Un prinţ vrancean al poeziei româneşti
Ochii lumii din care a răsărit Poetul
Ochii vrancenilor cei de toate zilele, uimiţi de ceea ce vedeau împrejur tot aşteptand răspunsuri la marile întrebări, îşi prelingeau lumina în zarea frantă de Curbura Carpaţilor; ochii mamelor se înălţau spre Sfanta Fecioară să le apere pruncii de răul ce le dădea tarcoale, ochii păstorilor adumbriţi de streaşina mainii se îndreptau cu sfială spre Cer să mangaie curgerea timpului; ochii umezi şi blanzi ai unei mioare năzdrăvane îşi căutau stăpanul să-i prevestească destinul liniştitor al comuniunii cu natura în moarte, brazi şi păltinaşi se aplecau peste stelele din ochii măicuţei bătrane care-şi striga fiul... şi pentru ca toate acestea şi multe altele să-şi găsească un rost în ochii celor care priveau cu inima, Dumnezeu li l-a dat pe Dumitru al lui Pricop, care să facă din poezie un zbor de cocori pe dinăuntru, culegand în metafore mierea de pe buzele uneori otrăvite ale vieţii.
Un prinţ modern al metaforei rare
A venit pe lume în 1943, într-un mai cand albul imaculat al iernii se transfigura în ninsoarea petalelor căzute din pomi peste Negrileştii Vrancei, pe care avea să-i evoce liric, cu patima muntelui răsfrantă în vremuri mitice, încă din primul volum: „... acestui sat nu-i ştie nimeni data / venirii între oamenii de rand / el a venit aşa cum vine Tata / din ceaţa clipei, albă, fulgerand / sau poate a venit aşa cum însuşi graiul/ izvoarelor cu apa în argint / să lepede o lacrimă pe raiul / fără păcat al zilelor ce mint”. Sesizandu-i substanţa lirică, Niculae Stoian îi prefigurase nimbul de poet înnăscut în paginile revistei „Flacăra” cu mult înainte, cand cel ce avea să devină cel mai reprezentativ poet român născut pe plaiurile „Mioriţei” îşi definea crezul artistic: „Auri-m-aş, nume, într-un cantec pur / cristalin ca jocul undelor fecioare / dar mi-e dată viaţa totuşi s-o îndur / între cel ce vine şi între cel ce moare”. După caţiva ani, cand se apropia de împlinirea a patru decenii de viaţă în lumile din strigăt, poetul îşi mărturisea suişul pe firmamentul literelor româneşti cu o sinceritate debordantă: „M-am îmbrăcat în cantec mai tarziu / mereu să mi se pară că nu-s încă/ decat un fir de iarbă în pustiu/ urcand în steaua mea adancă”.
Melodios şi sacru, ca un imn religios
Locuitor în Oedip la patruzeci de ani, Dumitru Pricop era deja un mioritic profund, metafora sa străfulgerandu-ne metafizic existenţa: „Dacă ograda lumii m-ar aduna din stele/ ce grauri de aramă s-ar secera prin lunci/ ce lebede eterne ar fi atunci acele/ cuvinte-n care praful tăcerilor arunci”. Urmează un deceniu şi ceva în care lacrima arlechinului se scurge melodios şi sacru, ca un imn religios, în stelele din adancuri, esenţială iniţiere în obsesii a celui ce avea să se autodefinească Dumitru al peşterii, transpus magistral şi în limba lui Baudelaire de Constantin Frosin: „Depărtat e Doamne, trupul meu de timp / cum să nu-i duc dorul dincolo de cruce / cand numai cu viaţa aş putea să schimb / hainele acestea ce-or să se usuce”.
La început de mileniu III, Editura „Geneze” din Galaţi îi publica un pahar însangerat de sonete, în care versul curge limpede ca un izvor de munte: „Poate că-n stele de demult m-am prins / aşa cum Vrancea în baladă pinii / i-a-ngemănat cu perlele luminii / în lacrima păstorului învins” sau vibrează grav, ca o coardă de violoncel, în „cheia albă” dedicată soţiei sale, Ana: „Ce va mai fi cand o să baţi cu sanii / în ciuturile cerurilor, sparte? / Eu o să fiu atunci sătul de moarte / ravnind un val spre buzele fantanii”.
Născut din patima muntelui,
strivit de muntele patimii
Cu cinci ani înainte de trecerea sa în eternitate, Dumitru Pricop era în căutarea muntelui albastru, sfidand mioritic existenţa vieţii noastre efemere: „Moartea e-o harpă alburiu-albastră / ea vine dimineaţa şi la pranz / şi-aşa se joacă viu deasupra noastră / de parcă-ar fi pe-o pajişte un manz”. Apoi, ca să nu ne rămană în niciun fel dator, ne tălmăceşte biblic muntele patimii: „Sunt transparent ca Sfantul Augustin / nimbul albastru ce mă înconjoară / e curcubeul cerului senin / din care voi veni şi-a doua oară” şi ne trimite ultimele lui scrisori din temniţa libertăţii: „Maine, ca şi sfinţii, voi ajunge ţară, / mi-or călca nepoţii nopţile de grai / cand pe fluturi luna, dănţuind fecioară / va lăsa deschise porţile spre rai”.
A plecat dintre noi mult prea devreme, la 29 iulie 2007. „A scrie despre apusul unui poet în toată puterea cuvantului – îi aducea un ultim omagiu Fănuş Neagu – e ca şi cum ai vorbi despre moarte unui munte. Dumitru Pricop era un hatman negrileştean, un prinţ îmbrăcat în zale de îngeri şi solzi de păstrăvi aurii. Tăcerea lui de acum ne intimidează... Cine ar fi crezut: Mitică Pricop, născut din patima muntelui, strivit de muntele patimii”.
Poetul mioritic al lumilor din strigăt
Peste două luni şi cateva zile se vor împlini cinci ani de cand această legendă vie a Vrancei numită Dumitru Pricop a plecat în eternitate. Ne-a lăsat o operă străbătută, ca şi la Blaga, dar nu atat de pregnant ca la acesta, de sentimentul dorului şi obsesia morţii. Felul în care Dumitru Pricop transcende lumea în universul său poetic este mioritic nu doar în cele cateva poezii cu acest titlu, ci în tot ansamblul liricii sale. Este singurul poet român notabil născut în „spaţiul mioritic” descifrat de Blaga în existenţa poporului român, văzut ca o succesiune de „suişuri” şi „coboraşuri” datorate predispoziţiei de „retragere din istorie” în momentele de interdicţie gnoseologică, de „cenzură transcendentală” a demiurgului însuşi. Altfel spus, o coloană brâncuşiană a infinitului în plan orizontal.
Situat în partea de nord a perimetrului seismic Soveja-Tulnici-Barseşti-Vrancioaia de la Curbura Carpaţilor, locul în care a copilărit şi s-a maturizat Dumitru Pricop este unul din cele mai încărcate din punctul de vedere al rezonanţei, „pe-o gură de rai”, cu o altă lume. Varianta arhetip a baladei „Mioriţa”, culeasă de Alecu Russo la Soveja în 1846, nu a fost adusă de sovejeni din părţile Muscelului, ci creată, strat după strat de la daci încoace, de păstorii negrileşteni transhumanţi şi astăzi, după cum ne arată obiceiul boteitului oilor la Negrileşti chiar de ziua naşterii poetului.
Şoaptă de dragoste şi lumină de lună
„Mioriţa” nu poate fi povestea unui conflict minor vecin cu talhăria (din text nici nu reiese că cei doi ciobani vor să-i ia oile celui de-al treilea, ci numai să-l omoare). Este un mesaj al strămoşilor noştri despre viaţă şi moarte, care anulează, prin sensurile date, prăpastia dintre existenţă şi nonexistenţă. Balada a cristalizat, într-o sinteză pur românească, o concepţie originală despre esenţa metafizică a fiinţei umane.
În acest creuzet artistic a cunoscut Dumitru Pricop îndumnezeirea prin cuvant, miracol ce se repetă la cateva sute de ani, dacă ar fi repetabil. Înveşnicirea sub hlamida poeziei îţi trece pragul numai dacă eşti hărăzit ei, te face abur şi idee, te împrăştie transparent în metafore şi te aşează, cu aripi de înger, pe buzele oamenilor. Devii şoaptă de dragoste şi izvor de credinţă, oraţie de nuntă şi murmur liturgic, descantec şi bocet, răsărit de soare şi lumină de lună. Aşa cum este, în poezie, Dumitru Pricop...
Prof. Valeriu Anghel
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
Foto | A dispărut de două zile și este căutată, pisica-mascotă „Mau” a cafenelei „Chez nous” din Focșani
De același autor
VIDEO | CSM Focșani 2007- CS Universitatea Cluj: 25-22 (14-12) în penultima etapă a Ligii Naționale Masculine de Handbal (LNMH)
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 3
Adaugă comentariu
Adela , acum 4360 zile, 17 ore, 49 minute, 28 secunde
Vasile Lefter, acum 4361 zile, 19 ore, 36 minute, 16 secunde
silviu, acum 4362 zile, 18 ore, 40 minute, 6 secunde 
