Timp Liber

INTERVIU | Crăciun de poveste, alături de Liana Alexandru: „Miracolele sunt posibile atunci când oamenii cred unii în alții”

Pe Liana Alexandru o leagă de Focșani o copilărie de poveste. Aici și-a descoperit pasiunea pentru televiziune, pe vremea când era elevă și nici nu spera că va ajunge vreodată pe micile ecrane. A luat contact devreme cu vieți zdruncinate de abandon și a văzut că atunci când oamenii au rădăcinile tăiate, întreaga lor lume se usucă. 

Alături de bunica din partea tatălui, l-a descoperit pe Cehov și ani mai târziu avea să scrie o poveste, din lumea copilului care era atunci, despre încrederea în oameni și despre puterea miraculoasă a faptelor bune. Cu prima ei carte, Liana a ajuns luna aceasta acasă. O aștepta o sală plină de elevi și foști profesori, în colegiul unde cu ani în urmă se juca de-a televiziunea. 

Ne-am întâlnit cu ea printre copii, care veniseră să-l cunoască pe „Băiatul care nu credea în Moș Crăciun”. Am stat de vorbă despre povești reale, despre visuri împlinite, dar și despre ce mai înseamnă astăzi meseria de jurnalist.

Acum, în prima zi de Crăciun, Liana a transmis cititorilor noștri un mesaj special. Vă invităm să-l descoperiți în cele ce urmează.

Pentru mulți dintre noi, Crăciunul se află în rezonanță cu perioada copilăriei. Care este cea mai pregnantă amintire a ta din această perioadă a anului, legată de copilăria petrecută în Focșani?

O zi plină de lumină în care suntem afară, cu mama, care tocmai ne-a luat de la grădiniță pe mine și pe Florin, fratele meu. Și toți trei construim din zăpadă oameni. Și fiecare rotunjește bulgări și face câte un om mic, pe care-l așează lângă omul celuilalt. E o amintire oprită în acest tablou, nu țin minte ce s-a întâmplat după. Dar mă văd pe mine, pe mama și pe fratele meu ghemuiți în zăpada albă și construind oameni.

Prima ta carte, „Băiatul care nu credea în Moș Crăciun”, editată de Humanitas și lansată anul acesta la Târgul Gaudeamus din București, a fost bestseller la categoria pentru juniori, înregistrând totodată un real succes și la Focșani. Dedicată fiicei tale, cartea aduce în discuție, printr-o metaforă, importanța rădăcinilor, dar și a încrederii, în viața unui copil. Cine ți-a insuflat pasiunea pentru povești?

Bunica din partea tatălui îmi citea din Cehov. Ea a stat mulți ani cu noi și s-a stins chiar când eu am plecat de-acasă. Îi plăcea povestea lui Vanka, mi-o tot zicea mereu. O amuza că Vanka, băiatul orfan lăsat ucenic la un boier departe de casă, îi scria bunicului o scrisoare în care să-și spună greutățile dar, în loc de adresă, scrisese pe plic la destinatar: „bunicului, din satul meu”. Se amuza tandru când spunea asta și-mi repeta povestea uitând că mi-a mai zis-o de nenumărate ori. Eu am câteva povești în familie marcate de abandon. Bunica și bunicul din partea tatălui au fost dezrădăcinați din Nordul Bucovinei, bunicul din partea mamei a crescut fără să-și cunoască tatăl, care murise în război. Apoi, mama mea a lucrat toată viața la un orfelinat din Focșani. Am cunoscut copiii de acolo pentru că mergeam și mă jucam cu ei și, în cartea mea, am încercat să descriu personajul prin ochii copilului care eram atunci. Un copil orfan arată ca oricare altul, cu deosebirea că, atunci când are rădăcinile tăiate, lumea lui se usucă. Ca să poată fi salvat, să prindă iar rădăcini, are nevoie ca de o sevă vitală de încrederea cuiva. „Băiatul care nu credea în Moș Crăciun” este o poveste reală, doctorul a existat în realitate, a salvat mulți copii, iar pe mine m-a încurajat mereu să scriu. Era născut pe 25 decembrie și s-a stins din viață anul trecut, odată cu tatăl meu. Amintirea lui a fost doar punctul de pornire, pentru că, metaforic, „Băiatul care nu credea în Moș Crăciun” e o poveste despre încrederea în oameni și puterea miraculoasă a faptelor bune.

Foto: Prima carte scrisă de Liana Alexandru, „Băiatul care nu credea în Moș Crăciun” (Ed. Humanitas), a fost lansată în luna noiembrie în București și în luna decembrie la Focșani

Cum putem cultiva apetitul pentru lectură în rândul tinerilor în era digitală, plină de imagini și reclame, în care graba, stresul și abundența informației sunt la ordinea zilei?

Cititul e ca îndrăgosteala, trebuie să vezi și să te fascineze. Un copil care nu-și vede părintele citind nu se va apuca el de lectură ca să fie mai cu moț în familie. Cel mai probabil, va sta pe telefon sau pe computer, fiindcă asta face părintele când e acasă, iar el e cel mai puternic exemplu. Apoi, trebuie să citească niște cărți care să-l atragă, să-i facă plăcere. Eu țin minte că abia așteptam să termin facultatea ca să citesc numai ce vreau eu și, mărturisesc, cărțile necesare despre înțelegerea lumii, a României în care trăiam, nici nu au fost în bibliografia obligatorie. Deci, un profesor trebuie să recomande și să discute cu copiii la clasă și cărți care nu sunt în programă, pe care le-au descoperit chiar ei. Eu, de pildă, fac asta când am ocazia să vorbesc cu tineri: îi rog să-mi recomande cărți și muzică, mă apuc și citesc sau ascult ce îi atrage pe ei. Mă interesează foarte tare ce le place, fiindcă numai așa pot crea punți de comunicare, de înțelegere și de încredere.

În interviurile anterioare, povesteai că pasiunea pentru televiziune ți-ai descoperit-o la școală. Cum începe povestea carierei tale?

În laboratorul de informatică al Colegiului Unirea, în care profesorul Adi Colin a făcut primul studio unde am prezentat știri. Eram o gașcă, câteva fete de la uman și mulți băieți de la mate-info, cu frate-miu în frunte. Ne jucam de-a televiziunea, dar ne jucam frumos, cu informații din liceu, cu interviuri, montaje și efecte speciale, pe cromă. Nici nu speram că voi ajunge vreodată chiar să fac televiziune. În realitate, am început cu radioul, în anul trei de facultate, și abia după patru ani am ajuns în televiziune, unde am rămas aproape cincisprezece ani.

Vreme de douăzeci de ani, ai lucrat în presă. Cum arată, în percepția ta, meseria de jurnalist?

E o meserie fascinantă, unde, dacă te implici, ai satisfacții în fiecare zi. E o meserie de relație, în primul rând, jurnalistul intermediază legătura publicului cu sursa informației. Ajută să fii empatic, să poți să-ți deschizi și interlocutorul, și publicul. Să fii jurnalist de televiziune e un pic diferit față de a fi ziarist, în general, pentru că la TV ești permanent expus, și ai nevoie de abilități de control foarte exersate, ca să nu dai chix pe ecran. Pe de altă parte, ecranul e ca o oglindă, te trădează imediat dacă nu știi despre ce vorbești, dacă nu ai un background consistent și o permanentă preocupare pentru a te updata. Eu am rămas mulți ani în locul cel mai provocator, prezentator de știri la televiziunea de news, ceea ce este, iarăși, diferit față de prezentarea de știri în televiziunea generalistă, unde nu sunt breaking news-uri sau news-alert-uri, unde talk-show-ul e o raritate. M-a ajutat mereu că am avut repere puternice în spate, și acestea au fost valorile și oamenii BBC, împreună cu care am și lucrat în primii mei ani radio la Uniplus.

Cum se prezintă în realitate peisajul mass media, la 30 de ani de la Revoluție?

Cu excepția unor insule din ce în ce mai mici de onestitate și adevăr, peisajul mediatic în România arată acum dezolant. Nu avem instituții puternice de presă pentru că ele nu au fost rentabile într-o eră digitalizată cu acces gratuit la informație. Patronii au folosit majoritatea instituțiile de presă ca instrumente pentru interese private și politice. O instituție media ar trebui să servească interesul public, la noi acest interes e primul care a dispărut, conținutul s-a subțiat, investigațiile sunt tot mai puține, ziariștii cu experiență au plecat spre alte domenii sau se străduiesc să facă presă pe cont propriu, începătorii se fac că lucrează, iar patronii sunt mulțumiți că îi costă mai puțin și nu le sunt deranjate interesele. Așa au ajuns instituțiile de presă fabrici de news la care nu prea se mai uită nimeni. Conținutul e scăzut, iar dezvăluirile, anchetele, analizele bine făcute vin mai degrabă din micile insule de libertate, precum o emisiune TV, un post de radio, un portal online sau contul de Facebook al unui ziarist integru.

Ce părerea ai despre presa locală din Vrancea?

Cred că presa locală e cea mai afectată de dezintegrarea instituțiilor mari de presă, iar ziariștii din provincie rezistă cel mai greu din cauza permanentelor presiuni ale baronilor și a locurilor puține în care să-și facă meseria. I-am admirat mereu pe ziariștii care nu s-au lăsat cumpărați și s-au luptat ca să dea publicului o presă liberă, iar Ziarul de Vrancea este o astfel de insulă de integritate.

Cum ar trebui să procedeze oamenii pentru a fi siguri că sunt informați corect?

Oamenii citesc de multe ori ce vor să audă, ce le confirmă teoriile și nu sunt deloc atenți la surse. Dau share unor tâmpenii cu aparența unor idei mărețe și nu mai contează cine le spune. Informația e ca orice alt produs, contează de unde-l iei, ca să fie de calitate. Cine chiar își dorește să nu se lase manipulat, să gândească cu mintea lui, își face frumușel o listă cu câteva publicații de calitate, cu câțiva oameni credibili, exemplari și, apoi, e atent la ce alte surse promovează aceste repere. Greu nu e, trebuie să vrei cu adevărat să fii informat, să fii curios, să-ți dorești să-nțelegi, nu doar să-ți fie confirmate teoriile de care ești deja convins.

Foto: Liana Alexandru, în seria de interviuri „Oamenii dreptății"

Printre proiectele demarate după ce ai părăsit micul ecran se numără și seria de interviuri „Oamenii dreptății. În dialog cu Liana Alexandru”, referitoare la profesiile din sistemul de justiție românesc. Ce anume te-a determinat să începi acest proiect?

A fost o propunere venită dinspre Leaders for Justice - o organizație formată din tineri magistrați, judecători, notari și avocați ai noului val - care își propune să dea voci relevante pentru justiția din România. Mi-a plăcut ideea de umanizare a justiției, apoi am descoperit în interviuri profesioniști faini ca oameni și am rămas foarte atașată de ei și de proiect. Cu sprijinul Manifest Film, el a devenit un documentar care a avut de-a lungul anului zeci de proiecții în cinematografe și la festivaluri și care continuă să ruleze în facultățile de profil. Văzându-i onești și atât de firești pe „Oamenii Dreptății”, am avut sentimentul că putem căpăta mai mare încredere în justiția din România.

 Unde te pot urmări vrâncenii? Ce proiecte derulezi acum și ce urmează?

În ultimul an, am scris articole de opinie pentru Republica, platforma online creată de Florin Negruțiu, Claudiu Pândaru, Alex Livadaru și Cristian Tudor Popescu. Nu am mai apărut la TV, pentru că am stat mai mult cu fetița mea, Selona, așa cum mi-am dorit, dar m-am apucat serios de scris și îmi doresc să spun lucruri și în ficțiune. Voi continua să scriu pentru copii și sper, la un moment dat, să public un volum de proză scurtă pentru adulți. Iar când am o analiză, un punct de vedere, un editorial pe o temă la zi, sunt încântată să fiu contributor la Republica.

Unde îți petreci sărbătorile de iarnă?

Acasă. De Crăciun, vom fi în familie, mai întâi, cu părinții lui Cosmin, soțul meu, apoi, cu mama și cu fratele meu, care a venit de la Bruxelles.

Foto: Liana Alexandru, alături de soțul ei, Cosmin, și de fiica ei, Selona. Foto credit: Daniela Papa

Autor: Camelia Condurache

Vizionați și: Lansarea cărții „Băiatul care nu credea în Moș Crăciun” (Ed. Humanitas), în luna decembrie 2019 la Focșani

VIDEO:vrancea atlastv

 

---