”De ziua ta sunt trist, iubită Țară,

Fiori ce dor prin mine încă trec,

Mi-ai oferit acea șansă ușoară

Să las totul în urmă și să plec.

Eram un miel la țâțe de hiene,

Nu se întrezărea al vieții rost

Și, într-o zi, până în Sânzâiene,

Am renunțat la cel care am fost.

Nori negri se zăreau în depărtare,

Pe spate îmi treceau calde frisoane

Și-apoi lăsat-am „luxul” din dotare

Să dorm, iubită Țară, pe cartoane.

Am tot sperat, votând, c-o să te schimbi,

Dar tu nu te-ai gândit nicicând la mine,

Odorul meu învață-n alte limbi…

Poate ne-aduni și revenim la tine.

Unii vor spune: „de ce am plecat?”,

Alții vor zice: „de ce nu revin?”

Și-atunci, și-acum mă simt un dislocat,

Că tu te zbați într-un fatidic chin.

Hienele de-atunci născut-au monștri,

Te-au gâtuit, te-au stors, de-abia respiri,

Aceștia sunt, astăzi, aleșii noștri

Ce mi-au ucis și dulcile-amintiri.

Atât mi-a mai rămas, doar amintirea,

Când aș fi vrut acolo să rămân,

Spre tine îmi îndrept, mereu, privirea

Și n-am să uit că sunt ce-am fost: ROMÂN!”-  Vasile David 

Articol preluat de pe site-ul:emigrantul.it

Citiți și o altă poezie a lui Vasile David publicată în Ziarul de Vrancea:Scrisoare în versuri de la un focșănean din Italia