Mai foloseşte la ceva preşedinţia semestrială a UE?
Preşedinţia semestrială a Uniunii Europene (UE) se dovedeşte o sarcină tot mai ingrată şi marginală, în urma nominalizării unui preşedinte permament şi creşterii puterii zonei euro, comentează AFP. Ciprul, care a asigurat preşedinţia semestrială în ultimele şase luni, va preda ştafeta Irlandei la 1 ianuarie.
Preşedinţia semestrială avea iniţial obiectivul să ofere fiecărui stat membru, pe rând, şansa să prezideze dezbaterile europene, să stabilească priorităţi şi să îi ofere vizibilitate, prin găzduirea în ţara respectivă a summiturilor europene. Însă, de la sfârşitul lui 2004, summiturile au avut loc toate la Bruxelles, o concesie acordată belgienilor în cursul dificilelor negocieri privind Tratatul de la Nisa.
Dar "preşedinţia semestrială a UE a fost decapitată" în favoarea Tratatului de la Lisabona, la sfârşitul lui 2009, relevă Yann-Sven Rittelmeyer, un cercetător la Institutul Francez de Relaţii Internaţionale (IFRI). Tratatul a instaurat un preşedinte permanent al Consiliului Uniunii Europene, însărcinat cu organizarea şi buna desfăşurare a summiturilor europene. Postul i-a fost încredinţat belgianului Herman Van Rompuy.
"Preşedinţia semestrială se ocupă de toate pregătirile în cadrul grupurilor de lucru, dar imediat ce situaţia devine serioasă şi fierbinte, Van Rompuy este cel care rezolvă acest lucru cu liderii europeni", remarcă un diplomat european.
Patru vorbesc, dar ceilalţi tac
În cadrul summiturilor, reprezentanţii preşedinţiei semestriale au dreptul să stea alături de Van Rompuy, "dar, în practică, numai patru-cinci lideri se exprimă, în general cei mai importanţi, ca Angela Merkel, François Hollande, Mario Monti sau David Cameron. Restul de 23 tac şi speră ca acest lucru să se termine în curând", continuă el.
Tratatul de la Lisabona a creat, de asemenea, postul de Înalt Reprezentant UE pentru Politică Externă. Actuala titulară, Lady Catherine Ashton, o britanică, prezidează reuniunile miniştrilor Afacerilor Externe şi reprezintă diplomaţia europeană atât în faţa Parlamentului European (PE), cât şi în afara UE. Cum nu se poate multiplica, Ashton deleagă adesea anumite reuniuni preşedinţiei semestriale. "I se întânplă să ceară câte unui mionistru să meargă la Bruxelles pentru vreo reuniune a Comisiei pentru Afaceri Externe din cadrul PE, doar pentru a vorbi aproximativ 25 de minute în faţa deputaţilor. Este umilitor", comentează un diplomat.
România va prezida Uniunea în 2019
Preşedinţia semestrială se ocupă de toate celelalte subiecte, ca economia sau finanţele, afacerile interne şi justiţia, agricultura sau mediul. Dar şi aici rolul i-a fost slăbit de reforma zonei euro şi creşterea puterii, în cadrul UE, a Eurogrupului, relevă Rittelmeyer. Accesul la preşedinţia semestrială a unor ţări nemembre ale monedei unice, ca Ungaria sau Polonia, a accentuat această marginalizare.
Totuşi, chiar şi slăbită, statele nu vor vrea să abandoneze vreodată preşedinţia semestrială, apreciază un diplomat. Ea constituie "cel mai bun mijloc de a înţelege raporturile de forţă din culise" asupra marilor dosare europene, subliniază el. O asemenea cunoaştere devine, ulterior, "foarte utilă pentru valorizarea intereselor sale naţionale".
"Tradiţia" datează din 1958. În primele şase luni ale acelui an, Belgia a deţinut preşedinţia unei uniuni din care făceau parte doar şase state. Intrată în UE la 1 ianuarie 2007, României îi va veni randul la preşedinţie abia în al doilea semestru din 2019.
