Reflecții... Reflectate | Un leu pentru pâine, doi lei pentru blister!
Dintotdeauna, noi, românii, am fost miloși, gata să-i ajutăm pe cei sărmani. În vechile sate românești nu existau oameni care să trăiască din cerșit. Eu cred că cerșetoria s-a născut la oraș.
Leneșii satelor, ajunși la orașe, mai întâi în târgurile de provincie, au văzut oameni cu mâna întinsă. La început au crezut că e vreun cod secret de comunicare. Au încercat și ei gestul miraculos. Cu uimire, au văzut că trecătorii le strecoară în palmă câțiva bănuți sau ceva de mâncare. Abia mai târziu cerșitul a devenit o profesie cu text: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”.
Cerșitul e la el acasă pretutindeni. La noi, parcă e mai organic. Nu se cere o anumită sumă, ci doar o completare a unei sume necesare pentru a cumpăra un anume produs. Un leneș dintr-un sat vrâncean te întâmpină mereu cu aceeași întrebare: „N-aveți un leu să-mi iau o pâine”? Se înțelege că nu se poate cumpăra o pâine cu un leu. Mai e nevoie de încă 2-3 naivi cu dare de mână pentru completarea sumei. De fapt, individul își ia o țuică. Având și ajutor de la statul cel milos cu leneșii, nici nu văd motivul pentru care ar munci. Fiecare localitate rurală își are lipitorile ei.
La oraș, concurența e mai mare și mai diversificată. Îți cere o „doamnă” doi lei, fiindcă nu-i ajung banii să-și ia un blister cu pastile pentru dureri de cap. Ca să te emoționeze și să te convingă că nu e cerșetoare, îți arată un cupon de pensie, indignată că nu i-au intrat banii de pensie pe card. Ești puțin derutat, dar îi dai. Cum să lași un semen fără un medicament indinspensabil. Surpriză! Cerșetoarea de ocazie se urcă în primul mijloc de transport și pleacă în căutarea altor „sponsori” miloși și creduli.
Cine i-a învățat pe români să cerșească nu știu. Știu însă ce s-ar putea face ca cerșetoria să devină o tristă aducere aminte. Și dumneavoastră știți, dragii mei cititori, nu e așa?
Vasile Lefter,membru UZPR
