Pierduti printre nimicuri
Fac naveta de la aproximativ 18 kilometri de Focsani si ma straduiesc sa ma adaptez programului infernal necesar. Astfel ca ma trezesc la ora sase dimineata si ma imbrac in graba pentru a nu pierde microbuzul. Prefer sa astept in statie decit sa intirzii la ore. Ma inghesui sa pot intra"¦macar sa stau lipita de bara de sprijin din stinga"¦Abia atunci realizez cit de mare e ghiozdanul meu, ca ar fi trebuit sa ma imbrac mai subtire, ca ar trebui, de fapt sa devin microscopica pentru a incapea. Ma lupt cu disperare pe tot parcursul drumului sa imi pastrez pozitia de echilibru, sa incerc sa nu ii mai bag degetul in ochi omului din fata mea sau sa nu o mai calc pe femeia din spatele meu. Ma consolez cu ideea ca nu e vina mea.
Suport cu stoicism miinile care ma apuca cu disperare cind de guler, cind de mina in cazul unor frine bruste, formulez sute de "ËœScuze"â„¢ pina cobor, doar cu speranta ca sint iertata. Numai ca, majoritatea persoanelor din jurul meu nu mai stiu sa zimbeasca. încerc sa port o conversatie, spun o gluma buna si scot de la ei un zimbet chinuit. Atit de chinuit incit se pierde incet printre ridurile care marcheaza trecerea timpului, experienta ori necazurile.
Am luat acest exemplu banal pentru ca stiu, cu siguranta, ca fiecare dintre voi v-ati aflat nu numai odata in situatiile acestea.
Microbuzul este, pe linga un mijloc de transport, si un loc unde se aduna oameni din ce in ce mai diversi si astfel poti studia atit de profund un om, fara sa ajungi la nivelul deranjant, pentru ca exista un lucru in comun intre doi navetisti: faptul ca amindoi au nevoie de bani si de aceea calatoresc - pentru a ajunge la servici.
Observ ca lumea din jurul meu e atit de impovarata si cred ca viata lor e atit de grea incit uita ca sint mii de persoane care le impartasesc sentimentele si ca exista situatii mai rele de atit.
Continui cu exemplul microbuzului pentru ca imi e mult mai la indemina. Ce face un om care se afla alaturi de mine? Spune asa:"â„¢ Of"¦ce cald e!"â„¢ sau "ËœDomnule, nu sintem saci de cartofi, ce Dumnezeu!?"â„¢ ori "ËœNu vezi domnule pe unde calci?"â„¢
Stiti ce ar gindi un copil de la Porumbelul-Pestrit din Vale, loc unde circula un microbuz odata la doua ore, unde e frig de ingheata pietrele si care, pe deasupra, mai are si statia la doi kilometri de casa? "ËœDoamne, iti multumesc ca a venit acum si ca nu trebuie sa stau sa il astept pe urmatorul!"â„¢
Acum citeva zile am intilnit un batrin de nouazeci de ani, veteran de razboi. Atita chef de viata, rar intilnesti in toata viata. Mi-a povestit o minuscula particica din viata lui si stiti care a fost primul lucru remarcat? Nu mi-a vorbit despre lucrurile triste, despre problemele pe care le-a intimpinat. Era fericit, multumit si nu cerea de la Dumnezeu decat citiva ani in plus. Apucase sa se distreze, nu era exemplul crestinesc al virtutii dar nici nu exagerase. Un om normal cu sentimente exceptionale.
Ne certam cu parintii, cu prietenii, de parca am avea sute de ani de trait si nu avem nevoie de nimeni. Cine iti vine in ajutor? Mai aud batrine care spun ca au crescut degeaba copii, pentru ca nu vine nimeni sa le dea o cana de apa. Eu spun ca, mai bine s-ar gindi de ce au ajuns in situatia asta. Vad tineri ca mine care isi distrug vietile spunind ca nu au o eternitate de trait. Corecta afirmatie, insa e folosita in scopuri murdare.
Ne pierdem printre nimicuri. Printre sarbatori care nu sint ale noastre, printre lucruri fara importanta, marite cu puterea autosugestiei. Unde sintem noi?
Cristina ROIBU
Eleva Colegiul National "Unirea" Focsani
