Opinii

Sistemul medical între cadoul privat şi mita publică

Am slăbiciunea de a deveni foarte suspicios atunci când presa şi editorialiştii se implică în discuţia unor probleme strict juridice. Sunt păţit de prea multe ori ca să nu ştiu că se anunţă un exces de subiectivism şi nepricepere. Desigur, opinia publică trebuie informatăîn legătura cu deciziile juridice, trebuie săli se explice implicaţiile, consecinţele şi, eventual, mecanismele. Ca să fiu şi eu political correctly, e un demers legitim şi deontologic necesar. De prea puţine ori însă acest lucru se face cu minimă iscusinţă tehnică, iar explicaţiile lasă loc de prea multe ori părerismului pur. Argumentele lasă loc gesticulaţiei retorice, stilului bombastic şi îmbufnărilor superioare. Şi, bineînţeles, sfârşesc în judecăţi generaliste, în înjurături la adresa guvernelor şi a mafiei din justiţie.

Nu altfel stau lucrurile în legătură cu recenta decizie a instanţei supreme cu privire la medici. Titlurile şi exprimările sunt înflăcărate. Judecătorii au pus sistemul medical pe butuci, l-au condamnat la disoluţie, avem 15.000 de puşcăriabili în halate, urmează exodul creierelor, greva generalăşi, finalmente, moartea pacienţilor.Văd că medicii înşişi îşi aglutinează revolta în mişcări pe reţelele sociale, iar după suficiente like-uri şi comment-uri coboară insurecţia virtuală în stradăşi la negocierile pentru salarii cu ministerul.
În fine, punctul de plecare la toată această infuzie publică de testosteron al sistemului medical este decizia instanţei supreme potrivit cu care, într-o explicaţie simplă, donaţia individuală şi benevolă către medici (plicul) nu este permisă de legile române.
Desigur, nu pot duce inadecvarea într-un editorial de felul celui de faţă până acolo încât să explic riguros juridic semnificaţia acestei decizii. Pot însă să fac câteva aprecieri generale.
Mai întâi, prin decizia din 4 iunie 2015 (publicatăîn august în Monitorul Oficial) nu s-a decis nimic nou, nu s-a inovat în domeniul răspunderii penale pentru plăţi suplimentare făcute medicilor în afara cadrului legal. Instanţa supremă a decis doar că prevederea specială din Legea privind drepturile pacienţilor, o lege veche de 12 ani, potrivit cu care „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităşii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii„ nu exonerează automat de răspundere penală. Fapta unui medic “angajat la stat” de a primi foloase necuvenite pentru efectuarea serviciilor medicale este infracţiune, la fel cum este infracţiune fapta de a condiţiona efectuarea serviciilor medicale de primirea unor sume de bani.
În al doilea rând, la începutul anului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai dat o decizie prin care a constatat, în conformitate cu jurisprudenţa unanimă a instanţelor, că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are, doar în sensul legii penale, calitatea de funcţionar public.
Pentru toate instanţele din România, faţă de claritatea codului penal actual sau cel din 1969, nici nu a existat vreo îndoială că aşa stau lucrurile. Dintotdeauna au condamnat medicii din sistemul public pentru luare de mită sau primire de foloase necuvenite.

Desigur, profesia de medic este şi rămâne în esenţa ei una liberală, dar medicul angajat în sistemul public de sănătate exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestit, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori al unei instituţii sau al altei persoane juridice de interes public, adică îndeplineşte cu vârf şi îndesat condiţiile prevăzute de codul penal pentru a avea calitatea de funcţionar public. Un avocat exercită o profesiune liberală prin excelenţă, însă dacă se angajează cu contract de muncă la Ministerul Transporturilor devine funcţionar şi nu mai poate pleca acasă cu plicul cu bani. Între stat şi privat există o graniţă şi nu poţi sta cu picioarele în ambele.
Deciziile instanţei supreme nu privesc în nici un fel medicii din sistemul privat. Şpaga dată stomatologului care are un cabinet privat este cât se poate de legală. Dacă acesta nu o fiscalizează şi nu şi-o trece în declaraţiile de venit vorbim de evaziune fiscală, oricum nu de corupţie.
Însă funcţionarii publici, adică cei care în sensul legii penale au această calitate, nu pot primi în nici un fel plăţi suplimentareîn afara cadrului legal, fie ele donaţii, atenţii, sau plicuri cu recunoştinţă. Singurele forme de remunerare a activităţii lor sunt cele prevăzute în lege (salarii, indemnizaţii, sporuri) şi vizează exclusiv raportul dintre angajat şi angajator. Pacientul este beneficiarul (contra cost prin intermediul contribuţiilor de asigurări de sănătate plătite statului) sistemului public de sănătate, iar nu clientul unui profesionist care lucrează individual şi care vrea, din recunoştinţă, să lase peste onorariul solicitat.


Înalta Curte explică credibil ce s-ar întâmpla dacă s-ar permite interpretarea că pentru anumite profesii din cele care slujesc public într-un fel sau altul cetăţeanul ar trebui permis dreptul la recunoştinţăîn bani. Atunci el s-ar putea pune în discuţie, cu aceeaşi îndreptăţire, şi în cazul altor profesii în care, particular, se creează o anumită legătură interpersonală ca urmare a unei acţiuni de excepţie, cu rezultate deosebite. De exemplu poliţistul care, riscându-şi propria viaţă, fie în timpul programului, fie în afara acestuia, intervine şi salvează viaţa victimei supuse unei grave agresiuni; cazul pompierului care, punându-şi viaţa în pericol, salvează viaţa unei persoane într-o casă incendiată; cazul profesorului care, printr-o activitate deosebită, educă şi cizelează aptitudini şi abilităţi de excepţie unui elev care câştigă premii naţionale/internaţionale şi dobândeşte consacrare într-un domeniu al culturii, ştiinţei etc. Dacă s-ar da drumul la şpagă pentru medici nu s-ar putea limita doar la ei, ci ar trebui recunoscută ca fiind normalăşi legală pentru tot sistemul public. Te-ai duce cu bacşiş (legal) la funcţionarul de la finanţe, să rezolvi probleme la primărie, sau la judecător că-l placi cum conduce şedinţele. Pe fiecare ghişeu sau birou al unui funcţionar al statului ar sta cutiuţa pe care scrie bacşiş (sau tips ca să fim emancipaşi), “lasă-mi ceva dacăîţi place ce treabă am făcut”.
În mod ironic, medicii sunt victimele unei logici juridice care a fost aplaudată frenetic de publicul larg în cazul parlamentarilor. Tot instanţa supremă a decis că aceştia din urmă, deşi statutul lor este de demnitarişi nu sunt angajaţi cu contract individual de muncă, sunt totuşi funcţionari publici şi răspund penal ca atare întrucât în România toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Ce nu era posibil pentru deputaţii şi senatorii care chiar nu au un raport de muncă nu poate fi nicidecum posibil pentru medicii angajaţi în sistemul public.

Dincolo de aceste explicaţii factuale, deciziile instanţei supreme nu au nici o legătură cu nivelul salariilor sau cu promiscuitatea materială generală a sistemului public de sănătate. Una-i una, alta-i alta. Sistemul public de sănătate e falimentar din motive mult mai profunde, dar toată această mizerie, până la medici, condamnă în primul rând contribuabilul la asigurările de sănătate, adică cel ce până la urmă plăteşte, pacientul. Deciziile Înaltei Curţi de Justiţie nu pot reforma sănătatea şi nu asta e menirea lor. Nu pot mări salariile, nu pot creşte calitatea serviciilor medicale, nu pot mări numărul spitalelor şi nu pot eficientiza administrarea bugetului asigurărilor de sănătate astfel încât pacienţii să se bucure cu adevărat de respectarea demnităţii lor în spitaleîn contul plăţilor pe care le fac o întreagă viaţă activă. Similar predicii preoţilor, şi la fel uneori doar în pustiu, pot doar stabili graniţa dintre moral şi imoral, dintre legal şi ilegal, dintre cadoul privat şi mita publică.

Avocat Adrian Toni Neacşu,
www.CasaNeacşu.ro

---