Istoria și patimele codrului vrâncean (I)
,,Vrânceanul se naște și moare cu dreptul lui;
cum săracul și bogatul, cum copilul și bătrânul..!”
(Dreptul cutumiar vrâncenesc...)
De câte ori doresc să scriu câteva cuvinte despre Vrancea sau despre oamenii ei, îmi vin în minte cuvintele lui Alexandru Vlahuță – ,,Într-adevăr, Vrancea e o altă lume” și mă gândesc la ,,vadurile de amărăciune” prin care a trecut acest ținut legendar ,,de margine” și oamenii ei, fiind nevoiți să lupte pentru apărarea ocinei străbune, atât împotriva străinilor, cât și a fraților, atât împotriva celor de aceeași credință (mănăstirile închinate) și chiar împotriva statului.
Cât timp Vrancea a fost protejată natural de munții care o înconjoară, plătind ,,dajdia cuvenită, fără să primească alte ordine de la domnie”, procesul de coagulare sociologică, administrativă, economică și culturală, a mers lent, dar sigur, spre progres, unele forme de organizare dăinuind până în zilele noastre (folosirea fânețelor în devălmășie după cosit și până primăvara).
Cât timp devălmășia pe întreaga moșie (Obștea cea mare a Vrancei) a funcționat pe principiul ,,Vrânceanul se naște și moare cu dreptul său; cum bogatul și săracul, cum copilul și bătrânul”, această comunitate a reușit să facă față celor mai mari agresiuni.
,,Primele atentate la integritatea teritorială a Moșiei Vrancei au fost comise de către domnie, chiar dacă nu în mod direct, pentru că domnitorii aveau interese de apărare a fruntariilor şi atunci lăsau o oarecare libertate locuitorilor acestui ţinut. Prin daniile pe care le-au făcut mănăstirilor Vizantea (1617), Soveja (1648) şi Mera (1688), aceștia au creat o presiune permanentă și au strâmtorat hotarul Vrancei, ajungându-se, în timp, la interminabile procese între vrânceni și membrii acestor lăcașe de cult, procese ale căror pricini nu mai puteau fi soluționate de sfatul bătrânilor, pentru că mănăstirile nu recunoșteau cutumele – obiceiul pământului –, după care se conduceau vrâncenii”[1].
Datorită tensiunilor permanente dintre egumenii acestor mănăstiri, s-ar putea crede că vrâncenii – răzeși din moși strămoși –, au fost împotriva înființării așezămintelor religioase pe teritoriul ,,moșiei” lor. Acest lucru este total neadevărat, deoarece vrâncenii și-au construit, după puterile lor, biserici ,,devălmașe” în sate; au ctitorit, în timp, schiturile: Lepșa – Tulnici (1739) şi Schitul Valea Neagră[2] (1755) de pe teritoriul Satului Herăstrău, Comuna Nistorești, Județul Vrancea, pe care le-au înzestrat cu danii personale și din partea Obștiei Vrancei, aceste aşezăminte dăinuind până în zilele noastre.
Pe de altă parte, vrâncenii acelor timpuri au reușit să câștige Procesul ieșirii din boieresc (1801-1814) cu boierul Iordache-Ruset Roznovanu și cu domnitorii: Constantin Ipsilanti și Alexandru Moruzzi, apoi procesul cu boierii Lipănești, cheltuind peste 150.000 lei aur, sumă fabuloasă pentru acele timpuri și chiar pentru azi.
Odată cu prima ,,aruncătoare a munților” și cu apariția devălmășiei pe sate, legendara solidaritate vrânceană s-a pulverizat, a apărut diferențierea economică între sate, datorită diferenței de contribuție la Procesul ieșirii din boieresc. Satele care au contribuit cu bani mai mulți, au primit o suprafață mai mare la munte și dreptul ,,indiviz” a fost mai mare de la sat la sat.
Pe de altă parte, s-a produs o diferențiere accentuată și în interiorul comunității, mai ales odată cu apariția elementelor capitaliste în ,,Bătrâna Vrance”, toate acestea producând o stratificare socială a obștenilor, dar și o înstrăinare sufletească a acestora. Practic, bătrânii și cei care nu aveau vite, nu puteau beneficia de dreptul indiviz de la munte.
Dacă în secolele XVIII-XIX a fost posibil ca vrâncenii să-și întemeieze două schituri care au dăinuit până în zilele noastre, să construiască la Vidra, 1855, prima școală cu programă urbană completă, ultima înfăptuire a Vrancei arhaice înaintea Unirii Principatelor, să-și apere ,,moșia” în cele două procese invocate mai sus, după ,,aruncătorile” munților, nimic nu a mai fost posibil din toate acestea.
O veche vorbă românească spune că ,,Banu-i ochiul dracului”, iar atunci când vrâncenii au văzut că lemnul însemnă bani, n-au mai știut nici de codru, nici de mamă, nici de tată, nici de frate, nici de soră, dar mai ales, nici de urmași! Atunci s-a stârnit o dihonie cumplită între oameni, încât fetele tinere din Nereju nu voiau să fie fotografiate de frica lui Moritz Horn care era un ,,căpcăun” care se ascunde în aparatul de fotografiat...
Adevărata dramă a codrului vrâncean s-a produs între anii 1905 când au pătruns primele societăți forestiere în pădurile seculare ale Vrancei și 1936, când ,,Problema împăduririi Vrancei a devenit o problemă de viață și de moarte, a ținutului căci forțele naturale sunt răzbunătoare, ele nu așteaptă nici nu iartă”[3].
Atunci la inițiativa unui ,,buchet de muncitori tineri și bătrâni, care au înscris în ceasul al 12-lea, o prefață la marea operă de împădurire”, rostind un adevărat jurământ – Să împădurim!:
Tiberiu Moșoiu, Cicero Gorciu, D. Grozescu, Horia lazăr, Marin Drăcea, Petre Jon, Vasile Țiroiu, D. Hainăroșie, D. Constantinescu, D. Gorciu, P. Mironescu-Mera, învățătorii: Matei, Istrate, Diaconu, Lăduncă, Bușilă etc., Neculai Jechianu, Ion Mehedinți, Fundația Culturală ,,Principele Carol”, scriitorii Dragoș Vrânceanu și Vasile Militaru, care ,,au publicat înflăcărate articole chemări și apeluri, îndemnând sătenii la muncă rodnică pentru regenerarea pădurilor vrâncenești”[4].
●
Dăm mai jos versurile celor două lucrări muzicale:
Spre Vrancea – Marșul echipei silvice de muncă voluntară
Versuri: Vasile Militaru, Muzica: ing. O. D. Rădescu
În Vrancea, vitrega secure,/ Pe munții toți ca și pe vale/ Culcând pădure cu pădure, Ținutul s-a umplut de jale.// Streinii fără drag de țară,/ Nepăsători de ce se pierde,/ S-au năpustit și ne tăiară/ Mândrețe de pădure verde.// Fără păduri cu flori în poală,/ Pe Vrancea, jalea grea apasă,/ Că i-a rămas moșia goală/ Și toată sărăcia-n casă!// Veniți prieteni ai pădurii,/ Veniți cu brațele-amândouă,/ Pe toate urmele securii/ Să presărăm pădure nouă!// Pe toate coastele de munte,/ Pe povârnișurile culmii,/ Să-și nalțe iarăși verdea frunte/ Gorunii, paltinii și ulmii!// Să nu mai fie munți de piatră,/ Lipsiți de brazi și primăvară,/ Ș-acolo unde-i plâns la vatră,/ S-aducem cântecele iară!...// Voi, căror Vrancea vă e mamă,/ Voinici cu inimă-nțeleaptă,/ Pe voi mai tare ea vă cheamă,/ Pe voi mai tare ea v-așteaptă!// Veniți prieteni ai pădurii,/ Veniți cu brațele-amândouă,/ Pe toate urmele securii,/ Ca să creăm pădure nouă!
*
Ne cheamă pădurea – marș forestier
Versuri: Vasile Militaru; Muzica: Dem Mihăilescu-Toscani
Veniți, pădurea azi ne cheamă,/ Să apărăm a ei comori!/ Iubiți pădurea ca pe-o mamă,/ Curmați-i jalea, dragi feciori!// Cu lacrimi albe de rășină/ Ce se preling din ai săi brazi,/ Pădurea plânge și suspină/ Mai mult ca totdeauna, azi!// Molizii, paltinii și pinii/ În care-aveau toți cucii glas,/Mereu i-au doborât streinii/ Și jalnici munții ne-au rămas.// Veniți ai codrilor prieteni,/ Veniți la ei cu suflet viu,/ Veniți cât brazii mai au cetini,/ Veniți cât nu e prea târziu!// Pe toți un vis să ne dezmierde/ Spre-a umple țara de comori,/ S-o facem toată, codru verde/ Și cântec de privighetori!// Pădurea e izvor de viață/ Și-n ea strămoși-au mers mereu,/ Ca-ntr-o biserică măreață/ În care cântă Dumnezeu!// Veniți prieteni ai pădurii,/ Cu inimi vii cu brațe tari!/ Din cer ne strigă și pandurii:/ Să umplem țara de stejari!
***
Din păcate, această inițiativă a venit destul de târziu, așa cum venise și inițiativa parlamentară a lui Simion Mehedinți, care în sesiunile din 13 mai și 23 decembrie 1913, semnala Camerei Deputaților, chestiunea despăduririlor din Vrancea prin exploatările fără milă făcute de societățile forestiere. Tot savantul vrâncean a propus deschiderea unei anchete parlamentare, dar venirea Războiului pentru Întregirea Neamului a adus la orizont alte probleme, tăierile au continuat în toată perioada interbelică, iar ,,Vrancea a ajuns astăzi un ținut sterp”. (p. 35)
Concluziile studiului ,,Problema silvică a Vrancei”, ne arată fără menajamente, care sunt vinovații pentru dezastrul ecologic și economic al Ținutului Vrancei:
,,În rezumat, dezastrul și falimentul pădurii exploatate din Vrancea, se datoresc societăților forestiere și păstorilor. Și în oarecare măsură, trupelor de ocupație. Aceștia au fost și sunt cioclii falnicilor codri ai legendarului ținut al Vrancei”[5].
Analiza inginerului M. G. Georgescu – inspector general silvic, precum inițiativa silvicultorilor din 1936, a rămas tot la stadiul de intenție pentru că a venit Al Doilea Război Mondial, iar societățile forestiere și-au făcut treaba în liniște până prin 1942, retrăgându-și tot materialul rulant, nederanjați de nimeni, deși unele litigii (Obștea Voloșcani) s-au prelungit până în 1946. (Va urma.)
Costică NEAGU
[1] Costică Neagu – Negrileștii Vrancei, Ed. Terra, Focșani 2005, pp. 17-18.
[2] Vezi și Romeo-Valentin Muscă – Schitul Vrancea, Ed. Terra, Focșani, 2023
[3] Ing. M. G. Georgescu – Problema silvică a Vrancei, p. 1, Tipografia ,,Cartea Putnei”, Focșani 1937.
[4] Idem, p. 3.
[5] Ing. M. G. Georgescu – Problema silvică a Vrancei, op. cit. p. 1,
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
