Amintiri din Focșaniul de altă dată | Dacă e Duminică…e meci!
Parcă văd cum vi se ridică sprincenele a mirare. Alo, tovarăşi, dece să vă miraţi? Adică un orăşel de provincie care nu este nici foarte mare dar nici foarte mic, adică ceva cam între şi între, să n-aibă voie să aibă şi el o echipă de fotbal? Chiar dacă era doar de divizia B dar era, totuşi, de fotbal. Adică de cel mai popular sport din lume. Înseamnă că nu i-aţi cunoscut pe microbiştii locali care mănâncă fotbal pe pâine şi îl stropesc din abundenţă cu tradiţionala băutură locală – vinul - produs din belşug de roditoarele sute de hecatere de poamă de toate soiurile. Aşa se face că, în duminicile când echipa locală „Progresul” are meci acasă veţi observa cum de prin case, de prin curţi, din cartiere, de prin străzile mai îndepărtate sau mai centrale ies – ca dintr-un furnicar- fiinţele bipede care pe parcurs suferă o miraculoasă transformare: din tovarăşi respectaţi la locul lor de muncă (chiar fruntaşi pe ramură), din oameni cumsecade cu familie şi copii, din cele mai diverse profesii şi activităţi devin toţi...microbişti. Adică nişte indivizi care, până atunci păreau foarte paşnici şi la locul lor (funcţionari, directori, medici, avocaţi, distinse doamne, tineri şi mai puţin tineri) se molipsesc brusc, în sfânta zi de duminică, de microbul fotbalului transformându-se într-o masă umblătoare şi agitată cu ţinta finală- Stadionul.
„Ce-i mânau pe ei în luptă?” vorba poetului. Păi cum ce? La vremurile alea fotbalul era una din puţinele ocazii în care oamenii mai ieşeau din cenuşiul cotidian al acelor timpuri, că alte ocazii nu prea aveau. Unde să te duci? Cum să te mai distrezi? Două cinematografe cam prăpădite, un splendid teatru în care, din an în paşte, mai venea câte o trupă de actori la „o şuşanea”, (altfel zis „la o băută”), o nuntă, un botez, un divorţ, câteodată un circ şi...cam atât. Tristeţi provinciale. Şi iată că vine fotbalul, săracul!, care agită, bagă zâzanie, magnetizează şi trezeşte la viaţă o urbe încărcată de plictisuri cotidiene.
Stadionul, amplasat cam la marginea oraşului, cu tribunele sale din lemn primea, în zilele de meci, cam 700-800 de spectatori (poate chiar mai mult), bărbaţi, femei (că şi ele erau atinse de microb), şi tineri, transportaţi spre locul cu pricina de propriile lor picioare (că mijloace de transport în comun nu existau) sau cu birja, atunci când birjarul era şi microbist (cum era celebrul Toader, starostele lor) şi îşi lăsau trăsura şi caii la poarta stadionului pe o pajişte vecină unde caii găseau şi ceva de păscut.
La stadion...ca la stadion: declanşarea fluierului de începere a disputei este şi semnalul declanşării unei game inimaginabile de trăiri, sentimente şi proteste. Aici, ca în Agora din Grecia antică: fiecare era liber să-.şi exprime propriile sale simpatii sau antipatii fără teama că, Doamne fereşte!, cineva (nu se ştie cine?) l-ar putea auzi şi acuza de cine ştie ce atitudini subversive, duşmănoase, anti a ceva. Aşa că...:
-„Ia bomboane agricole...ia bomboane agricole...2 lei cornetu...! „Hai băieţii, hai pe ei, că e mişei!”. ...!”...”Cioclii, cioclii..!”(aşa erau porecliţi arbitrii fiindcă, pe vremea aceea, aveau echipament total negru)...”..”E fault bă chiorule, nu vezi! Ai albeaţă... chiorule?”...”Hai Progresu...hai Progresu...!”, ”Huo găzarii!” (ăştia erau adversarii de la Ploieşti sau de la Moreni)...”Care mai iei bomboane, că e ultimile...”„Arde-l la cotonoage, bă Costică!”... ...„Ofsaid bă...ofsaid...se vede, bă, din turnul prefecturii!”...„Intră la el tare, mama lui de cotonogar”...„Huo arbitru...huo arbitru...hoţii, hoţi!...”, etc...etc...etc
La terminarea meciului un popas aproape obligatoriu era la bodega lui Nea Mielu (Mielu era alintul de la Mihai, frecvent utilizat în Moldova) amplasată „strategic”, la câţiva paşi de stadion. „La nea Mielu” aveau întotdeauna un motiv (sau un pretext) de a poposi: fie de bucurie că echipa locală „Progrerul” a câştigat fie că, aceeaşi echipă...a pierdut, deci ca să-ţi înneci necazul. Frumuseţea era că, fie că era la bucurie fie că era necaz, la bodega lui Nea Mielu participau şi consoartele - însoţitoare ale microbiştilor masculi - păi cum, să-ţi laşi bărbatul singur taman în astfel de momente? Comandau şi ele câte o bere, un mic, o plăcintă...ceva acolo şi nu ezitau să se amestece în controversele „specialiştilor-masculi”: „trebuiau să-l scoată pe Costică de la pauză, dom-le, că n-a mers deloc”...„E clar că n-avem portar! A luat Manole nişte boabe de mai mare râsu...! Le apăram şi eu, zău că da!”...„Mamăăă...dacă arbitru ăsta era bărbatu-meu,...mamă, îl făceam ostropel...mama lui de hoţ!”
„Clubul microbiştilor”- fiindcă exista, neoficial, şi o astfel de locaţie, se afla la Agenţia Pronosport din centru, de pe Strada Mare, chiar în buricul ei, adică pe „Corso”. Acolo „se fierbea mustul” (după o expreesie locală), acolo se comenta, se făceau „anchete”, se dădeau sentinţe, se făceau „dezvăluiri”, se dădeau soluţii, ehei! acolo clocotea cazanul fotbalului local mai ceva ca marmelada din cazanul de toamnă. Liderii necontestaţi ai dezbaterilor erau, mai întâi, domnul Buşoi, un avocat foarte cunoscut pe plan local, (care-şi susţinea opiniile foarte vocal, de parcă era la bară, la tribunal!), apoi domnul Palade –„Nea Ticu”-, nelipsitul cântăreţ bisericesc de la „Sfânta Precista”, atins şi el de păcatul pronosportului (care a şi câştigat de două ori cu 10 rezultate! „Vezi, l-a ajutat Dumnezeu! comentau unii”!), rotofeiul domn Avădanei, şeful contabil de la cooperativa „Metalica”, (cel despre care se spunea cum că nevastă-sa, prea pasionată de fotbal, schimba dese...„pase” cu frumosul fotbalis Cristescu), ce să mai spunem de domnul Istrate, sobrul profesor de geografie de la liceul din localitate căruia îi tot tuna şi îi fulgera împotriva oricui s-ar fi exprimat urât despre echipa locală. Lor li se alăturau, după caz şi împrejurări, alţi şi alţi microbişti mai ocazionali, mai tineri sau mai puţin tineri, precum şi un grup variabil de „chibiţi” care voiau să se bage în vorbă ca să fie şi ei luaţi în seamă. Sâmbetele (dar nu numai) când se depuneau buletinele la Pronosport, erau, de regulă „zilele pentru dezbateri” referitoare la ce urma să se petreacă a doua zi, duminicile, când erau etape la fotbal.
Dezbaterile acestea au devenit aproape incendiare către sfârşitul unui campionat (pe atunci se juca primăvară-toamnă) adică în toamnă când se încheia campionatul la toate diviziile, campionat în care „Progresul” a avut „obrăznicia” să progreseze atât de bine încât exista „pericolul” evident de a câştige seria şi de a promova... în divizia A.! Asta da, lovitură! Mai avea de jucat două etape din care era suficient să câştige doar una, şi gata! Phii ! să fi văzut şi auzit comentarii! Doamne, clocolea oraşul, nu alta! Unii se şi vedeau asistând la meciuri mari cu CCA, cu Rapid, cu Dinamo, cu UTA, cu Bacăul...ce mai! nici nu concepeau să nu fie aşa. Alţii, mai sceptici, dădeau din cap: „băi, staţi că nu e chair aşa...ne trebuie stadion, ne trebuie un lot mai bun....un nou antrenor...” Dar în entuziasmul molipsitor al localnicilor, astea nici nu mai contau: divizia A era ca şi venită.
Ei, dar dacă dracul vrea să-şi bage coada, sigur că şi-o bagă. Păi să vedeţi...
Disputa pentru primul loc în grupă se dădea între „Progresul” local (un târg oarecare fără prea mai prezenţii muncitoreşti ci...numai vinicole) şi o echipă dintr-un mare centru industrial de la „Regiune” care se tot străduia, de câţiva ani să intre şi ea în divizia A. („să se bucure, dom-le, clasa muncitoare, nu?”). Meciul decisiv se juca la noi, adică acasă la Progresul. În ziua meciului, puhoi de lume: şi microbişti şi mai puţini microbişti şi oficialităţi şi simpli tovarăşi mobilizaţi special (pe bază de tabel) pentru acest eveniment, cu alte cuvinte stadionul aproape că dădea pe afară de mulţimea de spectatori, mulţi veniţi cu scăunele de acasă fiindcă nici în picioare nu mai erau locuri. Bun! Începe meciul şi la pauză, ce să vezi? „Progresul” conducea cu 1-0 – adică era deja în divizia A. Delir! Tropăituri, lozinci - „Progresu nu te lăsa, te vrem în divizia A” . Dar, vorba regretatului Caragiu: „Dar arbitrii!?!”. Ei, bieţii de ei, au avut şi ei de îndeplinit o...„sarcina trasată”, adică „tovarăşi arbitri nu cumva să lăsăm un important centru muncitoresc fără echipă!
S-a înţeles? E sarcină, tovarăşi arbitri!”.
Păi, dacă e sarcină...
Dacă e sarcină, cine să aibe curajul să nu o respecte că...ăhăhă!..cine ştie ce consecinţe putea suporta. Aşa că...mai un jucător de la gazde dat afară pe motiv că..., mai nişte fluierături inverse...mai nişte interpretări inovatoare ale regulamentului, un gol nou anulat gazdelor pe motiv că pe minge tocmai s-a găinăţat o vrăbiuţă, un gol din ofsait şi un altul pe motiv că portarul a strănutat când nu era permis şi aşa...echipa oaspete păşeşte triumfător în divizia „A”.
Aoleu!!! Ce s-a dezlănţuit pe stadion, după meci, nici nu îndrăznesc să vă amintesc. Arbitrii, scoşi afară cu ajutorul maşinilor de la miliţie, tot Miliţia (de unde atâţia miliţieni la un banal meci de fotbal?), a intervenit – mai cu vorba, mai cu îmbrânceala - , ca să evacueze stadionul, vociferări, înjurături, „Hoţii” Hoţii!”, Tevatură mare de tot. Asta e! În ziarul „Sportul popular” de luni la cronica meciului s-a scris foarte succint: „Au câştigat oaspeţii cu 2-1. A arbitrat, cu mici scăpări, N.Vasiliu.” Şi gata!
Ei, dar echipa locală tot s-a ales cu ceva după acest meci memorabil: trei dintre cei mai buni jucători ai ei au fost transferaţi „cu serviciul” la nou-promovata echipă în „A”, explicându-li-se localnicilor că „asta este o onoare, un motiv de cinste, pentru urbea noastră să aibe jucători care să joace „în A”.
Oamenii au înţeles, până la urmă, că „Regiunea” e mai importantă decât „Raionul” şi că...vorba românului optimist: „asta e!”
N-au trecut nici două săptămâni de la „eveniment” şi iată că pe marele panou publicitar din centru apare un afiş mare: „sâmbătă...la ora 20, pe stadionul „Progresul” MECI ÎN NOCTURNĂ”. „Cum? În nocturnă!?. Păi de unde nocturnă că asta înseamnă lumini iar la noi lumina „se taie” în fiecare seară”. Cică dom-profesor Constantin, profesor de sport la liceul din localitate şi un animator permanent al sportului local (a înfiinţat echipe de volei, de baschet, de atletism ş.a) este cel cu iniţiativa. Eveniment local în premieră care a stârnit, fireşte, mult interes şi...curiozitate. Păi dacă-i nocturnă atunci hai la nocturnă ca să vedem şi noi cum e! Aşa se face că în seara respectivă, stadionul s-a umplut de curioşi. Ei, şi ce să vezi idee a domnului profesor: „nocturna” era asigurată de 8 camioane militare de la garnizoana din localitate amplasate simetric, câte patru, de o parte şi de alta a terenului, ale căror faruri luminau, destul de bine, suprafaţa de joc. Bravo, dom-profesor! Meci plăcut, seară „romantică” sub clar de lună, încheiată, firesc, la o bere la cârciuma lui Nea Mielu.
Asta a fost, şi gata!
Victor Simion
