Vrânceanul Emanuel Tânjală, fotograf și scriitor: „Prin lumea asta întunecată, ghidul meu este Dumnezeu”
Vrânceanul Emanuel Tânjală și-a început cariera ca fotograf la un ziar comunist, „Satul socialist”, dar și-a dobândit gloria reușind să fotografieze, în anii de aur fals ai ceaușismului, adevăratul sat românesc. Scârbit de sistem, a plecat în 1981 în Italia și a ajuns apoi în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit împreună cu soția și cei doi copii. Dar sufletul lui Manu Tânjală n-a plecat niciodată din România, unde revine pentru a-și lua puteri, ca Anteu, și pentru a-și lansa volumele de eseuri și fotografii.
Lumea fotografiilor lui Manu Tânjală (cum îi spun prietenii) e o lume simplă, aflată la începuturile timpului. Țăranii români imortalizați de el în anii 60-70 trăiau așa cum trăiseră și înaintașii lor, aplecați peste sapă, dar cu gândul la Dumnezeu. Cum se vede asta în fotografii? Prin lumină. O lumină lăuntrică care li se oglindește pe chipuri, cu mult mai puternică decât umbrele sărăciei lor. O lumină blândă, împăcată, înflorită în câte un zâmbet fugar, pe obrazul lor brăzdat, la fel ca pământul. Chipuri de țărani în care poți citi veșnicia, nădejdea în Dumnezeu. Trecut de 70 de ani, Emanuel Tânjală are un zâmbet și o bucurie din alte lumi. Te surprinde prin bunătate și, mai ales, prin credință, pe care și-o mărturisește deschis, ca pe un înțeles al vieții. Tot o mărturie și-un crez este și ultima sa carte, „Amintiri despre Țara Pierdută” (Editura Școala Ardeleană, 2019), o revenire în permanența satului românesc tradițional. De la fotografiile cuprinse în volum a plecat și dialogul nostru.
„Ca să crezi în Dumnezeu nu e treabă simplă”
Mătușa Paraschiva din Colacu (1966)-Foto:formula-as.ro
– Dacă ar fi să numesc o trăsătură generală a fotografiilor tale care îți atrage atenția imediat, este lumina de pe chipurile țăranilor pe care i-ai portretizat. O lumină cerească, aș spune, de îngeri trudiți ai pământului. Ei nu își fac cruce, nu sunt surprinși rugându-se, dar se vede că au credința în ei. Cum ai reușit să le-o surprinzi?
– Fotografia este o expresie a frumosului. Eu cred că fotografia a fost inventată pentru a prinde în obiectiv frumusețea. De aceea am căutat mereu să surprind pe chipul omului bucuria, lumina. Îmi place lumina. Cât am lucrat ca fotoreporter în România, vedeam în București doar oameni posaci, mereu cu capul în pământ. La sat era altfel. Țăranii, când te vedeau, îți dădeau întotdeauna binețe, spuneau „Doamne ajută!” și o făceau mereu cu capul sus, luminați. Am în album fotografia unei țărănci – mătușa Paraschiva, stătea peste drum de casa rudelor mele din Vrancea. Era o femeie simplă, săracă, dar avea un chip de ziceai că vine din psalmii lui David. Pe femeia asta eu nu am văzut-o în viața mea cu o cămașă murdară. Închipuie-ți că muncea toată ziua, dar sâmbăta își spăla cămeșa în râu și strălucea de curată. Se îmbrăca la fel ca ceilalți țărani, numai în alb! I-am făcut niște fotografii, fără nicio pregătire, nici nu cred că m-a văzut când i le făceam, dar apare în ia ei albă, mereu curată, de o frumusețe fără seamăn, cu un fir de zâmbet luminos pe obraz. Eu cred că se ruga când zâmbea. Pare dusă cu gândul în altă parte. Într-un astfel de om îl poți întrezări pe Dumnezeu. Să nu crezi că îi fac acum propagandă Domnului, că nu are nevoie El de asta. Dar sunt și eu printre cei care îl poartă în suflet. În fiecare zi îl rog să mă ocrotească. Nu o dată, ci de zeci de ori. Îl rog să îmi poarte de grijă pe unde merg, să mă ajute, să mă întărească, și-L mai rog să-i ajute pe cei care nu-L cunosc să Îl cunoască, pentru că, sărmanii, nu știu în ce întuneric trăiesc. Ca să crezi în Dumnezeu nu e treabă simplă, că nimeni nu L-a văzut cu ochii trupului. Eu am senzația că Domnul este cu mine tot mereu. Nu pot să concep că m-aș putea mișca fără Dumnezeu. Crezi că am făcut ceva fără El? El m-a purtat prin toată lumea asta. El este ghidul meu. Și asta nu de ieri sau de astăzi, ci dintotdeauna. Tot ceea ce a am făcut am făcut cu ajutorul Lui, El a avut controlul a tot ceea ce am făcut. Și tot El m-a ajutat să rămân smerit, pentru că această meserie te și înfumurează, iar asta te distruge ca fotograf. Fără să trec prin nicio școală de fotografie, am învățat, făcându-mi minuțios meseria, că noi, fotografii, nu trebuie să fim văzuți atunci când folosim aparatele. Eu m-am ascuns mereu de oameni, dar am încercat să le fotografiez sufletul, lăuntricul. Pentru că, până la urmă, fotografia nu o face aparatul, cu toate lentilele lui performante, ci cel care stă în spatele lui. Ăsta a fost norocul meu. Să știți că nu numai adevărul te duce la libertate, ci și smerenia. Acum, la cei 75 de ani, cred că am ajuns să Îl percep mai bine pe Domnul. Am fost educat în credința creștină și am crezut mereu în Dumnezeu, însă, recunosc, am făcut și multe păcate. M-am schimbat însă și încerc să nu mai trăiesc ca în lume, ci după Dumnezeu.
Citiți întreg articolul publicat pe site-ul formula-as.ro sub seamnătura jurnalistului CRISTIAN CURTE accesând titlul alăturat:EMANUEL TÂNJALĂ – fotograf și scriitor: „Prin lumea asta întunecată, ghidul meu este Dumnezeu”
