14 ani de la moartea baciului mioritic
Se vor împlini în curând 14 ani de la moartea poetului Dumitru Pricop și lumea a rămas tot în câte a lăsat-o poetul. Luna își vede de rostogolirile ei siderale, apa este tot udă, iar rarița se hlizește la noi tot ștrengărește noapte de noapte. Mi se pare că în sfertul acesta de secol am tot alegat după o minge, pe care baciul a luat-o cu el.
Avea carismă și calități de lider unanim recunoscute. Ne ținea adunați în jurul lui, așa cum magnetul ține adunată pilitura de fier. Noi toți care eram pe lângă el făceam simplă figurație și-l ascultam cu evlavie de alumni încă necopți la minte. Eram ca sub o vrajă și cuvântul sau ideile lui aveau ținută autoritară. Se impuneau, căpătau imediat audiență și valoare de îndreptar deși vorbitorul le arunca pe piață dezinvolt, ca pe niște coji de semințe.
Oriunde într-o adunare se-ntâmpla să fie și Mitică Pricop, acolo perorația era deja confiscată de baci. Tututor celorlalți nu le mai rămânea decât ipostaza de ascultători disciplinați. Mi-l amintesc cum la o întrunire organizată de regretatul Marian Ruscu la Muzeul de istorie din Ploiești ne-a ținut în glume, bancuri și parabole o noapte întreagă. Spre dimineață eram cu toții epuizați, numai el, care nu tăcuse o clipă, își păstrase verva tot proaspătă și tot spumoasă.
Era un fenomen. Avea ceva din cremenea munților Vrancei și n-a crezut nimeni că-n interior era măcinat de un rău ascuns. Îl credeam logodit cu veșnicia când de fapt avea o fragilitate de crăiță uitată în dogoarea soarelui. Cine-l avea pe Mitică Pricop alături n-avea cum să se teamă de război. Cu vitalitatea lui elefanantină inspira o încredere catalitică, matlasată dseori cu candori fastuoase.
Din nefericire, impresia aceasta era falsă și într-o vară fatidică, când vipia răspândea o moleșeală copleșitoare, baciul și-a lăsat turma în câte-o găsise și s-a ridicat către cer. Cel pe care-l credeam veșnic și furnizor de nădejdi calofile, ne părăsea fără veste şi fără obişnuitele semne pregătitoare.
In curând se fac 14 ani de când am rămas singuri şi neajutoraţi. O facem pe pricepuţii când de fapt ne fisurăm singuri luntrea nădejdilor în care plutim şi apoi ne văicărim că ne înecăm. Am demolat gemenii new york-ezi şi-am învins deocamdată pandemia, dar cine ştie ce alte încercări ne aşteaptă. Încă un accident Fukushima şi planeta se va rostogoli în neant fără viaţă şi fără om la timonă. Vieţuim într-o sticlă transparentă, dar ne sâcâie un bâzâit de viespe şi noi nu ştim să-i arătăm drumul ieşirii afară. A bătut în fundul lumii cineva, dar cine stă să-i deceleze toate semnele încifrate. Doar el, Mitică Pricop ştia să descifreze semnele zodiacale, ştia când să declanşeze furtună şi timp frumos şi mai ştia unde este Antaresul.
Privea lumea şi oamenii dintr-un azimut atât de înalt că nu dădea niciodată greş în aşezarea lor în locul pe care îl merita. Ştia modalitatea prin care să ajungă la esenţa umană, la omenescul din om, să-l pună în mişcare şi să-l administreze mai apoi, ca un fachir cu expertiză şi cu o pricepere rar întâlnită. Pentru mulţi, pentru foarte mulţi, era o onoare să-şi găsească un loc în coloana ce se forma în spatele lui.
Acesta a fost Mitică Pricop, de la trecerea căruia comemorăm în curând 14 ani şi-am scris aceste rânduri folosind în loc de pix peţiolul unor stânjenei îndoliaţi, ce-mi făceau cu ochiul complicitar
Ionel Necula
Citiți și :Dumitru Pricop a plecat în lumea spiritelor
