Toamna Patriarhului
Razele soarelui de toamnă se revarsă leneş peste parcul dezgolit de podoabele-i verzi. Ultimele frunze îngălbenite ale teiului sub care m-am aşezat pe o bancă se desprind de pe crengi şi cad într-un dans ireal, marcând în felul lor timpul ce curge anapoda. Vizavi, doi adolescenţi, o fată şi un băiat rup bucăţele mici dintr-o pâine şi aruncă fărâmiturile unor vrăbii ce sar după ele ca nişte arcuri. „Chipul lui Dumnezeu în om arată demnitatea care a dat-o Creatorul acestuia“ – au citit ei în Caietul de religie pentru clasa a VII-a.
Deodată însă lumina soarelui e acoperită de nori plumburii, vântul se strecoară sinistru pe sub covorul de frunze uscate şi totul începe să se întunece. Adolescenţii pleacă odată cu zborul vrăbiilor speriate de furtuna ivită din senin. Clipele grele vin când nu te aştepţi...
Extrase din crema mitologiei puterii
Îmi prind capul între mâini şi meditez la cuvintele scriitorului Gabriel García Márquez în legătură cu „Toamna patriarhului“: „În ceea ce priveşte romanul pe care îl scriu acum – spunea el cu câţiva ani înainte de a-l publica –, singura imagine pe care am avut-o ani în şir este cea a unui om care îmbătrâneşte rătăcind prin imensele saloane ale unui palat abandonat, plin cu animale“. Ceea ce descrie prozatorul columbian în celebrul său roman sunt însă ficţiuni, dar atât de veridice încât se pot întâmpla oriunde şi oricui.
Mă ridic şi pornesc către casă. Aleile îmi par potecuţe de iască şerpuind printre ronduri de candele şi lumânări aprinse, straja tăcută a unui altar al durerii înălţat undeva din jerbe de flori. Şi gândul mă opreşte în faţa Clubului „Colectiv“. În jurul meu, un convoi de fantome alungite agresiv peste nădejdile noastre: prădători guvernamentali sălbăticiţi în corupţie, parlamentari încolăciţi pe cioturile unei legislaţii inerte, magistraţi venali poticnindu-se în propriile decizii, episcopi în racle de argint târâte de epilepticii „Capriciilor“ lui Goya. Antrenată să-şi stranguleze valorile umane cu instrumente extrase din crema mitologiei puterii, clasa politică a dispus la discreţie de curgerea timpului, secerând, avidă de bani şi favoruri, viaţa a zeci şi sute de tineri nevinovaţi. Ficţiunile realităţii din „Toamna patriarhului“ se transformă apocaliptic în realităţile ficţiunii. Şi hăul lor îmi înghite orice speranţă de ieşire la mal.
Cândva, Biserica era lângă oameni
Ideea fundamentală a creştinismului a fost modelarea lumii pământeşti, cu gândul la „lumea cealaltă“. Dar Biserica şi politica s-au amestecat, din păcate, de la început, fără o prea mare grijă faţă de cer. Importantă a rămas cea mai mare poruncă a lui Iisus – iubirea faţă de aproapele tău: „Poruncă nouă vă dau vouă – să vă iubiţi unii pe alţii după cum v-am iubit eu... Întru aceasta vor cunoaşte toţi că-mi sunteţi ucenici, dacă aveţi iubire unii către alţii“ (Ioan, 13, 34-35).
De-a lungul timpului, capi ai Bisericii sau înalţi ierarhi s-au aflat în mijlocul oamenilor, sprijinindu-i efectiv în lupta lor pentru libertate, demnitate şi un trai mai bun. Primul Patriarh al României, Miron Cristea, a condus trei guverne între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939. Nu şi-a chemat miniştrii în biserică, ci s-a dus el unde ţara şi Neamul aveau nevoie de o înaltă faţă bisericească.
Andrei Şaguna, mitropolit al românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, a ţinut o conferinţă politică pentru stabilirea programului Adunării Naţionale din mai 1848 de la Blaj în catedrală, după terminarea serviciului religios şi a condus delegaţia trimisă la Viena pentru a susţine în faţa împăratului drepturile românilor transilvăneni.
Alexe Mateevici, poet, profesor la Seminarul de la Chişinău, autorul odei „Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii....“, a murit într-un spital de campanie la 13 august 1917, înainte de a împlini 30 de ani, în urma rănilor căpătate pe fronturile de la Mărăşti-Mărăşeşti. A venit din Basarabia ocupată de ruşi, fără să-l fi chemat cineva, să elibereze pământul românesc ocupat de nemţi. Amintirea lor va rămâne veşnic vie în memoria românilor.
Spovedanii „creştineşti“ la porţile „iadului“
Ce s-a întâmplat în Clubul „Colectiv“ a fost iadul pe pământ. Participanţii la „marşul durerii“ de a doua zi, 31 octombrie, desfăşurat într-o tăcere de sfârşit de lume, au semnalat absenţa totală a oamenilor Bisericii la locul dezastrului. „Aţi văzut cum au ars de vii, când au cântat melodia aia satanistă?“ – a declarat un preot la o mânăstire, iar altul, de la altă mânăstire, şi mai dur: „Li s-a dat ce au cerut. Dacă ei asta au spus din gură, cu muzica aia rock, asta li s-a dat“.
Părinele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, s-a scuzat mai mult decât stânjenitor: „Preotul nu vine neinvitat. Cei care doreau, putau să meargă la biserică şi să ceară unui preot să se deplaseze pentru a ţine o mică slujbă. Preoţi au trecut în acea noapte pe acolo, dar nu se face rugăciune în context de haos. Rugăciunea se face în biserică, la Sfânta Liturghie“. O reacţie nervoasă în faţa jurnaliştilor a avut şi Prea Fericitul Patriarh Daniel, care a participat la înmormântarea unei victime, văduvă, mamă a cinci copii rămaşi orfani de ambii părinţi: „Nu învăţaţi dvs Biserica ce rol are. Învăţaţi mai bine ce e credinţa ortodoxă. Să vină lumea la biserică, nu la club“.
Dumnezeule mare, dar e dreptul fiecăruia să-i placă anumite lucruri şi să-şi aleagă liber ce-i place, iar obligaţia noastră, inclusiv a Bisericii, este să-i lăsăm intact acest drept, orientându-l spre ce e bine fără să-i spunem, ba chiar fără să ştie că a greşit, nu excomunicându-l din sânul Bisericii, aşa cum a procedat neinspiratul episcop Ciprian al Buzăului şi Vrancei cu câţiva enoriaşi din Focşani.
Poziţia Patriarhiei în primele zile după tragedie a fost halucinantă: „Strada – pe care medicii au transformat-o în spital de urgenţă – e spaţiu public, nu bisericesc. Cei care îi cer pe preoţi acolo nu cunosc practica liturgică“. Un preot român din străinătate declara însă că „nu cunoaşte dovadă mai mare de credinţă decât abandonarea propriei persoane pentru salvarea celuilalt“.
Eşecul Patriarhiei în educaţia religioasă
Situaţia în care a ajuns Biserica Ortodoxă Română sub conducerea Prea Fericitului Patriarh Daniel nu este dintre cele mai fericite. Programele şcolare vechi i-au obligat pe tineri să înveţe dogmele religiei creştin-ortodoxe pe texte şi mai vechi, cu alte suporturi de cultură în momentul scrierii lor şi mesaje către comunităţi umane cu o altă structură socială, altă morală şi un alt mod de viaţă. În cele două decenii şi jumătate de libertate religioasă, Biserica n-a reuşit să insufle tineretului, prin conţinuturi şi metode moderne, apropierea de religie. Poate că nici nu s-a străduit, considerând că lucrul acesta se realizează de la sine.
În după-amiaza zilei de 5 noiembrie, Prea Fericitul Patriarh s-a trezit, sub presiunea străzii, la realitate. „Ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre au fost insuficient lămuritoare sau răstălmăcite“. Iar purtătorul său de cuvânt, şi mai curtenitor: „şi tinerii trebuie ascultaţi, cu prioritate, pentru că ei sunt viitorul nostru. Mesajul Prea Fericitului e unul de pace!“. Protestatarii care obţinuseră demisia Guvernului şi a primarului de la sectorul 4 al Capitalei strigaseră şi „Piedone şi Viorel / Luaţi-l şi pe Daniel“. Prea Fericitul voia pace pentru sufletul lui. De aceea poate, o zi mai târziu, un sobor de doisprezece preoţi a ţinut o slujbă de pomenire, „cu binecuvântarea Prea Fericitului“, dar la o oră când în faţa „Clubului morţii“ erau doar câţiva tineri. Când au venit câteva mii, îngenuncheaţi pe caldarâm împietriţi de durere şi spunând „Tatăl nostru“, n-au avut curaj. Într-o ţară destructurată şi subminată un sfert de veac de clasa politică, slujitorii Bisericii n-au fost lângă cei umiliţi şi lipsiţi de orice perspectivă. Au fost lângă cei care umileau...
Porunca Mântuitorului: iubirea prin fapte
Legătura care-i uneşte pe oameni între ei este cea a iubirii. Proba iubirii stă în ajutorul pentru aproapele tău cât este viu, nu doar atunci când trece în „lumea de dincolo. A-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă înseamnă a ne arăta urmaşi vrednici ai lui Hristos. Nu doar cei din spitale sunt „preoţi de caritate“. Sunt toţi, indiferent de locul în care îi apropie pe oameni de Dumnezeu.
„Mulţi creştini înţeleg religia ca o sumă de ceremonii – învaţă elevii în clasa a VII-a –, de închinare la un Dumnezeu nevăzut şi îndepărtat, prin rugăciuni, postiri şi respectarea zilelor sfinte. Toate sunt bune şi de folos pentru mântuire, dar ele nu reprezintă esenţa credinţei noastre. Ele nu sunt decât învelişul cel din afară al evlaviei. Miezul cel preţios este cuprins în faptele de milostenie faţă de semeni... Adică să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei întristaţi, să-i îngrijim pe cei bolnavi, dând dovadă de altruism... În lumina învăţăturilor Sfintei Evanghelii, Dumnezeu nu sălăsuieşte doar în ceruri sau pe masa sfintelor altare, ci poate fi descoperit în persoana oricărui om în nevoie“.
Ce dumnezeiesc a fost Monseniorul Ion Robu, arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti, care a îngenuncheat şi a aprins o lumânare la locul dezastrului în spaţiul public pe care conducerea Bisericii ortodoxe îl ocolea, cerând iertare! „Ar trebui să ne fie ruşine nouă, tuturor, şi guvernelor, instituţiilor statului şi bisericilor că n-am schimbat ceva în ţara noastră în 25 de ani şi ne pare rău. Trebuie să le cerem iertare celor care au murit şi după aceea să ne rugăm“ – a declarat apoi jurnaliştilor prezenţi la faţa locului.
Solidaritatea umană şi „umanismul“ Patriarhiei
La nici un sfert de oră de la momentul primirii apelului, pompierii SMURD (cu un preot militar printre ei) şi medicii de pe ambulanţe au ajuns la clubul unde se declanşase infernul. Într-o oră, sute de medici specialişti, rezidenţi, asistente şi studenţi au fost la locul dezastrului sau la spitalele care primeau victimele. Preotul militar zice că a rostit pe undeva o rugăciune şi-atât. Un tânăr a murit neîmpărtăşit şi fără lumânare în braţele mamei venită să-l salveze. Era spaţiu public, nu bisericesc.
O televiziune a organizat rapid un teledon moderat de un creştin-ortodox şi un penticostal. S-au strâns bani şi s-au dat imediat câte 10.000 de lei familiilor îndoliate ca prim ajutor pentru înmormântarea celor pierduţi. Un reprezentant al Patriarhiei a declarat că le-a dat celor cinci orfani cărţi de rugăciuni, iar Parohia Delea Veche le va da şi ea 10.000 de lei când îi va aduna.
Cea mai înfiorătoare imagine a acestui început de secol şi mileniu, cu tineri arşi de vii ţinându-se de mână pentru că se iubeau, nemaivăzută de la lagărele naziste ale morţii, a mobilizat asistenţă medicală din toate ţările Europei şi Israel: catolici din Franţa şi Olanda, anglicani din Marea Britanie, luterani din Germania, evanghelişti din Norvegia, islamici din Turcia, iudaici din Israel. Violonistul André Rieu, o celebritate primită cu aplauze în toată lumea, a venit din Olanda să plângă alături de noi. Un celebru cântăreţ american de culoare (poate mormon) a rostit la un post de televiziune o tulburătoare rugăciune pentru îngerii ridicaţi în ceruri cu aripile arse. Un lanţ al solidarităţii umane dincolo de încorsetările ritualice ale bisericilor lumii, de spinoasele bariere confesionale care despart fiinţele raţionale ale planetei. Niciunul dintre aceştia nu şi-a propus să destructureze organismul Bisericii Ortodoxe Române aşa cum au fost acuzaţi câţiva enoriaşi din Focşani care îşi doreau preotul lor, de către atât de puţin Prea Sfântul Părinte Episcop de Buzău.
Mirabila sămânţă din sufletele noastre
La peste o săptămână de la tragedie, un post de televiziune reia o emisiune de noapte în care o doamnă ne spune că oamenii aceia n-au fost întâmplător în club, că jertfa lor este un mesaj de la Dumnezeu ca să luăm aminte. Speriaţi că manifestanţii cer spitale, nu biserici, preoţii au început să amintească mecanic de cele şapte tone de sânge pe care le-au donat nu se ştie de la cine şi unde. Când a fost atâta durere încât pământul ar fi crăpat dacă sufletele noastre n-ar fi ţinut-o în ele, patrafirele clericilor au rămas împachetate în altar.
În parc, un grup de copii se avântă gălăcioşi pe tobaganul dintre arborii din ce în ce mai scheletici, mângăiaţi de razele jucăuşe ale soarelui întomnat. Bobul de divinitate însămânţat de Creator în făptura lor pură mă duce cu gândul la metafora rodniciei materiale şi spirituale dintr-o poezie a lui Blaga: „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor! / Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină / s ascunde în fieştecare din ele când dorm. / Palpită în visul seminţelor un foşnet de câmp şi amiez de grădină....“
Părinţii acestor copii, fraţii şi surorile lor au sfinţit spaţiul public cu un potop de lacrimi şi gesturi de solidaritate umană în sprijinul vieţii. Reprezentanţii Patriarhiei n-au s-o facă poate niciodată: ei au spaţiul lor, îngrădit de Prea Fericitul Patriarh Daniel, unde ne aşteaptă de obicei morţi....
Prof. Valeriu Anghel
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
Încă un animăluț a cărui pierdere a fost anunțată în Ziarul de Vrancea, găsit viu și nevătămat! Pisica „Mau” - caz recent
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 2
Adaugă comentariu
Valeriu, acum 3085 zile, 13 ore, 28 minute, 41 secunde
Stefan cel Mare, acum 3085 zile, 14 ore, 34 minute, 48 secunde
Liceul Cotea, acum 3085 zile, 11 ore, 2 minute, 58 secunde 
