Pe urmele istoriei

Foto | 68 de ani de la moartea Preotului Vasile Gabor. Urmărit de Securitate, a trăit într-un bordei subteran 67 de luni, unde a și murit. Avea 35 de ani

Ziarul de Vrancea
30 nov 2022 1951 vizualizări

​În anul 2021, în ziua de 11 februarie, cu ocazia comemorării „Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes", când comunitatea din Tămăşeni a îmbrăcat haine de sărbătoare celebrând hramul secundar al bisericii „Sfânta Fecioară Maria, Regină" și prezentarea monografiei satului, „Catolicii din Tămăşeni - Credinţă şi tradiţie", a avut loc şi reînhumarea osemintelor pământești ale preotului Vasile Gabor, care a murit în ziua de 26 noiembrie 1954, într-un bordei subteran în satul Buruienișu de Sus, din actuala Parohia Brusturoasa, județul Bacău. După ce s-a cântat un prohod pentru sufletul părintelui Vasile Gabor, trupul acestuia a fost purtat în procesiune, în sunetul clopotelor, către cimitirul din Tămăşeni, unde aşteaptă învierea de apoi. La aceste momente a participat şi un grup de credincioşi din Buruienişu de Sus, acolo unde părintele Gabor a fost îngrijit de un grup de credincioşi în cele 67 de luni în care a stat ascuns într-un bordei, fiind persecutat de Securitate, murind şi fiind îngropat în taină în locul pe care s-a ridicat ulterior sacristia bisericii din localitate.

De ce a fost reînhumat la Tămășeni, din moment ce Vasile Gabor s-a născut în comuna Bârgăuani, județul Neamţ, la 28 mai 1919? Pentru că exact în urmă cu 100 de ani, în anul 1921, părinţii săi s-au mutat la Tămăşeni, unde tatăl său Mihai Gabor a slujit ca dascăl în biserica parohială.

După şcoala primară absolvită la Tămăşeni, adolescentul Vasile Gabor a intrat în Seminarul Catolic din Iaşi. Așa cum putem citi în arhivele Seminarului, elevul și mai apoi studentul Vasile Gabor s-a evidenţiat totdeauna, fiind printre primele locuri. Studiile teologice le-a urmat la Roma, în Colegiul "De Propaganda Fide", unde a absolvit cu „magna cum laude”. Împrejurările grele ale războiului şi lipsa de preoţi din Dieceza de Iaşi au făcut să nu poată rămâne la Roma pentru doctorat, fiind chemat acasă de episcopul Mihai Robu. A fost hirotonit preot în ziua de 24 aprilie 1943, la Roma, iar în vara aceluiaşi an s-a întors în ţară. După Liturghia primiţială, celebrată în sărbătoarea hramului bisericii vechi din Tămăşeni (29 august 1943), a fost numit vicar parohial la Văleni, judeţul Bacău. Aceste momente au fost consemnate și în revista „Lumina creștinului” din septembrie 1943. Ulterior, a fost numit și preot vicar în Tămășeni.

După redeschiderea Seminarului Catolic din Iași, în clădirile de lângă episcopie, căci clădirea de pe Copou fusese avariată de bombardamentele din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, la începutul anului şcolar 1946-1947 părintele Vasile Gabor a fost numit prefect de studii şi profesor de filozofie. Amintindu-și despre acei ani, părintele Anton Despinescu a scris: „Am avut cinstea de a-l avea profesor timp de doi ani. Poseda temeinic atât filozofia, cât şi teologia. Preda bine şi era exigent la examen. Se aştepta ca toţi seminariştii să ştie de 9 sau 10. Bineînţeles că nu toţi ajungeau la acest nivel. Ca prefect de studii şi pedagog de disciplină, situaţia era mai anevoioasă şi delicată. Nu toţi seminariştii erau lemn de icoană. Unii aveau chef de ştrengării. Bietul părinte Vasile răbda cât răbda, dar mai şi izbucnea cu câte o mustrare destul de apăsată. Deşi era un introvertit, îi plăceau şi glumele; uneori chiar râdea cu poftă. Printre multele sale talente îl avea şi pe acela al scrisului de piese de teatru. Mi-aduc aminte de o piesă umoristică, intitulată "Curiozităţi din lumea animalelor", inspirată din cosmologie şi ştiinţele naturii. Actorii eram noi, cei 20 de seminarişti din penultimul an de seminar. Piesa în patru acte a durat aproape patru ore, ceea ce l-a făcut pe episcopul Marcu Glaser, care era de origine germană, să exclame: "... mult încă este?"”.

Anul 1948, mai ales legile și reformele din luna august, au adus nori negri şi furtună cumplită asupra Bisericii Catolice din România: instaurarea din plin a regimului comunist, cu urmări tragice pentru Dieceza de Iași - desfiinţarea Seminariilor din Iași, Hălăucești și Luizi-Călugăra; arestări de preoţi, enoriaşi şi episcopi; abolirea unilaterală (de către comunişti) a Concordatului cu Sfântul Scaun etc. Cât privește Seminarul din Iași, la preluarea inventarului bunurilor aparţinând institutului teologic, comisia statală i-a acuzat pe părintele director Anton Trifaş şi pe prefectul pedagog, preotul Vasile Gabor, că ar fi sustras inventarului cărţi şi produse alimentare. Explicaţiile date de aceştia nu au fost luate în seamă, pentru că era dispoziţie ca respectivii să fie arestaţi. Părintele Trifaş, supus unei farse judiciare, a fost condamnat la doi ani de închisoare, iar părintele Vasile Gabor, fiind plecat din Iaşi la Berzunţi şi aflând de cele întâmplate, a dispărut fără ca agenţii comunişti să-i dea de urmă. Se spune că la Berzunți, părintele Vasile Gabor a fost obligat să facă o cununie împotriva legilor Bisericii, dar a refuzat categoric. De aceea a fost reclamat la organele comuniste care au venit să-l aresteze. Unii credincioşi din Berzunţi, având rude la Buruienişu de Sus, l-au dus acolo la familia Zaharia, unde „părintele Gabor - la început cu sora sa, Filomena -, începând cu 5 iunie 1949, a stat cinci ani şi şase luni într-un bordei săpat în pământ, mereu urmărit de Securitate. Cu toate acestea, nu a putut fi prins”.

Domnul cercetător Dănuț Doboș, completează cele consemnate mai sus scriind că „în 1948, Securitatea din Roman a încercat să-l aresteze la Tămăşeni, reuşind însă să se salveze cu ajutorul sătenilor. S-a refugiat la Parohia Berzunţi de unde pleacă apoi la Buruienişu de Sus începând cu 5 iunie 1949, la rudele sale şi la familia dascălului Zaharia. A rămas ascuns într-un bordei săpat în malul Tazlăului, unde va muri în 1954, de dublă pneumonie, fiind înmormântat în secret în sacristia bisericii locale. Preotul Vasile Gabor a intrat în vizorul Securităţii începând cu 3 august 1948. În baza funcţiei pe care a avut-o, de casier şi gestionar al Seminarului diecezan, preotul Vasile Gabor a făcut parte din comisia care a predat în august 1948 bunurile Seminarului către comisia guvernamentală. Părăsind Iaşiul, pr. Gabor s-a retras, cu acordul episcopului Durcovici, la Tămăşeni. La 7 septembrie 1948, un grup de procurori şi jandarmi au pătruns în casa părintească din Tămăşeni, sub pretextul că acolo s-ar fi aflat bunuri din rezervele fostului Seminar diecezan. În baza acestei "probe", părintele Gabor a fost arestat, urmând a fi trimis în justiţie pentru "sabotaj". În momentul în care s-a luat decizia arestării preotului Vasile Gabor, pr. Mihai Chelaru, paroh de Tămăşeni, a reuşit să mobilizeze în numai 10 minute aproape o mie de săteni, împiedicându-se astfel arestarea. Timp de o săptămână, zi şi noapte, aceştia au continuat să-l apere pe părintele Gabor, care a reuşit să fugă înainte de intervenţia în forţă a trupelor de Securitate. Acţiunea eşuată a Securităţii a fost catalogată de şefii acesteia drept un "fapt dăunător" care ar fi insuflat mult curaj preoţilor şi populaţiei catolice. Parchetul General al Curţii de Apel Iaşi a deschis, în octombrie 1948, acţiune penală împotriva preotului Vasile Gabor, care urma a fi judecat în baza art. 236 din Codul penal. Este probabil ca procesul să nu fi avut loc în lipsa inculpatului, deoarece acest lucru ar fi fost menţionat în 1949, când împotriva părintelui Gabor s-a deschis un alt dosar penal. La 15 decembrie 1949, Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat pe acesta (în contumacie) la un an de închisoare corecţională şi plata sumei de 2.000 de lei, cheltuieli de judecată, pentru "delictul de favorizare a infractorului". Vina atribuită preotului Gabor a fost aceea că ar fi ştiut de prezenţa în clădirea Seminarului din Strada Col. Langa, nr. 7, în 1947, a prizonierului german Willi Seife. Potrivit declaraţiei date în timpul anchetei de preotul Trifaş, părintele Gabor nici măcar nu vorbise cu prizonierul german, deoarece nu cunoştea bine limba germană. În absenţa inculpatului, sentinţele din 15 decembrie 1949 au fost afişate la sediul Episcopiei Catolice, ultimul domiciliu legal al pr. Gabor”.

Acolo a fost ultimul domiciliu legal, căci ajuns la Buruienișu de Sus a stat ascuns din 5 iunie 1949 și până la moarte, în ziua de 26 noiembrie 1954. În anul 1994, la comemorarea a 40 de ani de la moartea părintelui Vasile Gabor, Preasfințitul Petru Gherghel s-a deplasat la locul în care a fost înmormântat, s-a rugat și a cerut să se facă investigații privind ultimii ani din viață. În amintirea părintelui Gabor, fraţii, surorile și nepoţii au construit o cruce de marmură albă, care a fost amplasată lângă biserica din Buruienișu de Sus. În ziua de 26 noiembrie 1994, episcopul Diecezei de Iași a celebrat o Liturghie de comemorare împreună cu mai mulţi preoţi, la care au participat mulţi credincioşi din împrejurimi şi familia părintelui Vasile. Cu acea ocazie, s-a publicat mărturia emoționantă a dascălului Gheorghe Zaharia, cel care i-a procurat alimente şi medicamente în toată această perioadă. Scrise în anul 1960, rândurile dascălului Zaharia au fost publicate în Almanahul "Presa Bună" 1994, sub titlul „Viaţa grea a preotului Vasile Gabor”. Este un articol superb, pe care îl redau în continuare:

„Preotul Vasile Gabor s a născut în comuna Bârgăuani (Neamţ), la 28 mai 1919. Doi ani mai târziu, părinţii săi s au mutat la Tămăşeni (lângă Roman) unde tatăl său a slujit ca dascăl la biserica parohială. Aici a urmat şcoala primară, după care a intrat la Seminarul catolic din Iaşi (str. Comănescu, 6). Pentru studiul filozofiei şi teologiei a fost trimis la Roma în Colegiul “De Propaganda Fide” de pe Gianicolo, unde a şi fost sfinţit preot în aprilie 1943. La 29 august, ziua hramului vechii biserici din Tămăşeni, a celebrat prima sfântă Liturghie în satul său. A fost mare solemnitate; mulţime de credincioşi din satele vecine a venit la Tămăşeni. Era paroh părintele Grigore Enariu, rudă cu tatăl noului preot, care se afla pe front în Rusia.

Părintele Vasile a fost numit vicar la Parohia Văleni Bacău, de unde administra satul Horgeşti. Evenimentele din august 1944, trecerea frontului, l au surprins aici împreună cu pr. A. Weber, care era paroh. A fost mutat tot ca vicar la parohia Tămăşeni, apoi a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi (cel de la Copou era avariat de bombardamente) care acum funcţiona în casele episcopiei, la nord de catedrală. A avut de îndurat multe nedreptăţi. În toamna lui 1948, Preasfinţitul Anton Durcovici l a numit vicar la parohia Berzunţi (Bacău).

În primăvara lui 1949 a început prigoana (a durat mai bine de 10 ani) împotriva preoţilor şi a intelectualilor creştini, care au fost judecaţi, condamnaţi, închişi prin abuz de putere din partea conducerii politice fără Dumnezeu. Nu trebuia mai mult la câine, decât asmuţit. Aşa s a întâmplat cu părintele Vasile: a fost obligat de nişte săteni din Berzunţi – printre ei era şi notarul – să facă cununia fiului lor, iar pentru că preotul n a făcut o, întrucât era împotriva legii Bisericii şi a Evangheliei, a fost reclamat. A mai fost acuzat de “sabotaj” (când de Crăciun strângea simbria prin sat) şi că “ţine femeie în casă” (era sora sa care, pentru că s a desfiinţat şcoala maicilor s a retras la fratele său până la clarificarea situaţiei). Tocmai când să fie arestat, avertizat de o persoană binevoitoare, părintele a părăsit în mare grabă casa parohială, stând ascuns în mai multe locuri. Berzunţenii văzând că preotul este urmărit peste tot au hotărât să l ducă pe “un munte mare şi departe de sat”. Unii n au fost de acord căci se gândeau că preotul nu putea trăi singur în munţi, fără ajutor. Şi cum cei din Berzunţi aveau rude la Buruienişul de Sus, a venit o persoană de acolo prin luna februarie 1949 să i caute un loc pentru un timp. Locul i s a găsit la oameni binevoitori ce se gândeau la fapte de milostivire sufletească; l au primit cu bucurie, timp de 5 ani şi 6 luni. La 5 iunie 1949 a venit sora Filomena, iar la 8 iunie a venit părintele Vasile la familia Zaharia din Buruenişul de Sus.

Vara şi toamna au stat în casă dându li se mâncare pe o ferestruică. Pe uşă nu se putea umbla, casa fiind nelocuită şi exista pericolul de a fi fost descoperiţi de persoane străine. Părintele ieşea numai noaptea. Când dorea ziua să stea la aer, ieşea dimineaţa la ora 4 şi rămânea până seara în pâlcul de pădure din aproprierea casei, petrecând în rugăciune şi în citirea de cărţi religioase. Avea săpată în pantă o bancă, unde şedea, şi o mică perdea de acoperiş mobilă, ascunsă de teren, iar împrejmuirea aşezării săpate era camuflată cu plantaţie de pui de brad de jur împrejur, având înălţimea de 3 m. Aici a stat, ferit de mulţi duşmani care îl căutau. Pâlcul de pădure nu era mai lat de 30 m. Avea firul apei pârâului şi o cărare mică de circulat; între apă şi cărare se afla adăpostul săpat. Până a fost săpat adăpostul, părintele a fost întâlnit de mai multe ori de diferiţi oameni; avea o barbă mare şi uniformă preoţească, de aceea au presupus că e cu treburi. La 20 iulie 1949 au fost găsiţi amândoi (părintele şi sora) de un om cam tiran, vânător şi pădurar, dar cu vorbe ticluite au ieşit din încurcătură. Din acea zi preotul a fost nevoit să şi taie barba, să şi schimbe uniforma cu îmbrăcăminte ţărănească. Greu i a venit, dar nu era altă soluţie. Imediat i am făcut adăpost, unde se ducea când auzea vreo mişcare. Acolo, în adăpost şi pe cărare îşi pregătea sora pentru şcoală şi trai creştinesc; la 29 august a trimis o la Bacău să urmeze şcoala de învăţători pe care o începuse. Părintele Vasile a rămas mai departe la noi. În ziua de 19 septembrie 1949, fiind lemnul cumpărat şi cioplit, am hotărât să facem o locuinţă (bordei) în pământ, căci în casa nelocuită nu mai putea sta, ar fi fost descoperit. Am ales locul bordeiului lângă casa noastră şi pentru a nu fi văzut de pândarii stăpânirii, coşul de fum a fost legat de cel din casă.

A fost mare necaz: noaptea nu se vedea a săpa, lumina ne trăda, nu era linişte. Umblau braconieri după vânat, era primejdios să lucrezi noaptea. Săpam ziua, dar cât săpam, noaptea se surpa. Cu multă trudă am reuşit să săpăm cât trebuia. Apoi am făcut un pat, un raft pentru cărţi, duşumea, sobă de cărămidă, şi în ziua de 12 decembrie 1949 a intrat părintele în locuinţa din pământ, unde a trăit până la moarte.

În anul 1950, pe când lucram la fân, în grădină, de multe ori am observat miliţieni în faţa casei noastre stând jos la umbra tufelor, nemişcaţi, observând mai multe ore la rând mişcările sătenilor. Îl vesteam pe părintele să stea liniştit unde se află până când plecau.

În ziua de 21 mai 1952, eram cu oile la pădure; era interzis păşunatul pe fâneţe. Mama era plecată. Acasă nimeni. A tunat de câteva ori spre nord şi a venit o ploaie puternică. Pârâul Camenca, venind mare, a rupt toate podurile satului, a trecut peste locuinţa părintelui săpată pe mal. În cameră, lucrurile pluteau deasupra apei revărsate. Părintele înspăimântat, a aruncat din bordei pe mal toate câte erau; patul fix, soba şi raftul au rămas. Duşumeaua a fost mâlită 50 cm, cât grosimea malului. Am venit seara, am curăţat de mâl locuinţa, am adunat lucrurile şi le am pus la uscat. A doua zi a fost o vreme frumoasă. Eu trebuia să plec. Mama, rămasă acasă, l a auzit pe părintele cântând încet, lângă casă, cântece creştine. A ieşit şi a mers până la el. Părintele plângea şi cânta, curăţa ouă fierte şi le mânca cu pâine. A lăcrimat şi bătrâna de mila lui, l a chemat în căsuţa noastră, mângâindu l şi servindu l cu mâncare. Când m am întors acasă am adunat câţiva bărbaţi şi am reparat bordeiul. Era 19 septembrie 1952 şi unii spuneau că pârâul se va revărsa în acelaşi loc şi, prin urmare, “construcţia” nu avea sens. Ambăruş D. Ioan a hotărât să canalizeze pârâul. Abia după aceea am început lucrul.

Bordeiul n a mai fost inundat în anul 1953, deşi au mai fost ploi abundente cu tunete. Părintele stătea în pădurice, în săpătură, sub un acoperiş mobil. În jurul gospodăriei mele era întotdeauna cineva de la miliţie care mă întreba ce străini mai vin pe la noi? La 23 august 1953, la ora 6 dimineaţa, 3 miliţieni au venit şi s au aşezat cu faţa în trei direcţii la 25 30 m de casă. Au stat nemişcaţi până seara la ora 7. A fost o adevărată primejdie. Bordeiul se afla cam la 30 m de aşezarea lor de pândă. Părintele era în bordei. Doar atât i s a putut spune: “Miliţia!” Nu s a mai putut comunica nimic, se vedea orice mişcare. Câinele era legat. De pe la ora 1 2 n a mai lătrat. Doar o singură mişcare l ar fi putut descoperi. A voit Dumnezeu să fie apărat. Nu a făcut foc: fumul s ar fi observat. A mâncat hrană uscată şi şi a petrecut ziua cu cărţile şi rugăciunea; s a odihnit, aşteptând veşti de la noi. La ora 7 seara au plecat duşmanii şi am putut intra.

În 1954 bordeiul s a afundat, pământul fiind moale. Am pregătit material, l am cioplit, l am aranjat cu cei opt bărbaţi, şi n noaptea de 14 noiembrie, o noapte bună şi senină, am aruncat pământul de pe podul bordeiului şi am înălţat podul cu circa 70 cm. La 12 noaptea am terminat. Oamenii au mers acasă. Până n ziuă a nins. Pentru a doua zi mai era încă ceva de lucru atât în interior cât şi în exterior. Părintele, îmbrăcat naţional, a mers la Gh. Manaş, vecin cu noi şi i a cerut o lopată. S a întors în grabă.

Mama mi a spus: Ghiţă, cheamă l pe părintele să servească o cană de lapte fiert, că i frig afară!

L am poftit, iar el mi a răspuns: Vin îndată, dar mai întâi merg în cămara mea de alimente. Am ceva de aranjat acolo.

Părintele avea o cameră unde îşi păstra toate cele necesare. S a întors după vreo 10 15 minute. Era schimbat la faţă. Cu mâna îşi ţinea barba pe care nu o mai putea stăpâni. Ne a spus: Mătuşică, de mine e greu!

N a mai servit laptele fiert. A spus să i facem un ceai.

Am terminat bordeiul şi l am încălzit. Părintele a coborât şi l am servit cu un ceai, dar a început să vomite. Era palid. Nu l am mai lăsat singur în noaptea aceea. În ziua de 19 noiembrie, vineri dimineaţa, s a îmbolnăvit şi am rămas de veghe în timpul nopţilor. În ziua de 21 noiembrie, sărbătoarea Ovideniei, i am schimbat trei comprese până a terminat o Liturghie gregoriană. Îl vizitau şi oamenii care ştiau de el.

În ziua de 22 noiembrie, luni seara, i a spus mamei: Mătuşică, mâine ies afară chiar de o crăpa diavolul!

A ieşit. Era mai slab ca altădată. Era răcit. L am poftit în casă. A discutat multe, de toate, cuvinte dure şi miloase. Spunea că mâncarea e ca fânul, fără gust. Mi a zis: Ghiţă, diseară vii la mine jos şi mi faci o mâncare nemţească, să alunece pe gât!

Am mers şi am făcut. A mâncat puţin. Un semn s a arătat pentru amândoi: o pocnitură puternică în sobă i a stricat cutia focului. Părintele a zis că e bine în bordei şi a mâncat. Mi-a zis: Ghiţă, noaptea asta mergi şi culcă te. Vino pe la 8 dimineaţă să mi repari soba. Parcă mă simt mai bine.

Chiar am cântat în cinstea Mântuitorului un cântec, dar nu mi a dat voie să rămân de veghe. M am trezit peste noapte la lătratul câinelui. Neavând ceas şi nici lumină, nu cunoşteam timpul. Bănuiam să fie casa înconjurată de miliţieni. Nemaiavând răbdare, am plecat spre bordei şi când am ajuns, am auzit o voce schimbată strigând: Haideţi că m au prins hoţii de miliţieni! Nu mă scoateţi?

Am crezut că l au prins într adevăr, cum era întuneric şi nu vedeam. Câinele nu mai cunoştea vocea schimbată. Ajungând, l am găsit la colţul bordeiului, în pijama, cu căciula de noapte pe cap şi o cruce în mână. L am condus în casă, speriat. Era ora 12 noaptea. Mi am dat seama că nu mai vorbea obişnuit, făcând gesturi îngrozitoare. Nu ne a mai dat voie să ieşim din casă până nu ne a spus cine să l spele şi unde să l îngropăm. M a apucat de mână şi m a dat afară. Am fugit şi am anunţat lumea care ştia de dânsul. Săptămâna aceea urma să fie recensământul şi controlul animalelor. Au venit femei şi bărbaţi de la muncă. Părintelui i se legase graiul. La 9 dimineaţa a deschis ochii şi dintre toţi m a chemat la pat prin semn. Era în casă cu noi. În acea zi, de trei ori i s a legat graiul. Joi au venit femei aducându i mâncare. A gustat de la toate şi, cu mâna lui, ne a dat şi nouă câte o bucăţică de mărimea unei nuci. Apoi a urmat un zbucium că toţi cei veniţi au fugit şi am rămas singur de la ora 10 până la 8 seara. Nu mi am mai putut lua mâinile de pe dânsul. Noaptea, venind de la muncă, o parte din bărbaţi, cunoscând situaţia grea au venit la Sfinţia sa. Au rămas peste noapte la noi, lângă patul părintelui care intrase în agonie.

La ora 3, spre ziuă, i s a dezlegat graiul şi mi a şoptit cu glas stins să l ducem din locuinţa noastră jos în bordei, pe patul lui. Apoi i am spus să i aducem pe parohul nostru, pe părintele Iosif Chelaru, să l mărturisească şi să i dea sfântul Maslu. A făcut semn că nu.

Când părintele Iosif Chelaru a aflat de părintele şi de moartea sa, am văzut că era tare supărat. Ne a spus: Dar părintele Gabor Vasile a fost spovedit cu patru săptămâni înainte, în prima vineri din octombrie de către părintele Coceangă Gheorghe, paroh de Berzunţi, care era duhovnicul părintelui Vasile Gabor. Tot părintele Coceangă a celebrat la Buruienişul de Sus, după o săptămână, Liturghia cu prohod împreună cu poporul şi dascălul Anton Mateiaş, cumnatul părintelui Vasile.

Dar să continui. Părintelui Vasile i s a legat graiul din nou la ora 6 dimineaţa. Vineri l am pus de pe patul casei noastre, jos pe o pătură şi cu patru bărbaţi l am dus şi l am aşezat pe patul lui din bordei. La ora 18 au sosit cu recensământul şi controlul oamenii de la Consiliul Popular. După ce l am aşezat pe pat i s a dezlegat limba şi mi a zis: Fii atent că fac rugăciunea.

Şi cu crucea făcea semn de binecuvântare a poporului. Acea cruce neagră, cu Răstignitul pe ea, se află şi astăzi în bisericuţa noastră. Apoi mi a zis a doua oară: Ghiţă, fii atent că acum zic rugăciunea cea de pe urmă.

A început Rugăciunea domnească şi a trecut la altă rugăciune. A început o cam de 3 4 ori, dar se îneca. Dându şi seama că le încurcă zise: Acum spun rugăciunea de pe urmă.

Şi zise: Tată Ceresc, uită te la mine că sunt un preot păcătos, bulendros şi zdrenţăros şi pentru dragostea ta am renunţat la căsătorie şi la lumea întreagă. Nu mă lăsa Tată ceresc.

Scapă sfânta Cruce pe piept. Am observat bine atunci cum ochii săi frumoşi, vioi, s au schimbat şi au rămas aţintiţi către icoana de pe perete la care se ruga. Respirând de trei ori adânc, şi a plecat puţin capul spre dreapta, dându şi sufletul. Era vineri, 26 noiembrie 1954, ora trei.

Amare lacrimi ne au cuprins casa şi satul. Desigur, după cinci ani şi jumătate nu l mai puteam considera un străin, căci duminica şi la sărbători făcea sfânta Liturghie în casa noastră cu noi toţi.

După ce a murit, împreună cu o altă persoană, lăcrimând, l am spălat în bordeiul lui, în ascuns, la lumina lumânării. Nu l am spălat că era murdar, ci după obicei, din respect faţă de morţi. Apoi l am îmbrăcat în haina preoţească, i am pus încălţăminte noi în picioare, sfântul rozariu în mâini şi căciulă pe cap.

Îl vedeam cum şade trist. Nu era bărbierit, avea barba puţin mai mică decât atunci când a venit la noi. Avea dreptul să fie trist, că după atâta muncă şi studii la Roma, a ajuns să sfârşească într un bordei în pământ şi între străini, departe de satul său, de părinţi, fraţi, surori, cumnaţi şi colegi de preoţie, neavând fericirea să l vadă măcar mort, să l conducă pe ultimul drum. Nici un preot nu i a celebrat sfânta Liturghie, nimeni n a ţinut vreun cuvânt despre suferinţele sale, deşi a fost acuzat pe nedrept. Cu cheltuieli de judecată, în lipsă, la Curtea marţială i s a terminat procesul tocmai în ziua morţii.

Noaptea spre duminică dimineaţa, la 28 noiembrie, am pregătit înmormântarea. La ora patru l am scos din casă, în sicriu. Patru bărbaţi l au lăsat câteva minute jos, la colţul casei, apoi pe patul său în bordei, unde îşi dăduse sufletul. Acolo jos, l am plâns înăbuşit, i am sărutat mâinile şi ne am luat rămas bun. Sărmanul preot, n a avut parte de cântări religioase, nici de glas de clopot! Mort, era dus pe ascuns pentru a fi îngropat.

Pe mormântul lui – în sacristia bisericii – se îmbracă preoţii care aduc jertfa sfintei Liturghii. După înmormântare am mers la părintele Cociangă Gh. – paroh de Berzunţi, pentru a i face slujba înmormântării. Din întâmplare veni şi o soră a părintelui Vasile cu cumnatul A. Mateiaş la slujba înmormântării. Sora lui, Maria, căsătorită cu Ferdinand Sugaru, a adus vestea că procesul de spionaj s a terminat la Iaşi. Nu l a mai găsit în viaţă. A plâns amar. Preotul Cociangă a declarat la regionala Bacău că i mort părintele Vasile Gabor, să nu l mai caute. Apoi cu o căruţă toate cele rămase de la părintele decedat au fost trimise.

Sora Maria a rămas în îndoială de moartea fratelui preot; de frică nici nu mai voia să se arate. Şi totuşi după un timp a venit la mormântul din biserică şi a plâns mult. Am plâns şi noi de mila ei. Apoi a luat o mână de pământ din locul unde frăţiorul şi a dat sufletul plecând cu ochii înlăcrimaţi şi inima îndurerată.

Aceasta a fost viaţa a părintelui Vasile Gabor în cei din urmă ani ai vieţii, despre moartea sa am scris aceste rânduri la Buruienişul de Sus”.

În anul 2004, la comemorarea a 50 de ani de la moartea părintelui Vasile Gabor, nepoata Iulia-Ioana Vasiliu a scris articolul „Flori pe mormântul unui preot”, care are drept moto aceste cuvinte din Confesiunile sfântului Augustin: „Să mor, ca să nu mai mor niciodată şi să văd faţa ta!”. Redau câteva rânduri: „În urmă cu 50 de ani, în luna noiembrie, se lăsase peste Munţii Vrancei o iarnă cu nămeţi cât casele. Cele câteva case răsfirate pe o coastă din Buruienişu de Sus erau aproape ascunse sub nămeţi, dar acolo, într-un bordei săpat în pământ, la o margine de pădure, se ascundea părintele Vasile Gabor, urmărit de autorităţile statului de atunci. Bordeiul părintelui era săpat pe terenul familiei lui Ghiţă Zaharia, un tânăr care avea grijă de toate cele de trebuinţă pentru traiul părintelui şi, mai ales, îl asista la celebrarea zilnică a Liturghiei. Singurătatea părintelui nu l-a dus la deznădejde, căci se încredinţase lui Isus şi Maicii sale, căreia i se ruga în chip deosebit. La acel sfârşit de noiembrie părintele s-a îmbolnăvit. Nu putea fi vorba de nici un fel de ajutor medical adecvat în respectivele condiţii politice. În seara zilei de 26 noiembrie 1954, în chinurile bolii, părintele reuşea să se roage împreună cu Ghiţă şi, astfel, îngerii au venit şi i-au luat sufletul la cer. În noaptea următoare câţiva oameni l-au pus într-un sicriu şi l-au îngropat lângă zidul bisericuţei din sat. Nu putea fi vorba de nici un fel de ceremonie religioasă în condiţiile date. Acum mormântul părintelui este sub sacristia care s-a construit ulterior. Confraţii de preoţie şi familia nu l-au uitat pe preotul de 35 de ani care murea în aceste condiţii. PS Petru Gherghel, încă din 1985, a vizitat locul unde pr. Vasile a pătimit şi a trăit. De asemenea, cei din familia părintelui - fraţi, surori, nepoţi - mergeau la locul unde a trăit părintele. Ei au construit în amintirea lui o cruce de marmură albă. În ziua de 26 noiembrie 1994, PS Petru Gherghel a celebrat o slujbă de înmormântare împreună cu mai mulţi preoţi. Au participat mulţi credincioşi din împrejurimi şi familia părintelui. El trăieşte în amintirea celor care l-au cunoscut şi care l-au iubit. În acelaşi an, la 17 mai se stingea în închisoare Mons. Vladimir Ghika. El ne-a lăsat o rugăciune deosebită, care i se potriveşte şi părintelui Vasile: "Morţi şi pulberi, binecuvântaţi pe Domnul! Binecuvântează pe Domnul, moarte a mea, putreziciune a mea, binecuvântează pe Domnul! Lucruri ce se vor naşte din mine când eu nu voi mai fi din această lume, binecuvântaţi pe Domnul! Tăcere din jurul memoriei mele, binecuvântează tu pe Domnul. Suflete al meu care nu va trebui să mori vreodată, strigă-ţi eternitatea deja începută, binecuvântând încă din ceasul acesta pe Domnul!" (V. Ghika, A trăit şi a murit ca un sfânt, ARCB, Bucureşti 2003, p. 25). Sacrificiul suprem al preoţilor noştri n-a fost zadarnic; el a făcut din ţara noastră grădina Maicii Domnului. Să punem florile rugăciunilor noastre pe mormintele lor”.

Din cele consemnate mai sus am aflat cum s-a menținut vie memoria prezenței părintelui Vasile Gabor la Buruienişu de Sus, mai ales că în acel an (1954) s-a terminat de clădit biserica cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” și care a fost sfințită în ziua de 27 decembrie din acel an. Unul din cei care l-a cunoscut bine pe părintele Vasile a scris: „Am regretat mult plecarea prematură dintre noi a unui preot valoros, care ar fi putut contribui mult pentru propăşirea vieţii religioase a diecezei”.

Dumnezeu să-l fericească și să-l primească la Liturghia cerească!

Pr. Alois Moraru

Citiți și:VIDEO | Slujba de reînhumare, după 67 ani, a preotului martir Vasile Gabor, oficiată de episcopul Iosif Păuleţ


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.