Amintiri din Focșaniul de altă dată | Cum am băut noi …”băutura americană”
Eram de-acum ditamai coblizanii, adică în clasa a X-a, ultimul an de liceu, când restricţiile şi constrângerile disciplinare nu mai erau ca înainte, adică aveam deja nişte libertăţi de care nu ezitam să ne folosim. Dădusem tezele și așteptam...”examenul de maturitate”, cum se numea pe atunci, Bacalaureatul. Nu ne oprea deci, nimeni, să ne aşezăm la o masă, la o terasă şi să bem, spre exemplu, o bere (nu prea mult, însă!), să mergem cu o fată la cofetărie, să nu mai purtăm uniformă sau număr matricol la mâneca stângă, adică şcoala „se democratizase”.
Era un lucru nou pentru generaţia noastră care prinsese, în anii trecuţi, rigorile aspre ale vieţii de elev. Într-o astfel de ambianţă de „disciplină liber consimţită” cum se propovăduia pe atunci ca un element de absolută noutate, noi, adolescenţii, ne puteam permite unele „ieşiri” care, în alte imprejurări s-ar fi soldat cu sancţiuni severe, scăderi la nota de purtare sau chiar eliminare. Ei, dar asta a fost odată! Acum, fiind democraţie, având şi noi, elevii ”mari” oarecari libertăţi, ne puteam permite câte o escapadă, o tunsoare mai fistichie, un ceai-dansant pe la un coleg sau colegă, ce mai!, altă viaţă.
Fiind vorba însă, de terminarea liceului (”Unirea”) deci de „altă viaţă”, ce ne-am gândit noi, grupul de prieteni-colegi în ziua în care am terminat sezonul tezelor:
-„Băi, hai să mergem să sărbătorim”.
Bun, se aprobă, dar unde? (Astăzi, absolveniții angajeză localuri, se fac adevărate petreceri cu băuturi de lux, cu gustări și tratații care mai de care mai ”speciale”), Am făcut noi inventarul localurilor la care am fi putut apela, ne-am făcut un scurt inventar al gologanilor din buzunare (ce mai pica, aşa, de la părinţi) şi ne-am hotărât să mergem la restaurantul „La Gogu”.
Restaurantul „La Gogu”, era în buricul târgului , lângă Piața Moldovei, cam peste drum de Biserica Precista (azi, demolată) şi tocmai îşi inaugurase „grădina de vară” (cum scria pompos, pe un afiş lipit pe un carton) care, de fapt era o curticică mică situată în spatele clădirii, unde patronul, ”domnul Gogu”, turnase ceva pietriş, pusese vreo 3-4 măsuţe din metal cu scaunele de rigoare, adusese nişte puieţi de verdeaţă în ghivece din lemn şi...gata”grădina”. La umbră, la colţ ferit de văzul lumii, grădina „La Gogu” era cel mai potrivit loc pentru o escapadă nevinovată. Aşa că iată-ne intrând, foarte serioşi, pe poarta grădinii, ochim o masă undeva mai pieziş şi dându-ne şi noi aere de „persoane importante” ne aşezăm şi aşteptăm să vină ospătarul să ne ia comanda. Ospătarul ne vede, vine şi ne întreabă, firesc „ce doriţi.?”
- „Păăiii...ceva de băut, dacă aveţi.”
- „Vin, bere, ţuică, şliboviţă, secărică, cu ce să vă servesc?”
Tipul ne-a luat cam prea repede, iar noi, neobişnuiţi cu ritualul localurilor, ne-am cam fâstâcit.
- „Ăăăă...aveţi o listă ?” întreabă Ducu, un tip mai dezgheţat decât noi ceilalţi.
- „Cum să nu. Imediat.”
Pleacă tipul şi vine cu o listă. O deschidem şi începem să citim: „asta nu....asta iar nu...., nici asta....ha! uite aici: „Cherry Brandy”.
- „Cherry Brandy”!? Hopa! Mă, păi asta-i băutură d-aia, americană!
- „Americană?
-„Da băi. Păi n-aţi văzut prin filmele alea cu cauboi: intră cauboiul se aşează pe un scaun la bar cu pistolul la vedere şi cere scurt „Un brandy!”, şi gata paharul!”
Ne uităm curioşi pe listă şi, într-adevăr, acolo scria negru pe alb:”Cherry Brandy”
Trebuie să ştie toată lumea că în acei ani nu se găsea pic de băutură străină prin restaurante sau bodegi ci numai la marile hoteluri de lux sau la „Shopuri” unde veneau străinii dar şi acolo totul era pe valută. Iar noi, ce baftă!, găsim taman aici, „La Gogu”,...Brandy!!! Băutură americană! Oau! Revelaţie! Ce să mai stăm pe gânduri? Gata comanda:
- „Câte un Cherry Brandy, vă rugăm.” comandăm noi cu aere de...”experți”
Ospătaru ne ia comanda şi pleacă. Noi ne umflăm în pene ca nişte curcani, mândri de faptul că am comandat o băutură americană. Ehei, ce-or să mai crape de invidie prietenii şi colegii noştri când o să le spunem ce băutură am dat pe gât. Auzi ce ne oferă ăsta: şliboviţă, secărică, ţuică de prune! Pfui!
Ne-am aşezat pe scaunele alea din tablă, aşa, „mai americăneşte” , adică mai lăbărţat şi, ca să părem şi mai importanţi doi dintre amici, deja fumători, (cu stagii „în clandestinătate”) îşi trag şi câte o ţigară, cu gesturi aferate, pline de un fel de sictireală menită să le arate celor din jur („aştia, precis beau trăscău sau şliboviţă!. Pfui!”) „cine suntem noi”. Nu mai eram puştanii ”dintr-a zecea” ci nişte „cineva” , absolvenți, care comandaseră o băutură americană ce se bea numai prin filme. Ehehei!
Vine în sfârşit şi ospătarul cu comanda şi ne pune pe masă nişte pahare pline cam de trei degete, cu un lichid roşcat. Le luăm, le mirosim, ciocnim, ne zicem „Noroc” şi hai să gustăm „băutura americană”. Luăm tacticos prima înghiţitură şi....Ca la un semnal, ne oprim brusc din băut şi ne uităm miraţi, unul la altul:
- „Băi, noi am cerut Cherry Brandy iar ăsta ne-a adus altceva!”
Lichidul roşcat din pahare n-avea damful de băutură americană ci de altceva, ce ni se părea mai cunoscut: de vişinată!!!
Îl chemăm pe ospătar:
-„Dom-le, noi am cerut Cherry Brandy iar dumneata ce ne-ai adus aici!?”
-Cum, „ce v.am adus?” Cherry Brandy, ce-aţi comandat.”
- „Cum să fie ăsta Cherry Brandy, dom-le!? Păi asta-i vişinată toată ziua!” ne-am oţărât noi la ospătar.
- „Nu dom-le, e Cherry Brandy! Staţi că vă arăt sticla”.
Pleacă omul şi revine cu o sticlă colorată pe care trona o etichetă viu colorată pe care scria mare, cu litere aurii „Cherry Brandy”. Şi ne toarnă, spre gustare, într-un pahar. Gustăm! Ce mai, avea dreptate: era aceeaşi băutură! Adică „Cherry Brandy” de pe etichetă. Nu fusesem păcăliţi. Ne-au căzut feţele.
- „Păăăii...” am încercat să o scăldăm noi
Ospătarul care ne-a dibuit de puşti naivi, a intervenit uşor ironic şi maliţios cu o explicaţie:
- „Domnilor, (ne-a luat şi în râs, cu „domnilor”!), domnilor, „Cherry Brandy” se spune pe englezeşte la... vişinată. Asta e o vişinată mai specială, făcută aici, la Focșani, la Vinalcool ,pentru export. Ce nu s-a putut vinde pentru afară s-a dat la noi, pe piaţă. Da ce-aţi crezut că e?”
Ce să credem? Am picat de naivi, ne-am făcut de băcănie, asta e! Cât eram noi de plini de aere americane, ne-am dezumflat ca un balon spart. Păi noi n-aveam de unde să ştim că la vişinată, pe englezeşte, îi zice ”Cherry Brandy”. Că noi, la şcoală, n-am învăţat decât rusa: „Da svidania!”, „Spasiba” şi încă vreo câteva cuvinte.
S-a veselit ospătarul de păcăleala noastră, dar, asta e. Ca să salvăm totuşi situaţia,
i-am zis:
- „Auzi ! Ştii ce?, Adu-ne dom-le câte o bere şi gata.”
- „Vineee!” Ne-a răspuns, râzând, „tovarăşul ospătar”.
Cât ar fi râs apoi, de noi, nu ştim. Dar nici noi n-am spus altora cum a fost cu „băutura americană” de la restaurantul „La Gogu”, băută cu ocazia absolvirii liceului ”Unirea”.
Victor Simion
