Cultură şi civilizaţie
3. Sfânta Scriptură, cea din toate timpurile şi cea din caietele elevilor
cea mai răspândită şi (probabil) citită carte de pe glob în ultimii 100 de ani s-au tipărit peste 3 miliarde de exemplare în cca 2000 de limbi traducerea greşită din ebraică în greacă luată de bună până azi ortodoxismul românesc – opac la schimbarea de curs a umanităţii îndoctrinarea copiilor cu elemente de cunoaştere depăşite de ştiinţă religia geto-dacilor în acord cu valorile
au apărut, cristalizând neliniştile lui homo religiosus copleşit de natură în reguli de raportare de sine, la lume creştinismului balada „Mioriţa“ – osia spirituală a poporului român
Biblia sau Sfânta Scriptură este o culegere de texte sacre alcătuite din simboluri, parabole şi alegorii menite să răspundă la întrebările pe care i le pune omului partea sa de eternitate. Ele poartă pecetea contextului cultural, istoric şi geografic în care au apărut, cristalizând neliniştile lui homo religiosus, copleşit de natură, în reguli de raportare la sine, la lume şi la divinitate ca homo cogitans.
Din Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, publicat de un grup de specialişti ieşeni la Chişinău, în 2007, aflăm că Vechiul Testament, prima parte a Bibliei, a fost redactat în secolele XII-II înaintea erei creştine în ebraică (doar câteva texte în arameică sau greacă), cuprinzând 39 de cărţi recunoscute de iudaism şi creştinism, iar Noul Testament („testament“ în greceşte înseamnă „legământ“) a fost redactat în limba greacă, recunoscut de creştinism, în care este prezentată, în versiunile evangheliştilor, naşterea, viaţa, activitatea, patimile, moartea şi învierea lui Iisus Hristos, formarea primelor biserici creştine sub îndrumarea apostolilor săi, vestindu-se cea de a doua venire a lui Iisus şi începutul altei lumi, fără sfârşit, lumea drepţilor.
„Textele biblice au fost produse de-a lungul unei perioade în care condiţiile celor ce scriau (politice, culturale, economice şi ecologice) variau enorm – scrie John Riches în Biblia – foarte scurtă introducere, Ed. Alfa, 2003. Există texte care reflectă o viaţă nomadă, texte provenind din medii monahice sau din temple, texte din exil, altele născute sub opresiunea sălbatică a unor cârmuitori străini, texte elegante, scrise la curte, altele aparţinând unor predicatori rătăcitori sau ale unor scriitori cu aere de elenişti sofisticaţi. E vorba de un interval de timp în care au fost compuse şi operele lui Homer, Platon, Aristotel, Tucidide, Sofocle, Cezar, Cicero şi Catul. O perioadă în care au avut loc înălţarea şi decăderea Imperiului Asirian şi a Imperiului Roman, campaniile lui Alexandru cel Mare, ascensiunea Romei şi dominaţia ei asupra Mediteranei, distrugerea Templului din Ierusalim şi extinderea suveranităţii romane asupra unor părţi din Scoţia.“
Am expus cele de mai sus pentru a se vedea despre ce trebuie să înveţe copiii şi adolescenţii, de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a şi chiar şi în facultate.
Eroare în traducerea Bibliei din ebraică în greacă
Toate marile religii care există astăzi pe glob au în centrul lor oameni – Buddha, Confucius, Iisus, Mahomed etc., care ne-au lăsat anumite precepte despre viaţă şi lume. Creştinismul are la bază Biblia, care în greceşte înseamnă cărţi şi este pluralul substantivului „biblion“. Vechiul Testament a fost tradus din ebraică în greacă între anii 260-240 înaintea erei creştine, cei 72 de traducători, care lucraseră separat, descoperind că traducerile erau identice (de aceea i s-a spus Septuaginta, în latineşte „şaptezeci“). Destinată probabil comunităţii evreieşti din Egipt, în perioada în care Alexandria, oraşul întemeiat de Alexandru Macedon cu 70 de ani mai înainte, devenise centrul vieţii culturale şi ştiinţifice a lumii elenistice, Biblia a fost percepută la singular în Evul Mediu, după traducerea ei în latină.
Adoptată ulterior de creştinism, traducerea din epoca elenistică a constituit textul standard pentru Biserica de limbă greacă şi pentru traducerile în alte limbi. Incipitul cărţii de căpătâi a evreilor a ajuns însă în greceşte incorect, prima propoziţie din textul ebraic – „Beresit bara Elohim et ha-şamayim v’et ha-areţ“ fiind tradusă greşit în „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul“. Cercetătoarea olandeză Ellen van Wolde (n. 1954), care a studiat 25 de ani varianta ebraică a Vechiului Testament în comparaţie cu celelalte texte scrise în ebraică în aceeaşi perioadă, a stabilit că verbul bara nu înseamnă a creat / a făcut, ci a despărţit (în spaţiu), primul verset din Cartea Genezei devenind astfel „La început a despărţit Dumnezeu cerul de pământ“. Informaţia a fost publicată în 2008 în The Telegraph, Wolde subliniind că „cei care au scris Cartea Sfântă nu au intenţionat niciodată să sublinieze că Dumnezeu a creat Universul, ci că Pământul exista când El a creat oamenii şi animalele“. Ellen van Wolde a prezentat această ipoteză şi la Universitatea Radboud din Olanda, afirmând că a plasat textul original din ebraică în contextul acelor vremi în care existau şi alte scrieri despre creaţie în vechea Mesopotamie.
Cărţile din rafturile bibliotecilor şi „cărţile“ Sfintei Scripturi
Un prim sens al cuvântului carte este „scriere tipărită şi legată sau broşată, cu un număr mai mare de 48 de file (sub 48 de file e broşură). Al doilea sens denumeşte „partea mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporţii mari“ (Eneida, epopeea poetului latin Vergiliu, are 12 cărţi). Cu al treilea sens este denumită „fiecare dintre cele 39 de scrieri ale Vechiului Testament. Cele 27 de scrieri ale Noului Testament nu mai sunt „cărţi“, ci 4 Evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan), Faptele Apostolilor aparţinând lui Luca, 13 scrisori ale lui Pavel, 1 scrisoare către evrei cu autor necunoscut, 1 scrisoare a lui Iacob, 2 scrisori ale lui Petru, 3 scrisori ale lui Ioan, 1 scrisoare a lui Iuda, şi Apocalipsa atribuită lui Ioan.
În Caietele de religie pentru clasele a III-a (p. 5) şi a VII-a (p. 7), Camelia Muha prezintă Biblia ca lucrare tipografică: „Biblia însemnă «cartea», sau chiar «cărţile», pentru că în realitate nu e vorba de o singură carte, ci de mai multe puse la un loc. Am putea spune că Biblia este o întreagă bibliotecă“ . Şi aşază cele 66 de „cărţi“ într-un dulap de bibliotecă, pe două rânduri, înalt cam de un metru, deşi spune că unele cărţi sunt scurte („scurt“ e un băţ, cărţile sunt „groase“ sau „subţiri“!), cuprind numai câteva pagini (A treia epistolă a apostolului Petru are doar o jumătate de pagină!). După care autoarea scrie că „Biblia e o scrisoare lungă pe care Dumnezeu a adresat-o oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile“, cu toate că mai înainte cu câteva rânduri scrisese că toate aceste volume (inclusiv cel de o jumătate de pagină? – n.n.) au fost scrise de oameni credincioși.
Cam încurcate vorbele Cameliei Muha, dar dacă copilul se roagă la Dumnezeu, i se desluşesc toate în cap. Aşa cum se roagă şi într-o ilustraţie din Caietul de religie pentru clasa I (p. 56) – „Doamne, ajută-mi să devin un bun informatician!“ Şi se roagă bietul copil şi la şcoală, şi acasă, până când părinţii îi citesc din Adevărul de luni 9 martie a.c. despre un tânăr din Tg. Jiu, Bogdan D., de 27 de ani, care, după terminarea unei facultăţi de profil, s-a angajat şase luni la o firmă din ţară, după care a plecat la Compania Google şi după o serie de interviuri (nu l-a întrebat nimeni de Moise sau Cele zece porunci!) a fost angajat şi în doi ani şi jumătate a ajuns Senior Software Engineer. Munceşte mult la optimizarea bazei de date, dar are casă, masă, maşină şi tot ce-i mai trebuie…
Ortodoxismul românesc între tradiţia conservatoare şi înnoire
Unul dintre fiii mei, absolvent de studii superioare în domeniul artelor plastice, trăieşte şi practică un autentic ortodoxism românesc în Bilbao, Ţara Bascilor din Spania. Prin ecumenism, îmi explică el, nu înţelege pragmatismul mişcării ideologice ce-şi propune depăşirea diferenţelor dintre confesiunile creştine şi recuperarea valorilor religioase comune, ci depăşirea deosebirilor dintre Bisericile Ortodoxe, cum ar fi între cele de rit vechi şi de rit nou.
Un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Ioachim Giosanu (Ioachim Băcăuanul), autorul volumului Creştinismul abia începe, publicat în 2013, caută răspunsuri la alte dileme care frământă ortodoxismul românesc, mult mai profunde şi mai greu de limpezit. Neintrând în posesia cărţii, dăm credit comentariilor din cronica literară semnată de Adrian Jicu în revista Ateneu din martie 2014. „Într-o Europă care merge spre ateizare – scrie tânărul cronicar – şi care riscă să se prăbuşească tocmai sub greutatea propriilor valori (libertate, egalitate, fraternitate, toleranţă, corectitudine politică), misiunea Bisericii devine esenţială… Altădată în ofensivă, creştinismul a intrat de ceva vreme în defensivă“ în cadrul globalizării şi libertăţii de circulaţie a opţiunilor, astăzi găsindu-se în situaţia ingrată de a fi concurat de credinţe mai tinere, mai puternice economic şi demografic. „Armonizarea între dogma religioasă (prin excelenţă rigidă şi conservatoare)şși specificul lumii contemporane (înclinată spre comoditate) nu e deloc facilă. Biserica Ortodoxă trebuie să iasă din expectativă revitalizându-şi trăirea, fără a pierde din vedere componenta spirituală, singura care poate salva umanitatea“ – îşi încheie Adrian Jicu cronica la Creştinismul abia începe. Câtă dreptate să aibă Prea Sfinţitul Părinte Episcop Ioachim Băcăuanul?
Balada „Mioriţa“ – osia spirituală a poporului român
Prezentarea Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul românilor, începe în Caietul de religie pentru clasa a III-a a Cameliei Muha cu o întrebare în legătură cu „răspândirea învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos în ţara noastră“. Aflăm că este „cel dintâi chemat dintre ucenicii Mântuitorului şi că este sărbătorit la 30 noiembrie“. Nu ni se spune însă că moaştele sale se află într-o raclă de aur în Biserica Sfântul Andrei din Patras, al treilea mare oraş elen şi nici că Sfântul Apostol Andrei este şi patronul Ţării Bascilor din nord-estul Spaniei, ai cărei locuitori s-au aşezat aici dinaintea venirii indo-europenilor. Aşa s-ar fi înţeles mult mai profund contribuţia creştinismului la cultura şi civilizaţia Europei.
Neabordând predarea religiei transdisciplinar, ci strict ortodox, copiii nu află că român mai înseamnă şi creştin, lucru semnificativ pentru cei care îşi pun întrebări despre locul şi momentul creştinării românilor, „care n-a avut caracter de eveniment, ca la alte popoare, ci de proces îndelungat, treptat, organic“ – menţionează Ion Coja în Transilvania. Invincibile Argumentum. Dar procesul creştinării românilor odată cu formarea lor ca popor în această „Grădină a Maicii Domnului“, cum ne numea ţara Papa Ioan Paul al II-lea, îl putem explica mai bine numai dacă îl raportăm la moştenirea geto-dacă, la marile asemănări dintre creştinism şi religia geto-dacă, considerată de unii vestitoare a religiei creştine, Zamolxis fiind un profet al lui Iisus, un „precursor“. „Nemurirea geto-dacă reapare transfigurată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţiişși creaţii dintre cele mai diverse“ – spune Ioan G. Coman în Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979.
Aşa ajungem la balada populară Miorţța, cea mai rezistentă piesă de „arheologie spirituală“ a poporului român. Balada a cristalizat, într-o sinteză pur românească, fără echivalent în spaţiul cultural european, o concepţie originală despre esenţa metafizică a fiinţei umane. Mioriţa nu este doar „povestea firească a unui eveniment real“, pentru că un conflict minor, vecin cu tâlhăria, n-ar fi permis o asemenea închegare de simboluri într-o singură creaţie literară. Semnificaţiile baladei nu pot fi îndepărtate de religia geto-dacilor, de cultul lui Zamolxis, de tradiţiile ritualice ale strămoşilor noştri sau de puternicul sentiment al naturii prezent la păstori, deşi unele sensuri originare s-au pierdut şi s-au adăugat altele noi, strat după strat, în tentativa de a o aduce, de-a lungul timpului, la înţelegerea celor care o ascultau.
Ca parte integrantă a spaţiului cultural european, românii nu sunt, în general, mari creatori de mituri, dar au moştenit totuşi ceva de la daci, care se pare că aveau o sensibilitate deosebită pentru mitul silvestru. Legaţi de munte în cea mai mare parte a anului, păstorii au trăit, cu toată fiinţa lor, măreţia priveliştilor de pe culmi şi au devenit mai meditativi, având şi mai mult timp să cugete asupra scurgerii timpului şi rostului vieţii. Eterna transhumanţă a oierilor să nu le fi sugerat oare ciclurile vegetaţiei care se naşte, moare şi „înviază“?
„Icoana stelei ce-a murit… azi o vedem, şi nu e “
În Caietul de religie pentru elevii clasei a VII-a, Camelia Muha le prezintă elevilor „crearea lumii“, la pagina 12 spunând că „prin cuvântul cer trebuie să înţelegem lumea nevăzută a îngerilor“ nu spaţiul în care văd şi cu ochiul liber aştri, pe pagina următoare continuând prezentarea îngerilor – „fiinţe spirituale, fără trupuri materiale“. Nonşalanţa cu care îi crede tâmpiţi pe cei cărora le ia banii vânzându-le caietul e surprinzătoare. Fie că se uită pe Discovery Science sau National Geographic, fie că le spun profesorii de ştiinţe exacte sau îl citesc pe Eminescu, elevii află altceva despre naşterea şi funcţionarea universului sau istoria secretă a farfuriilor zburătoare.
Aşa aud că în august 2013, cercetătorii americani de la NASA au observat o explozie stelară care a luminat toată galaxia din care făcea parte astrul şi care a avut loc în urmă cu peste 12 miliarde de ani, la cca 2 miliarde de ani după Bing Bang. Profesorul de fizică le-a mai spus, de asemenea, că, în septembrie 2013, sonda americană Voyager 1, lansată în 1977, a părăsit Sistemul Solar, fiind astfel primul obiect fabricat de om care a ajuns în spaţiul interstelar. La începutul lui martie 2015, elevii au aflat din buletinele de ştiri că cercetătorii elveţieni din Lausanne au realizat, pentru prima oară în istorie, o fotografie care prezintă lumina atât ca undă, cât şi ca particulă.
La 1 decembrie 1886, Mihai Eminescu publica în Convorbiri literare poezia La steaua: „Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie, / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e“. Nu lucra în niciun laborator de astronautică, dar vedea cum „stelele nasc umezi pe bolta senină“ şi-şi amintea cum „soarele şi luna / I-au ţinut cununa“ ciobanului din „Mioriţa“. Era om şi adormea visând şi îngeri şi demoni…
Prof. Valeriu Anghel, val.ang38@yahoo.ro
Profesor de limba şi literatura română cu o experienţă considerabilă, scriitor şi publicist, fondator de reviste şcolare şi de cultură, Valeriu Anghel ne propune, într-un miniserial de cinci articole, un alt mod de a privi divinitatea şi predarea ei în şcoală. Va urma în numărul de mâine.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Foto | Elevi ai Şcolii Gimnaziale “Adrian Păunescu” Focşani l-au evocat pe poetul vrâncean Dumitru Pricop la Muzeul din Dragosloveni
De același autor
