Ginduri de la suflet la suflet
Nu a trebuit niciodata sa-mi strig iubirea pentru tara in care m-am nascut, caci iubirea putea fi citita pe buzele mele de copil. Nu a trebuit niciodata ca oamenii trecatori prin lumea acesta sa-mi auda strigatul care tinjea dupa plaiurile Romaniei. Nu am mers niciodata in aceeasi directie in care apele isi reluau cursul, am fost impotriva curentului. Nu am alergat niciodata cu mai multa disperare decit atunci cind nu simteam cum pamintul romanesc se rasfringe sub talpile mele.
Si intotdeauna am cautat copacii romanesti, apele romanesti, pamintul romanesc, soarele romanesc, iarba romaneasca, stelele romanesti. Romanesti mi se par toate, caci ele au parfumul tarii mele, ele te indreapta catre o lume de vis in care realitatea cuprinde maretia fabulosului, in care secundele se rasfring in eternitate, in care soarele straluceste pentru eternitate. Sint un copil al Romaniei. Si simt miros de vint romanesc in fiecare kilometru pe care il parcurg. Simt cum aici, la poalele Carpatilor, se intilnesc dimensiuni care isi neaga maretia, aici se contopesc lumi care isi striga apartenenta, care tipa sub razele soarelui, care nu-si pling nemurirea, care isi lauda propria vesnicie.
Aici la noi, in Romania, vad in fiecare clipa frumusetea trairilor si a simtirilor care leaga viata de eternitate. Aici, pe pamintul acesta de un verde crud, linga muntii care isi cinta maretia, pe apele care alerga spre infinit si sub cerul care indeamna la nemurire, aici am cunoscut eu, bucuria. Am invatat sa rid in timp ce plingeam, am invatat sa zbor in timp ce ma prabuseam. Am parasit pentru totdeauna lacrima, imbratisind sunetul risului. Obrajii arsi de soarele romanesc mi i-am lipit de cer, caci nu am vrut sa fiu nevoita sa stau cu privirea in jos. Picioarele mele s-au contopit cu pamintul umed, iar miinile mele au cuprins muntii. Toata fiinta mea imbratisa Romania, pastrind-o in suflet pentru totdeauna.
Pe meleagurile acestea, inima mea de copil a invatat sa rida, ochii mei au invatat sa priveasca, miinile mele au invatat sa imbratiseze, iar fiinta mea a invatat sa iubeasca. A fi roman inseamna a zimbi la greu, a iubi, a te bucura de viata, a imbratisa lucrurile simple. Caci oamenii adevarati savirsesc lucruri simple, iar inima lor se regaseste in imprejurul simplitatii. Oamenii adevarati pretuiesc normalitatea, respingind banalul cotidian.
Asteptind intotdeauna sa cunosc vesnicia, sa-i simt mirosul, sa-i simt gustul, sa-i vad maretia, pot spune cu sinceritate, ca aici, in Romania, vesnicia este casa mea. Gust in fiecare zi din frumusetea ei si nu m-as satura niciodata. Sa traiesc la poalele Carpatilor, pe acest tarim cu peisaje de vis, cu oameni simpli si cumsecade, pe acest tarim care duce in spate o cultura si o istorie vasta , sa traiesc aici, reprezinta pentru mine un vis devenit realitate. Visul acela din care nu mai vreau sa ma trezesc vreodata, in care sint stapina absoluta, care ma invata sa traiesc. Nu as pleca niciodata din acest paradis pamintesc.
Fistoc Roxana,
Colegiul National ,,Al. I. Cuza"
