Precizări importante după lansarea recenta la Biserică a monografiei satului Petrești, scrisă de prof. Cezar Cherciu
ISTORIA ȘI EDUCAȚIA, LECȚII FOARTE GREU DE ÎNVĂȚAT (II),,Petrești, <Satul lui Vodă>, mărturii istorice” de Cezar Cherciu
Rosturile unei monografii sociologice în zilele noastre
Săptămânile trecute (2 febr. 2024, n. a.) a fost lansată monografia Satului Petrești - ,,Satul lui Vodă”, sat mănăstiresc, pendinte de Mănăstirea Mera, până la Secularizarea averilor mănăstirești (1863), adoptată de către Alexandru Ioan Cuza.
Am citit cu mare interes lucrarea dlui profesor, Cezar Cherciu pe care am prezentat-o în contextul actual, un context oarecum polemic, privitor la stâlpii educației din zilele noastre și la părerea românilor față de... Româniaeducată! Toți factorii (școală, familie, comunitate) interesați de educație, simt o insatisfacție apăsătoare față de rezultatele școlii românești, mai ales în confruntările internaționale de anvergură (Testele PISA).
Polemica aceasta a devenit o zarvă generală în care școala dă vina pe familie, familia dă vina pe școală și pe stat, comunitatea dă vina pe copii, pe părinți, pe societate, iar arbitrul suprem – Ministerul Educației Naționale, împreună cu ,,experții” săi, făcuți peste noapte, se străduiesc să ne spună că școala este o distracție, iar secretizarea numelor pe lucrările educaților este o formă de stres, care ,,împiedică” comunitatea să știe cine muncește cu încordare și cine o bălmăjește, pentru ca la urmă să ne trezim că cea mai mică bursă este cea ,,de merit”! Și peste toate acestea, vine ,,partidul de la putere” care în mod tacit, binecuvântează pe cel mai obedient slujitor din școală cu titlul de director, fără să-i pună în spate nici-o sarcină concretă, sau fără să-l oblige să dea socoteală cuiva la plecare, față de sarcinile asumate la începutul mandatului!
Cândva, înainte de 1989, circula următoarea butadă, care ne provoca râsul... amar, iar azi ne dă fiori: ,,- Cum dă în primire activistul de partid?; ,,- Închide gura și pleacă!”
Prin aceasta nu spunem că butada de mai sus ar fi valabilă și astăzi, ferească Dumnezeu, (există foarte mulți directori destoinici în Școala Vrânceană), dar e bine să ne gândim și la exemplul de mai sus cu toată seriozitatea, pentru că există și similitudini...
Revenind la problema despre care facem vorbire, am fost surprins când am aflat că activitatea de la Petrești se desfășoară la Biserica satului, cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului”. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost cartea lui Simion Mehedinți – Altă creștere. Școala muncii (ed. I, 1919), cea mai citită lucrare pedagogică din cultura română în care savantul român enumeră pilonii educației: ,,Evanghelia iubirii: copilul și femeia (mama), Școala muncii: preotul și învățătorul; Biserica vie: menirea femeilor, sănătatea copilului, purtarea față de copii, puterea pildelor, puterea muncii, roadele muncii, caracterul moral” etc.
Plecând de la aceste premise, m-am bucurat foarte mult că am fost invitat să particip la o activitate instructiv-educativă, organizată de Biblioteca Județeană ,,Duiliu Zamfirescu”, susținută de un profesor și desfășurată într-o biserică, la care participă întreaga comunitate. Iată că voi avea ocazia să văd noua paradigmă a educației la... lucru!
Mă gândeam, în sfârșit, avem la un loc toți pilonii educației actuale: școala, familia, comunitatea, evenimentul fiind generat de prezentarea unei monografii sociologice (Petrești, ,,Satul lui Vodă”, mărturii istorice).
În minutele premergătoare începerii activității, mă gândeam la norocul pe care îl au dascălii, elevii și părinții acestora, că se pot întâlni într-un loc destinat emulației și reflecției, într-un loc în care se forjează caractere – CasaDomnului –, care pe timpuri era prohibit.
Înainte de 1989, dascălii erau puși de organele de partid să facă activități de educație socialistă, în seara de Înviere(la Crăciun era vacanță), ca să nu se ducă la biserică. Cu acea ocazie, noi organizam excursii în zone turistice îndepărtate, la mănăstirile din Moldova, iar seara mergeam cu elevii la Înviere. Acolo, spre surpriza noastră, întâlneam mulți activiști de rang înalt, de la județ sau chiar de la nivel central (pe care-i recunoșteam), care veneau de ,,luau lumină”. De atunci nu ni s-a părut prea mare ,,păcatul” nostru, am văzut că ,,tovarășii” nu sunt așa de siguri pe ideile pe care le promovau și nici pe situația lor (una vorbim și alta facem!). Cu toate acestea nu i-am ,,compătimit” niciodată pe ,,farisei”!
Tot gândindu-mă la aceste lucruri, rămase în urmă, a început activitatea, care m-a trezit din reflecție și care mi-a aruncat în spate, o mare nedumerire – unde-s elevii, unde-s dascălii, unde-i Școala? –, mai ales că soțiile celor doi Prea cucernici părinți sunt cadre didactice.
Cu toate că dl profesor Cezar Cherciu, a încercat să aducă ,,școala” în această ecuație, premiind pe cel mai tânăr participant la activitate, cu un exemplar din lucrarea prezentată, nu cred că a reușit să completeze triada educației: școală, familie, comunitate, în care școala, cea mai importantă verigă, a fost absentă, ba din contra cred că educația este doar într-un picior, la fel ca într-o altă vorbă: ,,Cei patru evangheliști erau trei: Luca și Matei”, pentru că la activitate a participat în fapt, doar ,,comunitatea” – oamenii adulți –, pentru că ,,dascălii ,,n-au fost invitați”, iar ,,elevii” n-au știut.
Anticii spuneau cu peste 2000 de ani în urmă: ,,Non schole, sed vitae discimus”! – Nu pentru școală, ci pentru viață (adică pentru tine) înveți!, iar pedagogul și profesorul Simion Mehedinți spunea aceste cuvinte în ,,Altă creștere. Școala muncii”: ,,Omule, de datoria ta față de copilul tău, nu te scutește nimeni și niciodată în toată viața”!, adăugând că omul, spre deosebire de celelalte vietăți, are o ,,copilărie foarte lungă” și dacă nu este ajutat, nu supraviețuiește, dispare!
Asta înseamnă că familia și școala sunt cei doi vectori-gemeni, care poartă întreaga răspundere a viitorului speciei umane în primul rând.
Întotdeauna în limpezirea dinamicii procesului educațional și eficientizarea acestuia trebuie plecat de la școală, care are specialiști, autoritate științifică, morală, resurse materiale și financiare. Urmează apoi familia care este primul partener, cel mai interesat în ,,emanciparea” – pregătirea pentru viață a copiilor săi, după care urmeazăi comunitatea (lumea care ne înconjoară), începând de la nivel local, la nivelul statului, care nu poate fi indiferentă de felul în care vor evolua generațiile viitoare.
Ca dascăl cu vechi state de plată, atent în permanență, la procesul educației, fără să căutăm vinovați, încerc câteva sugestii pentru ca întreaga societate să devină educativă.
Comunitatea va fi educativă atunci când va recunoaște şi va dezvolta, în afara funcţiilor tradiţionale – economice, sociale, politice şi prestări de servicii –, o funcție educativă, în sensul că îşi va asuma o intenționalitate şi o responsabilitate vis-à-vis de formarea, promovarea şi dezvoltarea tuturor locuitorilor săi, începând cu copiii și cu tinerii. Procesul de coagulare a unei comunităţi se sprijină pe doi piloni: formarea gândirii logice şi formarea gândirii magice – religioase, iar reprezentanții acestor tipuri de gândire sunt învățătorul și preotul. (Emile Durkheim)
Instituționalizarea comunității educative presupune crearea unor formule manageriale flexibile, capabile să atragă noi resurse pedagogice, bazate pe mai multe principii, între care amintim: a) principiul unităţii exigenţelor pedagogice angajate, atât în școală cât și în familie; b) principiul deschiderii activității pedagogice realizată în şcoală, faţă de familie și invers; c) principiul orientării specifice a sarcinilor pedagogice ale şcolii şi ale familiei în raport de vârsta elevului, de dimensiunile (intelectuale, morale, tehnologice, estetice, fizice) şi formele de educație și de instruire angajate în mod direct şi indirect.
Aceasta înseamnă că pe lângă loialitate și simpatie între parteneri (școală, familie, comunitate) trebuie să existe o sinceră empatie și încredere între cele două părți, care să genereze o autentică ,,școală a părinților”, a membrilor comunității, dar și a dascălilor.
Părinții să cunoască obiectivele activității didactice (cognitive, afective, psiho-motorii), valoarea notei și a calificativelor convertite în muncă și în respectul pentru muncă și pentru semen.
Dascălii (care nu sunt și părinți) trebuie să știe secretul educației unor copii de succes. Ambii trebuie să știe că educația nu este un dresaj, ci o emancipare.
Emanciparea este o problemă de respect. Respectul pe care îl datorăm copilului, este de a-l trata, nu ca pe un adult în miniatură, ci ca pe o persoană în devenire, în formare, ca pe o persoană dispunând de un anumit potenţial care permite accederea la statutul de adult, dar care nu este încă autonomă.
Acest potenţial, îi dă dreptul copilului, de a se dezvolta. Trebuie să-i respectăm acest drept, de a-i da acestuia posibilitatea de a se dezvolta din plin în direcția vârstei adulte.
Şcoala trebuie să permită elevului să-şi construiască o capacitate de judecată proprie.
Pentru a accede la autonomie, copilul sau tânărul trebuie mai întâi să înveţe, să gândească – prin el însuşi şipentru el însuşi.
Educația nu este o competiție între școală, familie și comunitate privind drepturile acestora asupra copilului, ca la divorțul dintre părinți, educația presupune o muncă în echipă, în care fiecare să se întreacă într-o competiție – cine face mai mult bine copilului, cine îl pregătește cu mai multe foloase în viața care îl așteaptă! (Vom reveni.)
Costică NEAGU
Cronica recent ieșitei de sub tipar monografii a satului Petrești, scrisă de prof. Cezar Cherciu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
VIDEO | Conferința de presă a echipei de robotică „AICitizens” a CN „Al.I.Cuza” Focșani după întoarcerea din SUA
De același autor
