VIDEO | Din nou acasă: Doi vrânceni întorși din Italia lucrează acum la propria lor fabrică, unică în România-partea I
”Din nou acasă”, un material realizat de publicația Emigrantul - editor Cristi Merchea, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.
Astăzi partea I din povestea a doi vrânceni care au început de jos, departe, în Italia și care astăzi s-au întors acasă și lucrează în propria fabrică, o afacere unică în România, un model care ne arată că se poate și la noi.
În VIDEO de astăzi despre Viorel Ene, născut în Focșani, revenit după 21 de ani în Italia, care împreună cu al său coleg Culiță Bînzar (despre el într-un VIDEO asemănător în partea a II-a), din Mărășești, 20 de ani în Italia, au deschis în România o afacere unică:”O prietenie de 20 de ani, o unică afacere!”
VIDEO:Cristi Merchea
Cristi Merchea: Bună dimineața și bine te-am găsit!
Viorel Ene: Bine ai venit! Bună dimineața!
Cristi Merchea: Am venit la tine pentru că, s-a dat zvonu-n oraș, un român și-a deschis o fabrică, un vrâncean și-a deschis o fabrică de sanitare și vinde produsul său celui pentru care-a lucrat în Italia
Viorel Ene: Exact! Sunt din Focșani, născut în Focșani. Am terminat în 1997 Liceul industrial nr 1, după care, cum era la modă atunci, toată lumea pleca în străinătate.
Am plecat în Italia, aveam 19 ani, primii 2 ani au fost mai grei, până m-am adaptat, până m-am obișnuit un pic cu mentalitatea, că era total altă mentalitate. Am plecat la o mătușă de a mea, sora lui maică-mea. Deci nu mi-a plăcut că nu eram acasă și dorul de acasă, ăsta nu ți-l ia nimeni niciodată. Dar în schimb mi-au plăcut civilizația, gândirea, mentalitatea, nivelul de trai, absolut tot!
Am ajuns lângă Roma, la 45 de km de Roma, Civita Cartelana. Un orășel, nu mare, cam de 16000 de locuitori. Un oraș industrial unde sunt foarte multe fabrici de ceramică, să spunem așa, obiecte sanitare, și unde se găseau locuri de muncă, pentru că asta era ținta mea, să-mi găsesc un loc de muncă.
Și m-am angajat. M-am angajat, prima dată am lucrat tot în ceramică, dar lucram la marmură. După aia m-am angajat la o fabrică de obiecte sanitare, unde-am lucrat aproape 17 ani. Șansa mea a fost că am avut de-a face numai cu oameni, cum să zic, care m-au respectat, au avut încredere în mine. Aceasta și datorită mie, că mi-am văzut de treaba mea și am fost un băiat silitor. La muncă n-am lipsit, eu zic c-am avut un comportament onest. N-a fost simplu. Nu știam limba, nu știam să vorbesc, dar știi cum e: dacă vrei cu adevărat, poți! Și am reușit.
Acolo am cunoscut și actuala soție. M-am căsătorit acolo, avem 2 copii. Ei încă sunt în Italia pentru că eu m-am retras de aproape un an de zile și-am zis să vedem un pic, să pun bazele afacerii, dacă e să se lege ceva. Copiii sunt născuți acolo. Fata e la facultate la Roma, băiatul e anul I la liceu, soția lucrează. Nu-i simplu! Sacrificii!
Dar, 21 de ani cât am stat acolo, am fost mereu cu gândul să mă reîntorc acasă.
Acum 3 ani de zile, cu asociatul cu care suntem împreună aici, am avut o discuție și am zis: ”Am auzit că în România se dau fonduri europene pe proiecte. Dacă depui un proiect bazat, eligibil, credibil se pot obține finanțări (n.r. - la proiecte)”.
Am fost la o firmă care se ocupă cu așa ceva, cu implementarea proiectelor și mi-au spus: "Tu mi-aduci toată documentația, oferte la utilaje, etc. Toată documentația, în ce constă business-ul acesta pe care vreți să-l faceți".
M-am pregătit, m-am documentat, 6 luni de zile câte 10 ore la calculator, pentru utilaje, pentru oferte. Am făcut 24 de drumuri cu avionul. Că ne chemau la 2-3 luni. Mai trebuiau semnături, mai trebuia documentat, mai trebuia o hârtie. Dar am reușit până la urmă!
A fost o finanțare de 240000 de euro. Fără nici o cunoștință, fără nici o relație, nici o, cum e la noi, că dai șpagă că dai... Fără nimic!
Mă adresez tuturor celor care mă cunosc și care au de gând să se întoarcă acasă, să nu aibă ezitări! Că și-n România, părerea mea, nu-i ușor, nu-i simplu, se poate sta ca-n Italia. Eu vorbesc de Italia c-am stat acolo.
Cristi Merchea: Probleme în România?
Viorel Ene: Ei! Sunt în România câteva probleme! În primul rând, la noi educația, respectul față de persoană, aprecierea persoanei. Ești catalogat după cum ești îmbrăcat. Ești catalogat după ce mașină ai. Dacă nu cunoști, nu ai relații, ești nimeni. Dar dacă ești insistent, hotărât și ții neapărat să rezolvi situația, se poate. Într-adevăr, este un sector nou în România drept pentru care ne confruntăm și cu forța de muncă. Că nu găsești oameni care să aibă un minim de experiență în domeniu. E foarte greu. Și eu, și colegul meu trebuie să reușim.
Momentan, suntem la o capacitate de producție de 35% și suntem 5 angajați. Suntem 5 muncitori. Noi 2 și încă 3 angajați.
Cristi Merchea: Când ți-a fost dor de casă prima dată?
Viorel Ene: Din prima zi de când am plecat. Din prima zi de când am plecat eram cu gândul numai la România, la colegi, la prieteni, la părinți, la frate. Dar am trecut peste astea. Sacrificiile se fac cu sacrificii. Altfel, nu-ți dă nimeni nimic.
Cristi Merchea: Îți lipsește ceva din Italia?
Viorel Ene: Foarte mult, îmi lipsește Italia foarte mult. Îmi lipsesc prietenii din Italia, colegii de muncă din Italia, mâncarea din Italia, locurile pe care le-am vizitat, familia în primul rând!
Că sunt acolo. Și acum și cu ghinionul acesta cu pandemia, nu prea am mai fost. De obicei mă duceam la 3 săptămâni la ei. Acum, chiar am 3 luni de zile. Din august n-am mai fost la ei!
Îmi lipsește tot! Pentru că puținul care-l am, îl am datorită Italiei. Dacă nu era Italia, nu cred c-aș fi avut experiența, modul de trai, comportamentul, educația, eu zic că nu le aveam dacă n-aș fi fost în Italia.
Sunt și lucruri pozitive, nu neapărat trebuie percepută diaspora, "numai, gata, eu plec, sunt la muncă, mă întorc cu 5-6 bănuți în buzunar" și asta-i străinătatea.
Nu! Acolo te duci, acolo te stilezi, acolo îți faci familia, acolo-ți dobândești experiență în câmpul muncii. Sunt foarte multe lucruri pozitive!
Cu toate că cei de aici din țară, pe noi ăștia plecați, ne percep un pic mai ”căpșunari”, mai ”pălmași”, să zic așa... Dar eu zic că viitorul României ăsta va fi!
Da plusvaloarea, potențialul asta va fi: ”Diaspora este viitorul României!”
Deci în România dacă, părerea mea, se reîntorc acasă 30% din toți românii care sunt plecați, cu experiența pe care-au dobândit-o acolo, va deveni Elveția Europei!
Cristi Merchea: Ce-ar trebui să facă statul român ca tot acest know-how, toată această experiență pozitivă, să se întoarcă acasă?
Viorel Ene: Primul lucru e birocrația care te dă peste cap!
Nimeni nu se așteaptă, vii în România, statul să-ți dea un ajutor social sau să-ți dea spații ca să-ți faci... Suntem conștienți, cei din diaspora, că nu pot să ne dea, să ne bage-n buzunar!
Dar, sunt anumite chestii: pe la primării, pe la bănci, pe la... Mentalitatea de a primi omul, de a întâmpina omul! Să-l consilieze în anumite probleme. La noi încă nu sunt chestii din astea, care în Italia sunt!
Mie de exemplu în primele 3-4 luni de zile, eram tracasat să intru într-o bancă aici, să merg la primărie. Chiar și la spital, n-am avut nevoie, dar chiar și la spital!
Eu zic că statul român ar trebui, aici, să puncteze cel mai mult!
Cristi Merchea: Fabrica construită într-o hală, ridicată cu multă muncă de cei doi vrânceni produce (cu materii prime din Italia) obiecte sanitare de calitate superioară, vândute tot în Italia, fabricii pentru care cei doi au lucrat. În luna septembrie 2020, fabrica a fost vizitată și de premierul României, Ludovic Orban.
Acest proiect este realizat cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
”Din nou acasă”, un material realizat de publicația Emigrantul - editor Cristi Merchea, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.
Astăzi, a doua parte din povestea celor doi vrânceni care au început de jos, departe, în Italia și care astăzi s-au întors acasă și lucrează în propria fabrică, o afacere unică în România, un model care ne arată că se poate și la noi. Partea a II-a este despre Culiță Bînzar din Mărășești, revenit după ce-a stat 20 de ani în Italia.
VIDEO:Emigrantul
Culiță Bînzar: Mă numesc Bînzar Nicolae sunt din orașul Mărășești. Am plecat în străinătate, să zicem așa, nu pentru că am vrut, pentru că trebuia muncă, să muncim.
Cristi Merchea: Ce făceați la Mărășești?
Culiță Bînzar: La Mărășești lucram la fabrica Chimica, care nu mai este. Și am văzut că treburile nu mai merg, am decis să plec în străinătate
Cristi Merchea: În ce an?
Culiță Bînzar: În 2000.
Cristi Merchea: Aveai pe cineva acolo?
Culiță Bînzar: Nu aveam chiar pe nimeni, dar am avut niște prieteni care m-au ajutat. În schimb, când a trebuit să plec, a fost necesar să plec cu bani cum se pleca atunci, trebuia 1000 de dolari. Neavând banii aceștia, m-am împrumutat de la alții și când am ajuns în Italia, vreau să spun că am găsit de muncă în 2 săptămâni sau 3.
Cristi Merchea: În ce zonă?
Culiță Bînzar: În Orte, un orășel lângă Roma.
Cristi Merchea: Te-a ajutat cineva?
Culiță Bînzar: M-a ajutat un verișor de-al fostei neveste. M-a ajutat și am găsit un loc de muncă.
Cristi Merchea: Ți-a plăcut?
Culiță Bînzar: Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, a trebuit să muncesc pentru că aveam datorii în țară!
Cristi Merchea: Care a fost primul impact când ai ajuns acolo?
Culiță Bînzar: Primul impact, ce să spun? Să spun sincer, simțeam ceva divers, în sensul că mă gândeam să câștig ceva bănuți să trimit acasă. Să fac ceva, pentru că cine-a plecat ca noi, a plecat cu un gând. Să-și facă o casă, să-și ia o mașină, bănuiesc. Acesta a fost gândul meu.
Dar încet, încet a rămas, vezi tu, gândul ăla, s-a realizat să zicem, dar după aia, începi, încet, încet să te atașezi.
Pentru că eu dacă mi-am găsit de muncă și-am ajuns de toată lumea, italienii vorbesc, mă vedeau bine, deci îți faci altfel de prieteni, altceva!
Cristi Merchea: Ce făceai acolo, care a fost primul loc de muncă?
Culiță Bînzar: Primul loc de muncă, am făcut formele care ies WC-ul (n.r obiecte sanitare). Matrițele, da! Având datorii în țară, eu făceam câte 4 matrițe pe zi și erau 2 italieni care lucrau cu mine, făceau numai 2!
Prima oară când mi-a dat banii în mână, mi-aduc aminte, 3000 de lire, 3 milioane nu mai știu cum era cu leii, i-am mulțumit! Cu banii, deci după o lună de zile, eu mi-am achitat datoriile în țară!
Cristi Merchea: Un lucru pe care nu l-ai fi putut aici!
Culiță Bînzar: Aici nu-l făceam. Sigur nu-l făceam!
Cristi Merchea: Și cât timp a durat această slujbă?
Culiță Bînzar: A văzut că reușesc să le fac și le făceam bine, matrițele respective, paronul la care-am lucrat mi-a propus dacă vreau să lucrez, acolo se chema ”în turnare”. Eu am zis că da. Pentru mine era bine orice. Bine că era de muncă! I-am zis că da și m-am dus ”în turnare”. ”În turnare”, într-o lună de zile am reușit să mă integrez și să am, mi-a dat mașina mea, linia mea de fabricație.
Am reușit, în scurt timp, nu să mă laud, adică lucram mai bine ca italienii!
Dar mi-a plăcut. Mi-a plăcut încet, încet. La început poate nu-mi plăcea. Era ceva greu, dar având în vedere că stai înăuntru, plouă, ninge, stai înăuntru, muncești și ai de muncă, a început să-mi placă și ...
Cristi Merchea: Familia a rămas în țară?
Culiță Bînzar: Familia, numai fata mea, pentru că eram despărțit de fosta nevastă, era numai fata mea. Fata care a rămas în țară avea 6 anișori. Oricum ne vedeam cum era atunci cu camere de luat vederi.
Cristi Merchea: Ce ți-a plăcut la italieni și ce nu ți-a plăcut?
Culiță Bînzar: La italieni ce mi-a plăcut? Mi-a plăcut faptul că eu, cum să spun, eu am stat bine unde-am stat. Italienii mă vedeau bine: Faptul că munceam, faptul că dădeam un plus, inventam câte ceva. Deci ca să muncesc mai bine pentru mine, inventam câte ceva. Și le spuneam lor. La un moment dat, în 2006, am ajuns director de producție!
M-a scos din producție și m-a pus șef peste italieni! Nu-mi plăcea. Tu, român, să comanzi acasă la ei.
Cristi Merchea: Invidie!
Culiță Bînzar: Da, invidie. Unul care striga după mine, îmi aduc aminte: ”rumeno!” Țipa pur și simplu și când a venit patronul a zis "da' cine este acesta?" Adriano! Și când m-a văzut cu el, patronul a zis ”Nicola vino un pic!” Nu mi-a plăcut chestia aceasta, să fiu director. Nu mi-a plăcut pentru că erai peste ei și i-am spus ”Dacă vrei mă bagi înapoi în producție, pentru că nu-mi place!” -”Din prea multă modestie, Culiță n-a vrut să fie șeful italienilor!”- Și atunci a spus (n.r patronul italian):”Nu, tu rămâi așa!”
Și atunci am încheiat contractul de muncă, tot! Și acuma dacă mă întâlnesc cu el (n.r cu patronul italian care-l pusese director de producție), mă salută, nu avem probleme.
După aia am ajuns aici la.. unde am lucrat cu Viorel (focșăneanul Viorel Ene, cu care acum Culiță Bînzar este asociat la fabrica de obiecte sanitare deschisă în România).
Cristi Merchea: La Civita Castelana?
Culiță Bînzar: La Civita Castelana, da! M-a luat, mă cunoștea fratele patronului. M-a cunoscut pentru că a lucrat cu mine. Știind că nu am de muncă, mi-a spuns: ”Nu vrei să vii la frate-miu?” Da! M-a luat. De atunci împreună am lucrat.
Cristi Merchea: Câți ani ați stat acolo ?
Culiță Bînzar: Din 2000 până anul trecut. Deci 20 de ani! Viorel într-o zi îmi propune :”Nu vrei să facem o fabrică la noi acolo?”
Dar nu am stat mult pe gânduri, i-am zis din prima:”Da!”
Între timp, eu mi-am găsit o persoană cu care trăiesc și-n ziua de astăzi și am venit acasă și i-am spus:”Petruța, ne întoarcem în țară!” A fost de acord.
Eu am avut în privița asta sprijinul familiei. Familia imediat a fost lângă mine! A spus:”Da! Îți suntem alături.”
Cristi Merchea: Ai lăsat Mărășeștiul într-o stare jalnică și l-ai găsit...
Culiță Bînzar: Într-o stare și mai jalnică! Înainte, vă spun sincer, vedeai lumea pe ora 3 (n.r - 15:00), dimineață, era mișcare peste tot! Acum, toată lumea se mișcă (n.r în Mărășești) se duce la gară! Unde iau trenul spre Focșani. La Mărășești nu mai este aproape nimic.Mai sunt câteva firme de făcut mobilă.
Cristi Merchea: După 20 de ani de viață într-o societate civilizată acolo, unde instituțiile statului răspund prompt și cu zâmbet, Culiță la fel ca și prietenul și partenerul său de afaceri ( n.r. focșăneanul Viorel Ene cu care acum Culiță Bînzar este asociat la fabrica de obiecte sanitare deschisă în România) avea să constate că acasă nu mai este bine primit. Pe lângă șicanele birocratice locale, un funcționar român chiar îi reproșează:”De ce s-a întors?”
Cum a fost reîntoarcerea?
Culiță Bînzar: Pentru mine a fost ca a doua emigrare! A trebuit să înscriu fetele la școală. Nevastă-mea s-a dus, cum trebuie să facă, la Inspectorat. La care o doamnă de acolo i-a zis că ”La ce v-ați întors? Da' de ce v-ați întors?”
Eu nu înțeleg! Ne-am lovit deodată brusc de birocrație. Mă duceam undeva ( n.r în Italia), vorbea așa de frumos, nu se uita că ești român, că ești maghiar sau că ești altă naționalitate, vorbea foarte frumos cu tine. Îți explica, te primea. Nu ”deschideai ușa cu capul”, nu ”Să trăiți!”. Nimic!
Aici am întâlnit niște băieți din ăștia care aveau câte-o afacere, în schimb ne-au vorbit urât! ”Nu vorbești cu mine, vorbești cu cutare!” ”Dar cine ești tu?” Ești un om! Așa suntem și noi oameni! Noi ceea ce-am învățat acolo, vrem să implementăm aici!
Cristi Merchea: Au fost probleme birocratice?
Culiță Bînzar: Păi au cam fost! Mai mult s-a ocupat Viorel de chestia asta. Au fost problemele astea pentru că ne-am chinuit 3 ani de zile! Noi de 3 ani de zile am spus la ăia că plecăm și nu mai plecam nici anul viitor!
Cristi Merchea: Fabrica construită într-o hală, ridicată cu multă muncă de cei doi vrânceni produce (cu materii prime din Italia) obiecte sanitare de calitate superioară, vândute tot în Italia, fabricii pentru care cei doi au lucrat.
Culiță și Viorel sunt patronii-muncitori, cei care știu valoarea muncii și o insuflă și celor de lângă ei
Acest proiect este realizat cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
