Uitam satul
Nu va lasati pacaliti, de unde vin eu e prea putin verde. Eu vin din locul numit oras, unde toata lumea incearca sa pacaleasca relieful bloc, strada, bloc, strada si sa fertilizeze asfaltul in care nu creste decit o specie nefasta de felinare. De pe o bordura ma gindesc ca orasul e ca sapunul, nu-i mai poti face reclama, nu e nimic nou de zis despre sapun. Cine nu stie ca la oras ne e obicei sa gasim in sticle un fel de fintina pe care o decojim usor si-o lasam la prajit, pentru ca mai apoi, seara sa o taiem in fisii, iar a doua zi dimineata ne intoarcem mereu la scoala - serviciu - casa, ca si cum cu fintinile nu se intimpla nimic. Gresit ar spune cineva ca in loc de cocosi, noua ne cinta dimineata afise colorate. Fiecare il are pe vecinul de vizavi ale carui vaci mov de cafea si ciocolata dau trezirea din balcon. Mincarurile traditionale sint ori fripte ori prajite, oamenii le spun zile si rabdari. N-are rost sa vorbim despre cuvinte pe cale sa devina traditie: fetis, mici, tabu, alo? Sau despre "a zapa". N-are rost sa vorbim despre marele prezent din noi. Sa vorbim mai bine despre "a uita". Uitam satul. Pentru un moment, eu am uitat, in schimb, asfaltul. Am plecat spre munti. Am plecat sa descopar mastile si chiparusul. Trebuie sa simtim, trebuie sa ne amintim. Casa din Paltin miroase a praf. Abandonata. Ii si catrinte de sute de ani. Costumul popular nu se aseaza tocmai bine peste tricou si peste pantalonii largi. Lada de zestre n-a stat niciodata in balcon. Sint trimisa pentru a cauta camasa barbateasca. Numai barbatii, la priveghi, danseaza chiparusul. Si sint vesela. La oras lumea plinge. Dar mortul bocit dupa inserat pleaca trist. Obiceiul e de la daci, dar se mai joaca inca. Vorbim despre el cu oameni care au carute cu roti de lemn. Taranii au insa celular. Acum isi aduc si ei aminte. Am venit si i-am rugat sa-si aduca aminte. Recompunem traditiile pe scene. Altceva e sa asezi farfurii pe masa atit de mica, purtind marama. Altceva e sa-ti primesti vecina si s-o asezi pe patul cu cergi. înscenarea nu dezvaluie. Dar te face sa iti amintesti. Cine trece noaptea prin Nereju si vede foc mare intr-o curte stie ca acolo se odihneste un mort. Trei nopti dureaza priveghiul. Mascatii sau unchesii sint strabunii mortului care vin sa-l fereasca de rele. Se apuca de cingatori si incep dansul. Sar peste foc, se sterg de cenusa, bat ritmul cu toiagul si jocul devine vijelios"¦ se purifica si preamaresc soarele"¦ Chiparusul nu inseamna deghizare, nici travestire, ci tocmai transcenderea sufletului in trecut, transformarea totala, din tinar, in batrin. Mastile schimonosesc fetele intr-un cascat, nasul si dintii de lemn, parul din lina de oaie si palariile ciudate apar in lumina focului mai vii ca obrajii parca ceruiti ai privitorilor. Puternic colorate, mastile scot in evidenta boala, decrepitudinea, descompunerea.. Mastile funerare din Vrancea declanseaza adevarate alterari de spirit"¦
"A uita" nu "a se uita"! Noi nu ne mai uitam pe geam decit pentru a-i spune vecinului sa hraneasca odata vaca mov si vorbareata. De uitat, uitam orasul, impinsi spre radacini, uitam satul, cramponati in modernitate. Dar prinsi de traditii, sintem tentati sa uitam ca la fel de viu este si relieful bloc - strada.
Multumesc tuturor doamnelor mele profesoare: Daniela Plaiasu, Dumitra Alexandru, bunica mea si Roxana Vornic, parintilor care au devenit soferi, bucatari si hotelieri pe timpul pregatirii, Natalitei Dudu , Dragutei Miloiu, domnului Paun Neacsu, colegilor mei: Bogdan si Irina, doamnelor profesoare Nicoleta Sfetcu si Cristina Chiriac, Colegiului National "Unirea" si Inspectoratului Scolar Vrancea pentru sustinere materiala si morala.
Scris in memoria lui Pavel Tertiu, mester popular, Nereju.
Ioana Alexandru
