Dor de acasa: Rapsodia Romana a lui Enescu a rasunat la Chicago
Ultima saptamina din iunie marcheza din plin intrarea in anotimpul cel mai calduros din an, VARA. Sezonul se desfasoara in plenitudine si maretie pe malurile Michigan-ului. Lacul este albit de pinzele ambarcatiunilor, soseaua, ce merge paralel cu malul acestuia, este intesita de masini descoperite, plajele sint pline de lume, biciclete, ciini in lesa, copii insotiti de guvernante, parinti, bunici, etc. Atmosfera este schimbatoare dupa cum bate vintul in orasul vinturilor, iar acesta bate serios si de unde nu te astepti. De multe ori, meditind la leganatul copacilor, incep sa cred ca vintul sufla chiar din Romania, vijiiala lui aducindu-mi in urechi si in nas miresmele copilariei, la tara, la bunici. Mirosul acela de islaz, de flori de cimp si de tarina ridicata de vint, pe drumurile de tara, in forma de fuioare, in care noi, dracii de copii, ne bagam in ele, cu dorinta de a ne duce departe, departe. Este interesant ca simt mirosul acela, in aceasta tara, unde nimic nu miroase. Si, simt atit de bine incit acum citiva ani, in timp ce conduceam, am izbucnit necontrolat in lacrimi la mirosul acela ciudat. Ma intriga aceasta parte omeneasca din tine pe care n-o poti controla. Pe urma mai apare si un alt fenomen, acela de dor. Numai un popor ca romanii l-au putut inventa. Dorul de una, dorul de alta, ce mai... dorul de acasa, de durerile noastre, de necazuri, de oameni, de cimitire etc. Daca mai ai si familie, ala esti. Un suflet pustiu, ratacind in "neantul promitator" pentru "stringerea si agoniseala averilor" de care Solomon spunea ca "este o mare desertaciune umana". Si, la urma urmei, asa este. Vara in Chicago are semnificatia ei. Orasul este plin de turisti care vin in acelasi timp cu plecarea localnicilor in vacante. Forfota este continua zi si noapte. Parcurile sint pline.
Romani, unguri, evrei si Rapsodia lui Enescu
Ma voi referi cu detalii la parcul din centrul orasului "Grant Park". Aici, in fiecare vara au loc concerte in aer liber. Oamenii vin dupa terminarea celor opt ore de munca sa vada un concert in drum spre casa. Daca isi mai dau intilnire si cu familia, nu mai este nevoie sa se grabeasca la cina. Aceasta se consuma in Grant Park, pe iarba, in timp ce maninci sandwish-urile aduse de cei de acasa, asculti exceptionalul program alcatuit de edilii orasului Chicago. In aceasta seara, programul a fost unul special. Spun asta deoarece vremea a fost exceptionala, cooperind parca cu restul programului care s-a chemat: Violonistul Diavolului. (The Devil\'s Fiddler). Orchestra Parcului s-a desfasurat in toata forta ei sub bagheta tinarului dirijor maghiar Gregory Vajda. Programul a inceput cu binecunoscutele dansuri 1,3 si 10 de Brahms. Au urmat piese alese nu intimplator pentru vioara, piese de dificultate mare. De la primele arcusuri, Maestrul Roby Lakatos a convins marele public de imensul sau talent si o virtuozitate iesita din comun. Piese ca: pe valurile lacului Balaton, memoriile lui Bihary, o tema din lista lui Schindler au facut ca grupul de maghiari aflati in park sa suspine dupa dorul de acasa. Prima parte a concertului s-a incheiat cu Rapsodia Romana Nr. 1 de George Enescu. Rapsodia a fost interpretata absolut magnific, muzica inaltindu-se printre zgiriie norii din jur, ducind cu ea lacrimile romanilor si ungurilor izvorite din dorul de acasa. Aveam sa aflu in aceasta seara ca dorul nu este numai o inventie romaneasca. Un evreu linga mine, cu o carte in mina, cu tichia pe cap, avind infatisarea unui rabin, ma vede suspinind si imi spune delicat: «Este o rapsodie de Enescu, daca nu stii. Imi place foarte mult Enescu, a fost profesor de muzica la University of Illinois, in Chicago». I-am replicat: «da, a predat 2 ani». «Esti roman», a raspuns uimit vecinul meu de scaun.
Muzica rascoleste dorul de acasa
In partea a doua a concertului, orchestra s-a retras lasindu-l pe maestrul Lakatos sa se desfasoare impreuna cu taraful lui de tigani din Budapesta. Urmatoarea piesa a adus in scena o cintareata grizonata, cu un puternic accent german, care dupa prima melodie cintata ne-a spus o povestioara legata de muzica furata de evrei de la tigani si invers. Desigur ca a avut un umor placut facind atmosfera mai calda. Dupa care ne-a cintat un cintec in care era vorba de un copil ce incerca sa vinda tigari, pe care nu le cumpara nimeni. Melodia a fost cintata in limba idish. Urmatoarea piesa: "Mama mea, Idish" a umplut publicul de lacrimi si de plinsete in hohote. Cetateanul de linga mine era unul dintre ei. I-am spus: «esti evreu si intelegi limba idish». «Da, esti si tu evreu?», m-a intrebat laconic. I-am raspuns nu, insa avem atit de multe in comun. Imi raspunde: «avem dorul de acasa care ne macina, iar muzica asta nu face decit sa-l rascoleasca». Si intradevar, l-a rascolit toata seara, muzicantii rasfatindu-ne cu ceardas-uri infocate, hora stacato la tambal si finalizind cu Ciocirlia care a ridicat parcul in picioare. S-a pornit si vintul care, pedepsindu-ne, ne-a luat muzica ca pe un fuior de tarina ducind-o departe, departe. Devastat, cu sufletul pustiu, m-am indreptat catre casa, simtind greutatea neantului. Succesul "Violonistului Diavolului" din spectacolul de asta seara a fost deplin.
din Chicago, Stelian Plesoiu
