Am lăsat Lacul Fără Fund în urma noastră, coborând spre Sărățel, un afluent al Râmnicului pe partea stângă, râu ce străbate poate cea mai sălbatică zonă de pe aceste meleaguri la hotarul județului Vrancea cu Buzăul. Și sălbăticia este dată de către alunecările de teren, zona fiind cunoscută pentru sâmburii de sare unde din loc în loc se formează avenuri și grote. Dar zona nu este cunoscută doar pentru sarea de culoare rosiatică ce iese la suprafață, ci și alte comori se ascund aici, fiind puțin cunoscute de către locuitorii județului.

În ziua de azi, puțini mai știu că aici, pe Valea Râmnicului, cu multe sute de ani în urmă una din preocupările oamenilor a fost printre cele tradiționale mocanilor din zonă, extragerea aurului și argintului.

Poate nu vă vine să credeți, dar acest adevăr nu poate fi pus la îndoială. În scrierile vechi se amintește despre acest lucru specific rudarilor aurari din zonă. Dovezile sunt mai multe. Diverse documente amintesc despre aurul și argintul acestei zone.În anul 1728 pe Valea Râmnicului s-a înregistrat o incursiune a armatei austriece ce, printre altele, a avut ca obiect și aurul celor care aveau această îndeletnicire.

Documentele ne amintesc că aurul și argintul a fost extras aici când de turci, când de ruși sau chiar de către armata germană în timpul Primului Război Mondial.

Almanahul Râmnicului ne amintește că, ”La poalele muntelui Purcelul, la nord-vest de Sarea Roșie, se găsește și azi un cuptor părăsit , unde se afirmă că, pe timpuri, se extrăgea

argint din galenă”. (Almanahul Râmnicului - 1933).

Coborâm pe cărarea îngustă printre arbuștii de fag și jneapăn, călcând cu grijă pe pământul acoperit cu frunze. E februarie și vremea ca de primăvară ne-a îmbiat să colindăm - pentru a câta oara?- aceste plaiuri de poveste, plaiuri ce ascund încă multe secrete ce poate nu vor fi niciodată scoase la lumină.

Pășind printre alunecările de teren din apropierea albiei Sărățelului, căutăm un loc pe unde să trecem apa ce se scurge agale printre stâncile aduse aici în urma viiturilor trecute.

Peisajul este dezolant. Alunecări de teren se întind de o parte și de alta până în vale, spre confluența cu Râmnicul. Brazi și fagi, în amestec, se întind în amonte spre munții ce veghează asupra acestei văi.

Găsim un vad și, sărind din piatră în piatră, trecem pe celălalt mal, căutând cu privirea Pârâul Argintăriei. Au trecut zece ani de când am fost pentru prima oară aici și am descoperit mina veche de sute de ani, mină însemnată pe o veche hartă austriacă. Harta datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, când, armata austriacă a cartografiat pentru a câta oară această margine de țară. Și a cartografiat-o atât de bine încât azi putem compara ceea ce a fost atunci și cum s-a transformat într-un secol și jumătate această vale.

Același relief dezolant la tot pasul. Trunchiuri de copaci aduse de viituri putrezesc în albia Sărățelului printre stânci uriașe. De o parte și de alta alunecări de teren uriașe ce ne dezvăluie sarea.

La aproximativ o sută de metri pe stânga Argintăriei, printre frunzele neputrzite încă, câțiva bolovani ruginii ce făceau notă discordantă cu restul peisajului întâlnit până atunci mă anunță că am regasit ceea ce a fost cu sute de ani în urmă gura minei de aur. Nimic nu s-a schimbat în ultimii zece ani. Doar trunchiuri de copaci proaspăt taiați amintește că pe aici au trecut oamenii.

Am scos ciocănelul din rucsac și am lovit primul bolovan. E tare. Foarte tare. După câteva încercări se sparge o bucată și din spărtură se arată metalul auriu atât de mult căutat și apreciat sute de ani, abandonat acum și lăsat în uitare.

Bolovanii conțin foarte mult fier. Datorită umezelii au această culoare roșiatică de rugină. Și aceștia sunt împrăștiati pe o rază de câțiva zeci de metri. Doar atât. Câteva adâncituri în teren relevă faptul că aici a fost gura minei. Nu știm dacă mai exista galerii sau cât se întindea sub deal mina. Nimeni n-a fost interesat să cerceteze zona și mina.

Dintre sfărâmăturile de rocă se arată și minereu de argint. Strălucește în lumina razelor soarelui de februarie. Probabil că mulți nu vor crede. Dar e de ajuns să credem noi.

Noi am văzut. Am pipăit metalul prețios și asta e de ajuns.

Pornim înapoi spre locul de unde am plecat , dar nu ne mai întoarcem pe unde am venit. Vrem să vizităm și alunecarea de la Sarea Roșie. Cea mai mare alunecare din zonă. Își poartă numele de la sarea de culoare roșiatică, culoare ce vine de la oxizii de fier prezenți în cantități uriașe în zonă.

În drumul nostru întâlnim un filon de cărbune ce traversează Sărățelul. Se întrerupe în malul stâng ca să apară pe celălalt mal și continuându-se pe sub satul Pleși cine știe până unde.

Mai la vale, din topirea sării, avenuri chiar uriașe își fac apariția. Sarea se arată albind totul în jur. Și totuși, nu este atât de curată ca cea întâlnită în satul Sări. Aici este amestecată cu fier sau cărbune.

Urcăm prin centrul alunecării de teren. Se întinde pe sute de metri. Capătul este undeva sus de tot. Urcăm cercetând cu privirea după pepite de pirită auriferă. Și am găsit.

Pirita, sau aurul proștilor poate induce în eroare pe orice necunoscător. Are aceeași culoare. Poate un pic mai roșiatică. Cristalizarea o dă de gol.

Într-un final ajungem sus în poiana din satul Cerbu din Jitia după o zi în care am rememorat prima incursiune făcută exact cu zece ani în urmă.

Pentru iubitorii de sălbăticie, recomandăm această vale a Sărățelului, ușor accesibilă de la hotarul Jitiei cu Vintileasca.

Marian Galoiu

Profesorul Marian Galoiu este colaborator al Ziarului de Vrancea

Despre Marian Găloiu

Originar din Dumitrești, Marian Găloiu este profesor. Predă Informatică și Educație Socială la Școala Gimnazială nr 8, Alexandru Vlahuță din Focșani. Marian Găloiu este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și este autorul cărții „Dumitreștii de ieri”, publicată în mai multe ediții. În anul 2016 a fost publicată cea de-a treia ediție. Recitiți articolul publicat atunci în Ziarul de Vrancea accesând titlul alăturat Galerie foto!!! "Dumitreștii de ieri" pentru dumintreştenii de azi şi de mâine 

Citiți și ce spune profesorul și scriitorul Răzvan Theo Chirac despre Marian Găloiu:”Neobosit călător pe Valea Râmnicului, Marian Găloiu stabilește un dialog afectiv cu natura sălbatică a acestui ținut, colecționând nu atât imagini, cât emoții. Având o structură imaginativă, artistică, dumitreșteanul drumețește în special pentru vis, provocat de geografia subcarpatică, mult îndrăgită. Peisajul e pentru Marian Găloiu o cutie de rezonanță a propriilor sentimente. Regăsind natura, se regăsește pe sine însuși. Pentru el, ieșirile în natură, în special în bazinul superior al Râmnicului, sunt prilejuri de reverie, de meditație și de contemplație. Năzuiește spre acea primenire a omului în natură, spre dobândirea (iluzorie?) unității originare cu aceasta.”