („mic burghez”), foştii patroni şi fiii sau urmaşii lor (adică, vezi Doamne! „fosta burghezie exploatatoare”) nu mai puteau ocupa locuri de muncă pe măsura competenţei ci numai la „munca de jos”, în special muncitori („reorientare profesională”) în diverse domenii - în construcţii, pe diverse şantiere, la ţară ş.a.m.d. Nume importante de personalități ale științei, arte sau culturii, (mulți „reabilitați” apoi, devenind universitari, academicieni ș.a.m.d) au trecut prin aceste etape. Ce mai! Prioritatea absolută în ocuparea locurilor de muncă mai importante o avea „clasa muncitoare, cea mai înaintată forţă socială a timpului” care trăia în „alianţă cu ţărănimea muncitoare”. Asta era!
Cuvântul de ordine era „vigilenţa, fiindcă duşmanul de clasă nu doarme niciodată!”. În numele acestei „vigilenţe” s-au produs, Doamne Dumnezeule!, o mulţime de nenorociri: pâri, delaţiuni, „demascări”, arestări, condamnări, confiscări de bunuri, domnia fricii a punând stăpânire, pentru o lungă perioadă de timp, pe întreaga societate românească.
„Autobiografia” devenise documentul esenţial care îţi oferea (sau nu!) posibilitatea de a lucra undeva, (şi nu oriunde), te plasa într-o anume ierarhie socială, îţi oferea mici drepturi sau, dimpotrivă, te lipsea de ele. Era pecetea care făcea distincţia clară între: „e un tovarăş de încredere” şi „tovarăşul nu are o origine sănătoasă”, adică...„Autobiografia?”. Asta a fost!
Un fost ”Unirist” care și-a scris de nenumărate ori ”Autobiografia”
Prof. Victor Simion
