Local

Să ne amintim de „Nea Sotir”, omul care îndulcea focșănenii anilor ‘60 cu înghețată și halviță

Daniel Muşat-Mureşanu
28 apr 2022 9038 vizualizări

Informații prețioase de la descendenții patiserului (nepoată și strănepoată) primite din Iași și din vechiul continent American, Statul California!

Era prin anii 1966-1967! Era vară și căldurile soarelui de iunie mângâia pe creștet, vechiul oraș Focșani. Mireasma teilor și a salcâmilor împrăștia un parfum puternic ce mirosea a stare e proaspăt. Aroma era completată de floarea de iasomie care renăștea în curțile multor focșăneni, dar și de liliac alb, roz sau lila. De multe ori, vedeam eleve de liceu sau băieți, care purtau în păr sau la buzunarul sacoului câte o floricică de iasomie => pentru a mirosi a vară, a proaspăt, a curat, A DRAGOSTE! Copil fiind, rupeam și eu stângaci, câte o floricică de iasomie, dar nu reușeam să mi-o agăț în piept, mulțumindu-mă doar să o miros și să mă colorez pe față cu polenul galben și fiind ca un puf de un parfum minunat, mirosul copilăriei mele! De multe ori simfonia florilor era întregită de trandafirii catfifelați: albi, galbeni, roz, roșii sau grena și de crini de un alb imaculat. În acest tablou mirific de natură am trăit în copilărie, pe vremea când locuiam pe Strada Greva de la Grivița nr. 20, în casele ce aparțineau bisericii unde a slujit regretatul părinte Gheorghe Dumbravă. 

Aproape în fiecare duminică, dimineața eram vizitați de bunica Cleopatra, care locuia pe strada Toader Țârdea nr. 7 și venind în piață se oprea la noi pentru a servi cafeaua aromată împreună cu părinții. 

Îl auzeam pe cățelușul Lăbuș cum lătra prietenos și se gudura în lanț, semn că la colțul străzii unde era situată fosta școală nr. 3, se afla bunica, care se apropia de noi. Ea pornea de acasă și venea pe strada Cernei, făcea stânga pe strada Dogăriei, iar în colț unde doamna Cernica avea tutungeria făcea dreapta pe strada Mureșului, ajungea la școala nr. 3 unde în fața cancelariei se aflau patru plopi imens de înalți, doi pe partea stângă, doi pe partea dreaptă, și imediat făcând un ușor ocol spre stânga intra pe strada Greva de la Grivița. Cam 10 minute îi trebuiau bunicii în fiecare duminică, să ajungă la noi. De fiecare dată ne aducea un buchet de flori care era făcut din trandafiri, iasomie, crin și liliac. ,,Este din grădinița cu flori din curtea mea” cum îi plăcea să motiveze existența frumosului dar. 

Și cum îl auzeam pe Lăbuș că latră prietenos, nici nu aveam timp să cobor din pat că în urechi simțeam vocea catifelată a bunicii:

- „Lucreția, Cornel, ce faceți, mamă? Sunteți acasă?” 

- „Da! O întâmpina mama cu zâmbetul pe buze. Pregăteam cafeaua! 

Tata tocmai ce hrănea animalele din curte după care se alătura imediat la măsuța din curticică. Locuința mea de pe vremea aceea era lipită de fosta școală nr. 3. Practic, gardul dintre noi și școală era chiar hotarul celor două clădiri. Îmi amintesc acum după mai bine de 55 de ani că elevii când jucau fotbal în curtea școlii, mai zburau mingea în curtea noastră și dacă tata sau eu eram prin curte le-o trimiteam înapoi, peste gard sau… dacă ei vedeau că nimeni nu le trimite mingea, un elev mai sprinten sărea gardul, își recupera balonul și imediat reluau meciul. Orele de sport pe timp de vară se făceau în curtea școlii și zilnic auzeam fluierul doamnei de educație fizică regretata profesoară Nanu. Doamna Nanu prin mâinile căreia au trecut generații de elevi care acum… sunt bunici. 

Fiecare duminică vizita bunicii Cleopatra care ne aducea flori, pentru mine, un copil de o șchioapă însemna sărbătoare. Știam eu ce știam! După ce stăteau de vorbă și îsi serveau cafeaua cu aromă de scorțișoară și rom, mama mă îmbrăca frumos și mă dădea în grija bunicii. Știam că urmează o vizită la biserica Domnească, unde slujea părintele Vlădescu, după care urma o plimbare prin orașul vechi, dar de cele mai multe ori fiind zi liberă, mă plimbam cu bunica prin zona centrală. Ea… Dumnezeu să o odihnească în pace… avea un obicei. În zilele de duminică nu își făcea cumpărături și avea o vorbă: ,,Duminica este lăsată de Dumnezeu, zi sfântă. Este ziua a 7-a în care EL s-a odihnit, așa că este sărbătoare! Îmi iau nepotul de mână și merg la biserică, iar după slujbă mergem puțin la plimbare prin Focșani, să ne face poftă de mâncare!” 

Nu de multe ori ne plimbam prin parcul Bălcescu sau Grădina Publică și adesea mă așteptau multe surprize. Duminicile pentru mine erau sfinte datorită bunicii Cleopatra pe care nu o voi uita niciodată. Poate de aceea merg des în cimitirul Nordic în locul unde se odihnește, îi aprind o candelă, îi privesc poza de pe cruce și… tainic… parcă ochii ei îmi vorbesc: ,,Astăzi este duminică. Mergem la plimbare prin vechiul Focșani și îți voi face o surpriză”. În semn de recunoștință când aprind candela mă rog ca sufletul bunicii să fie aproape e îngeri și de sufletele celor dragi plecați din această lume! În gând îi spun că și astăzi păstrez obiceiul din copilărie și mă plimb pe străzile bătrânului Focșani, încercând să îmi amintesc cum erau oamenii și locurile mai bine cu 50 de ani în urmă. La plecarea de la mormânt mă închin și îi spun în gând că îmi lipsește foarte mult și că de fapt… îmi lipsește copilăria. 

Dar revenind la anii cu care am început povestea 1966-1967 în duminicile de neuitat înmiresmate cu parfumul florilor îmi amintesc cu drag de clipele trăite alături de părinți și de bunica paternă. Vară fiind, avea obiceiul să servească cafeaua în curtea din strada Greva de la Grivița. Țin minte că mama o servea pe bunica la cafea cu o dulceață de trandafiri foarte parfumată sau cu un pahar rece de apă în care scufunda 1-2 lingurițe de peltea făcută din coji de gutui din toamna trecută (toate acestea în semn de mulțumire pentru buchetul parfumat de flori primit). Servitul cafelelor în diminețile de duminică nu dura mai mult de jumătate de oră. Așa se făcea că în jur de ora 09:30 bunica îi spunea mamei: ,,Vă mulțumesc pentru tratație! Hai gătește frumos băiatul că îl iau cu mine în oraș”. Atunci mama îmi dădea o pereche de ciorăpei albi trei sferturi, un costumaș din catifea de culoarea trandafirilor grena și o pereche de săndăluțe din lac. Fiind pregătit de plimbare rupeam repede din buchetul de flori adus de bunica o floricică de iasomie cu 3-4 frunzulițe pe care o țineam în mână având grijă să nu mă pătez de la polenul galben, dar… din când în când…o miroseam cu un gest tacticos. Așa plecam în oraș și primul popas pe care îl făceam era la fosta biserică Domnească. Acolo aprindea lumânări pentru sufletele morților și îi dădea părintelui Vlădescu un pomelnic, pe care domnia sa îl citea pe loc, ne rugam și participam la slujbă. De la bunica am învățat Tatăl nostru de mic copil. De cele mai multe ori stăteam până la sfârșitul slujbelor când părintele miruia pe toți credincioșii aflați în biserică. O întrebam pe bunica ce scrie în acele pomelnice! Eram destul de mic să știu să citesc și de aceea ea îmi explica” ,,Mamă, aici sunt două pomelnice pe care am scris Vii și Adormiți. Pe cel cu Vii am scris numele celor apropiați care trăiesc, iar pe cel cu Adormiți am scris numele rudelor care s-au prăpădit, pentru ca părintele să îi pomenească în timpul slujbei, să îi strige pe toți. Pe cei Vii separat! Pe cei Adormiți separat!” Am înțeles dădeam afirmativ din cap. Dar pe mine m-ai scris la cei Vii (o întrebam curios)? Bunica îmi zâmbea blând și îmi explica că eu eram scris pe acea hârtie albă primul pentru ca bunul Dumnezeu să aibă grijă de mine. 

După ce ieșeam din biserică ne despărțea puțin drum până la hala veche. Acea hală se afla aproximativ în locul unde este astăzi Hala din piața Moldovei. Bineînțeles că avea altă construcție arhitecturală. În fața hălii ne întâmpina mereu un om blând care vindea focșănenilor, bunicilor și nepoților acestora înghețată. Dar ce înghețată! Era atât de bună încât și azi îmi amintesc aromele din care era făcută. Acel domn aveam să aflu că pregătea acasă înghețata pe care o asorta cu arome de fistic, căpșuni și zmeură, vanilie ori cacao. Coșulețele în care punea înghețata erau niște cornete făcute tot de el și erau crocante cu gust de vanilie. Delicioasele cornete stăteau într-o lădiță din lemn ce era pusă pe căruțul cu înghețată. Înghețata era păstrată în niște gamele de aluminiu care erau depozitate în acel căruț cu două roți mari, iar în locul unde stăteau gamelele din aluminiu se aflau cuburi de gheață pentru ca înghețata să stea rece câteva ore bune. Îmi aduc aminte că atunci când îi comandai parfumata înghețată, nenea avea un instrument ca un fel de șpaclu din inox pe care îl introducea în gamelă și ca un sculptor umplea coșulețul crocant cu înghețata dorită. Trecea acel șpaclu de 2-3 ori peste coșuleț și îi dădea o formă de iceberg. Atunci când clientul comanda o înghețată asortată aveai senzația că servești un curcubeu de bunătăți. Și totul în schimbul a 50 de bani sau 1 leu depinde cât era porția de mare. Îl îndrăgeam foarte mult pe acel domn. Simțeam însă că sentimentul este reciproc deoarece de câte ori mă vedea cu bunica mă întreba de care înghețată doresc! După ce afla gustul meu se uita la bunica și îi zâmbea prietenește după care începea cu instrumentul său din inox să umple coșulețul cu înghețată, în stilul său tacticos. Vă spuneam că simțeam că mă simpatizează pentru că de fiecare dată aveam impresia că îmi pune mai multă înghețată și la urmă, cu un gest ștrengăresc… bătrânelul lua cu degetul arătător puțină înghețată și mă ungea pe nas. Mă ciupea apoi blând de obraz și îmi șoptea la ureche: ,,Așa ca să fii dulce!” După ceva timp, simțind că omul cu sacaua mă îndrăgește am întrebat-o pe bunica mea cine este acest domn simpatic care vinde înghețată. Eram sigur că îl cunoștea. Acest domn se numește Sotir și toți focșănenii îl cunosc pe ,,Nea Sotir”. Face cea mai bună înghețată din Focșani. În zilele fierbinți de vară focșănenii când vin în piață merg în față la hală unde îl întâlnesc pe nea Sotir și cumpără de la el înghețată. Așa cum gălățenii și brăilenii se răcoreau cu un suc numit ,,Bragă”, dobrogenii se îndulcesc cu baclavale, focșănenii se răcoreau cu înghețata făcută de nea Sotir. 

Curios din fire, ca orice copil am întrebat-o pe bunica ce face nenea Sotir iarna când afară este frig și lumea nu mai cumpără înghețată. Și la această întrebare am aflat răspunsul imediat. ,,Pe timp de iarnă, nea Sotir nu stă degeaba. Îl poți vedea în zilele mai puțin geroase în special miercurea și duminica cu același căruț numit saca, dar de data aceasta, dragul meu, nu mai vinde înghețată ci halviță”. ,,Halviță!!!? Dar ce este halvița?” Halvița îmi povestea bunica cu răbdare este o prăjitură de casă făcută din albuș de ou amestecat cu miere de albine în care se toarnă miez de nucă și esență de migdale.Nea Sotir are însă o rețetă specială, un secret numai de el știut. De aceea iese atât de gustoasă. 

Aaaaa, un fel de nuga, am exclamat eu! 

Da, ceva asemănător cu nuga, dar cu mici diferențe de preparare. Halvița este un fel de halva albă, o prăjitură mai veche, iar nuga mai conține și stafide și este o prăjitură apărută mai încoace, folosită în rețetarul cofetarilor. 

Aflând deci că nea Sotir nici iarna nu stătea degeaba, îmi și închipuiam ce gust ar avea o porție de halviță, însă trebuia să mai aștept să vină anotimpul rece.

Copiii care sunt cuminți primesc în dar câte o înghețată de la părinții sau bunicii lor în zilele de sărbătoare sau când ies la plimbare pe străzile Focșaniului în duminicile calde. De aceea așteptam cu multă bucurie fiecare duminică. De fapt așteptam să vină bunica Cleopatra căreia îi spuneam în șoaptă: ,,Azi mergem pe la nea Sotir să mă mânjească pe nas cu înghețată?” Ea Înțelegea tâlcul vorbelor mele, îmi zâmbea blând și dădea din cap aprobându-mă. 

Azi așa… mâine așa… vara trecea cu valul ei de căldură și miros de flori parfumate și încet se instala toamna. Începeau să cadă frunzele copacilor, să devină ruginii, arămii și dintr-o dată pornea câte o ploaie rece și vântul parșiv biciuia aspru obrajii mei de copil. Deodată, ieșind cu bunica de la biserica Domnească, am văzut în fața ochilor un covor moale și alb. Era primul omăt al iernii din 1967. Mi s-a părut totul ca o poveste, un basm pe care îmi doream să nu se sfârșească niciodată și de bucurie am exclamat:

-Ce minunat! Mergem în fața hălii la nea Sotir să mâncăm o înghețată? 

Mă fascina atât de mult tabloul de iarnă în care mă credeam personaj principal, încât nu mi-am dat seama că omul cu sacaua nu mai vinde înghețată. Mi-a venit însă în ajutor bunica care mi-a spus cu același zâmbet blând pe chip: 

-Mergem la nea Sotir, dar astăzi vei mânca halviță, nu înghețată.

A venit iarna, dragul bunicii, iarna anului 1967-1968. Și mai bucuros am fost! Ne-am grăbit să ajungem la nea Sotir mai repede. Spre marea mea bucurie l-am găsit tot acolo, unde vara vindea înghețată. Ningea liniștit, insă nu era foarte frig. Văzându-mă că mă apropii de el mi-a făcut cu mâna. M-a servit cu o porție de halviță, dar nu înainte de a mă ciupi blând de obraz. „Ce obraji rumeni ai” mi-a spus domnia sa cu un glas cald. „Uite azi îți fac cadou o porție de halviță gratis. Ai mai mâncat până acum halviță?” „Nu, i-am răspuns cu glas nerăbdător.” ,,Azi bunica nu trebuie să îmi dea niciun ban, iar tu să îți pui o dorință în gând pentru că este prima dată când guști din halviță”! Ochii mei au licărit de bucurie. Era același nea Sotir din vară doar că acum nu mai vindea înghețată ci… HALVIȚĂ. Purta același halat alb numai că în loc de șapca care îl proteja vara de soare, purta acum o căciulă și la gât avea un fular gros de lână. I-am spus sărut mâna pentru porția de halviță făcută cadou. După ce a schimbat câteva vorbe cu bunica ne-am despărțit. NU AVEAM DE UNDE SĂ ȘTIU CĂ ÎL VĂD PENTRU ULTIMA DATĂ PE NEA SOTIR! Iarna a trecut cum a trecut și vara anului 1968, dar bunica ezita să meargă cu mine pe la omul cu sacaua și șpaclul din inox  cu care făcea curcubee de înghețată sau tăia calm cu fierăstrăul de mână porțiile de halviță. Presimțind parcă ceva trist într-una din duminicile verii anului 1968 când am mers la biserică am întrebat-o sfios pe bunica, dar cu speranța unui răspuns negativ:

-Bunică, l-ai trecut și pe nea Sotir la adormiți? Aceasta a tresărit și a dat trist din cap întelegând că ,,DA” Am înțeles că pe acel om plăcut nu îl voi mai vedea niciodată. Am știut din acel moment că din înghețata sa fără pereche și din halvița făcută de el vor mânca doar îngerii. Atunci mi-a trecut prin mintea mea de copil o mulțime de întrebări ca niște fulgere de vară: Câți focșăneni or fi mâncat din acele deserturi făcute în casă? Câți bunici au făcut bucurii nepoților oferindu-le câte o înghețată cu aromă de fistic sau căpșuni cu zmeură? Câți elevi de liceu nu or fi îndulcit pe iubitele lor cu o înghețată sau o halviță primind în schimb un sărut adolescentin? Câți?... Câți?... Câți de mulți ani au trecut, de când l-am văzut ultima dată pe nea Sotir? 

A fost o duminică tristă pentru mine și am rugat-o pe bunica să îmi cumpere o lumânare pe care i-am dat-o aprinsă părintelui Vlădescu rugându-l să se roage pentru sufletul lui nea Sotir. 

Dragii mei… poate aceste amintiri vă sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, dar sunt convins că bunicii de astăzi l-au cunoscut pe acest negustor ambulant de dulciuri. Se pare că rugăciunile mele și acea lumânare care a ars în biserică m-au ajutat după mai bine de 55 de ani să aflu mai multe despre nea Sotir. Crâmpee din viața sa pe care nu speram vreodată să le mai aflu. Așadar, se face că tot într-o zi de duminică am fost căutat de o doamnă care uitați ce mi-a scris:

                                                                                                                                                                                              

Și uite așa am început o discuție cu doamna Andreea Berigoi strănepoata domnului Sotir cu ajutorul căreia m-am întors în timp. Domnia sa mi-a pus la dispoziție tocmai din California fotografia care îl reprezintă pe străbunic în anul 1967, ultimul an al său de activitate. Doamna Andreea a avut amabilitatea să mă pună în legătură cu mama sa distinsa doamnă Lucia Berigoi, nimeni alta decât nepoata domnului Sotir. Când am luat legătura telefonic cu nepoata vestitului cofetar, pentru câteva clipe am avut senzația că îl voi revedea pe omul care împingea căruțul cu deserturi și de la care bunica îmi cumpăra înghețată, dar… și halviță. 

Așa se face că am aflat de doamna Andreea Berigoi că este strănepoata pe linie maternă a domnului Sotir, iar doamna Lucia este nepoata tot pe succesiune maternă. Din convorbirea cu doamna Lucia am aflat câte ceva despre domnul Sotir, aspecte din viața dumnealui pe care cu drag le împărtășesc acum cu dumneavoastră în speranța că vă voi face o bucurie răscolindu-vă amintirile, acum în Săptămâna Patimilor. 

De fapt cine a fost domnul Sotir? După spusele strănepoatei și nepoatei iată ce am aflat: Numele întreg al patiserului era SOTIR MANEF (nu se știe sigur dacă cu un singur F), originar din Bulgaria, născut în anul 1900 și plecat în lumea celor Drepți chiar în primele zile ale lunii ianuarie din anul anul 1968. Se pare că ar fi fost printre primii focșăneni decedați în anul 1968. Acum am aflat că domnul Sotir toată viața a fost patiser având chiar o prăvălie (patiserie) situată pe lângă Strada Mare la parterul unui hotel care se afla lângă alimentara domnului Bobîrcă, un alt nume sonor al comerțului focșănean. Poza cu căruțul din care vindea înghețată și halviță îl reprezintă pe nea Sotir în ultimii săi ani de viață și este făcută exact în fața hălii centrale din piața veche. Așa cum vă povesteam și eu, era locul unde vindea delicioasele dulciuri. Dânsul a avut o singură fată pe nume Rosa, iar cunoscuții îi spuneau Rozica care a lucrat mulți ani la cofetăria ,,Crinul Alb” alături de o bună prietenă doamna Rireta. Domnul Sotir a locuit cu familia sa în Focșani pe strada Crișana fosta Leonte Filipescu la nr. 32-33 lângă atelierul de tâmplărie al lui Garabet, la intersecție cu strada Toader Tîrdea fostă ,,Fluturi”. Se afla în apropierea domnilor Hubert Bercea și Bazalica. Cofetăria ,,Crinul Alb” se afla tot pe Strada Mare vizavi de un studio foto și fosta librărie ,,Ion Creangă”. De la acea librărie țin minte că atunci când am învățat să citesc mi-am cumpărat pe la începutul anilor ‘70 ,,Fabule de la Fontaine” pe care și acum le păstrez în bibliotecă. Cofetăria ,,Crinul Alb” unde lucra fiica domnului Sotir, nu trebuie confundată cu cofetăria ,,Macul Roșu” care se afla în locul aproximativ unde funcționează acum banca Transilvania de pe strada Republicii.

În informațiile primite de la distinsele doamne apare și știrea că în Focșanii anului 1932 a funcționat un restaurant ,,SOTIR ȘI BENTIN”, proprietatea domnului Ben Tzion Zilberman (1886-1956). De aici se naște ipoteza că domnul Sotir putea fi asociat în acea perioadă cu un partener ce părea a fi după nume evreu. Un bulgar și un evreu, cunoscându-se faptul că în acea perioadă, Focșaniul-vechi era dominat și dezvoltat comercial de minorități. 

De la doamna Lucia Berigoi am mai aflat că bunicul domniei sale era un om bun, deschis, sociabil, prietenos, ajutându-i mereu pe cei din jurul său. În zilele libere pe care le avea destul de rar juca cu prietenii table, rumy (pietre cum se mai numeau) sau șah! Era un bărbat cu o ținută atletică, depășind 1,90 metri, iar la pantofi purta numărul 46. Datorită prestanței fizice impunătoare era și un om elegant și de multe ori apela la croitori și cizmari iscusiți unde își făcea încălțăminte și costume la comandă. Cam de două ori pe an mergea la București la sediul Ambasadei Bulgariei pentru a primi viză de ședere în bulgaria. Cu pașaportul călătorea în Sofia și în orașul Sevlievo din regiunea Gabrovo-Bulgaria. Când pleca la București, povestește doamna Lucia, domnul Sotir avea un tren din gara Focșani în jurul orei 06:00 dimineața și când ieșea pe poartă îi bătea în geamul nepoatei și îi spunea glumind: ,,Lucia, eu plec la București. Mergi și tu cu mine?” Lucia, nepoata avea geamul camerei în strada Crișana și bunicului îi venea ușor să o trezească și să o anunțe că pleacă la București. De câte ori pleca pentru obținerea vizei, se îmbrăca foarte elegant, era pedant, iar după ce obținea viza mai avea câteva ore până sosea trenul de Focșani, fapt ce îi permitea să meargă într-un loc numai de el știut de unde se aproviziona cu mirodenii pe care ulterior le folosea la preparatul înghețatei. Cu alte ocazii, după zile călduroase de vară sau mai răcoroase de toamnă după ce nea Sotir își vindea marfa avea obiceiul ca acasă să răstoarne banii câștigați pe o masă, îi număra și îi strângea pe cei mari, iar mărunțișul îl dădea nepoatei. Tot doamna Lucia îmi povestea că domnul Sotir Manef își amenajase în clădirea hotelului situat lângă alimentara lui Bobîrcă o încăpere lungă și îngustă pe care o compartimentaseră în trei corpuri. 

În prima încăpere vindea produsele de patiserie făcute de dânsul: corăbioare, cornuri umplute cu mac, susan ori rahat, plăcinte cu brânză sărată sau dulce etc. 

În a doua încăpere se spăla vesela care trebuia să fie impecabil de curată. Această încăpere (cea de a doua) mai era prevăzută cu un tavan înalt, câteva trepte sub care era așezat un pat în care se odihnea și era mascat de o oglindă mare. 

Cea de-a treia încăpere făcea accesul în curtea din spatele hotelului, locul de acces pe unde patiserul își aproviziona prăvălia. 

Legat de camera unde se afla peretele cu tavan înalt și patul mascat de o oglindă, nea Sotir se mai odihnea în timp ce creștea aluatul de patiserie. La un moment dat, a adormit mai profund și din cauza oboselii a început să sforăie. Se știe că patiserii, cofetarii și bucătarii începeau munca cu noaptea în cap pentru ca dimineața la prima oră delicatesele să fie gata de vânzare. Patronul hotelului a auzit sforăitul și pe la miezul zilei văzându-l pe nea Sotir l-a întrebat: 

-,,La matale în camera cu oglinda se auzea cineva sforăind tare!” 

-,,Nu nimica!” i-a răspuns nea Sotir ușor rușinat; cred că sforăia vreun client obosit din hotel. Aceasta este o întâmplare reală povestită de doamna Lucia Berigoi cu multă nostalgie și umor. 

Așa era nea Sotir! Un om bun și sociabil cu mult bun simț și care acum se odihnește în cimitirul Nordic pe aleea principală de lână Capelă. Mă bucur că l-am cunoscut pe nea Sotir și dacă aș putea i-aș mulțumi pentru înghețata sa fără de pereche, dar și pentru halvița pe care o pregătea după o rețetă specială secretă și proprie, pe care doamna Berigoi mi-a dezvăluit-o.

Când pleca la București pentru viză vă spuneam că la întoarcere avea timp să se oprească la un magazin de unde își cumpăra tot felul de mirodenii. Ei, de acolo nea Sotir cumpăra ,,CIUIN” niște rădăcini pentru ceai, pe care le fierbea până se făceau la culoare ca berea. Această fiertură făcea o spumă albă și cu ajutorul unei site o aduna și pregătea halvița adăugând și completând cu mirodeniile despre care v-am povestit puțin mai înainte. 

Și tatăl doamnei Lucia Berigoi a fost negustor și a lucrat la renumitul restaurnat ,,Odobești” după care până la pensie și-a desfășurat activitatea la complexul ,,Căprioara”. Tatăl domniei sale se numea Grama Stanciu.

Soțul doamnei Berigoi a fost nimeni altul decât inginerul șef al mecanicilor de la fostul ,,Vin-Export” domnul Berigoi Constantin care s-a stins din păcate în urmă cu 7 ani.

Dragilor, mă bucur că am avut onoarea să vă împărtăsesc această poveste cu dumneavoastră și dacă mai sunteți printre cei care ați servit înghețată de la nea Sotir să îl pomeniți pentru că tocmai se apropie Învierea Domnului! O salut pe această cale pe doamna Andreea Berigoi, strănepoata lui nea Sotir din California și îi transmit mulți ani sănătoși, doamnei Lucia Berigoi, nepoata lui nea Sotir!

Cu stimă al dumeavoastră,

Daniel Mușat Mureșanu - Focșani 

 

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.