Dilema unui viitor credincios
Acestea sunt extremele, mulţi dintre noi alegem o cale confortabilă de mijloc, pentru a nu se pune rău nici cu Cel de Sus, nici cu extratereştri. Că nu se ştie niciodată.
Probabil la fel de mulţi dintre noi, şi vorbesc despre cei cu un anume grad de instruire, plecăm în viaţă gândindu-ne că marile mistere ale cerului ţin de civilizaţiile extraterestre şi sfârşim convinşi că mai mare minune decât cea dumnezească nu există.
De ce întoarcerea asta la 180 grade, în condiţiile în care tehnologia, cunoştinţele despre lume evoluează permanent?
Te-ai aştepta ca după fiecare descoperire ştiinţifică numărul credincioşilor practicanţi să scadă dramatic.
Cam prin anii 500 Î.Cr., Thales din Milet a susţinut că lumea poate fi înţeleasă şi altfel decât prin mitologie sau teologie. De atunci şi până acum, numărul celor care-şi găsesc răspunsurile la marile întrebări existenţiale altfel decât prin mit sau religie a crescut.
Dar această scădere nu este deloc proporţională cu uluitoarele progrese făcute în ultimii 2500 de ani.
Asta se datorează probabil faptului că, în ciuda orizontului de cunoaştere mult lărgit, câteva chestiuni au rămas constante pentru omenire.
În primul rând este greu de imaginat pentru firea umană noţiunea de neant, de nimic. Mă uit cât se poate de detaşat la mine, obiectiv, din “exterior”, şi tot nu pot realiza că într-o zi voi dispărea, aşa, în neant! Trec peste faptul că ar fi o mare nedreptate pentru umanitate, în general, şi pentru mine, în particular, dar creierul meu pur şi simplu nu poate procesa informaţia!
În al doilea rând este frica, şi nu numai cea de iad, una dintre cele mai inspirate elemente ce definesc creştinismul, un aspirator de credincioşi (aş putea chiar spune că dacă acest loc n-ar fi existat, el ar fi trebuit inventat ), ci şi frica de a pierde ceva, în cazul de faţă un loc în rai, şi frica de a realiza că nu există nimic după Marea Trecere care să-i pedepsească pe cei care te-au furat, chinuit, jignit, sfidat, frica de a realiza că, după moarte, săracii cinstiţi şi bogaţii corupţi şi hoţi sunt egali, că nu va exista nicio ierarhie compensatoare şi că degeaba ai strâns din dinţi şi degeaba te-ai consolat singur crezând că există o dreptate divină, care va răsplăti virtutea şi va pedepsi viciile şi nedreptatea.
Există frica de a nu prinde un loc bun la masa selectă şi, bineînţeles, există frica de moarte.
Atât de mulţi am văzut care au trecut, odată cu apropierea de Marele Moment sau odată cu apariţia unor hopuri în viaţa lor, de la un ateism militant la credinţă, încât am ajuns la concluzia că frica fisurează până şi cele mai puternice convingeri. În aceste cazuri mă cam îndoiesc că ar exista la mijloc prea multă dragoste. Aici pare că avem de-a face mai mult cu o înfrângere.
Nu reuşesc să găsesc calea spre credinţă prin iubire, prin empatie, prin abandonare, aşa cum mi s-ar părea normal să se întâmple. Structura mea intimă îmi pune bariere naturale, aş putea spune. Sunt dintre aceia care, fără efort, atunci când le vorbeşti despre marile mistere ale cerului, pe ei îi duce mintea la OZN-uri.
Aşa că deocamdată am abandonat ideea de a merge pe calea credinţei. Mai ales că acum mi-e bine. Va veni însă momentul în care voi avea un mare hop ori voi realiza cât de nimic este nimicul de “după”, în care va apărea spaima de a nu prinde măcar 1 mp la “locul cu verdeaţă”, de a rămâne pe dinafară, peste gard. Va veni un moment în care curajul meu şi al celor din jur va trebui să fie compensat de cineva cu puteri superioare şi atunci mă voi ruga la El de ajutor.
Încep să cred că a ajunge credincios este doar o problemă de timp. Dar asta înseamnă oare că ai ajuns la credinţă sau este doar o ruşinoasă capitulare?”
Rareş CHINESCU