Veșnicul și captivantul Egipt
De la nivelul norilor, ai impresia că Marea Mediterană își amestecă albastrul valurilor cu azurul văzduhului. Ca un pictor obsedat de o singură culoare, natura ascunde privirii celelalte nuanțe... O liniște vizuală plăcută, calmă și relaxantă. E liniștea dinaintea furtunii.
Cum atingi coasta Egiptului, culorile dispar, totul se îmbracă în gri iar peisajul este odios. Munți înfricoșători de ascuțiți își înfig dinții în mantaua norilor, ca hidre legendare, fugărite de eroi până pe aceste meleaguri și transformate în pietre. Nisipul pare o sită către cămările iadului care dă impresia că a cernut tot ce a fost verde și viu. Văile secate ale râului par niște șerpi uriași, bine pitiți printre aceste deprimante forme de relief. Demoni imaginari, stârniți de arșița morgană,
dansează labișian "sălbatice, satanice jocuri".
Imaginea dunelor gri și a pietrelor negre pare a fi un peisaj funebru în care pământul putrezește acompaniat de hurducăielile morilor din infern.
Pustiul nici măcar a moarte nu mai miroase... Doar a uitare...
Brusc, peisajul se schimbă, ca în legenda lui Osiris, zeul egiptean al renașterii. Pupilele se dilată, neuronii se dezmorțesc exploziv, iar carisma nedumeririi se întipărește pe față. Cum e posibil așa ceva? În stânga viață, în dreapta moarte... în stânga verde, în dreapta gri...
Delta Nilului își umflă pâlnia verde peste aridul continent african. Bucuria unui asemenea festin coloristic îți dă impresia unui alai nesfârșit de faraoni ce ies din forma lor mumificată și se plimbă sub soarele egiptean protejați de imense frunze de palmier.
Spectacol în cel mai adevărat sens al cuvântului... Irisul se colorează din nou, verdele izgonește anxietatea din cotloanele minții, iar corpul intră într-o stare de agitație vrând să își plimbe pașii pe acest meleag.
Capitala Egiptului, centrul acestei tărâm fertil, este un furnicar de oameni, cultură și tradiții. De la eternele și arhicunoscutele cămile până la ceaiul arăbesc, de la statuetele vechilor zei egipeți până la moscheele din care se ridică rugăciuni către Allah, de la maghernițele din vechiul oraș la "zgârâie norii" din noul oraș, Cairo pare un far ce veghează peste continentele vecine, continuând mitul nu mai puțin celebrului far de la nord de el.
"Piramidele-nvechite urcă-n cer vârful lor mare" spunea Eminescu și avea dreptate. Maiestuoase, distinse, statornice, par niște gări către alte universuri. Că le-au construit fie oamenii, fie extratereștrii, n-are importanță.
Peste patru milenii de istorie se oglindesc în valurile de nisip ale platoului din Giza... de la sutele mii de egipteni și evrei ce au ridicat piramidele lui Kafra, Menkaura și Keops până la armata lui Napoleon ce și-a descărcat tunurile în Sfinx - creatura fabuloasă de strajă mărețelor morminte ale faraonilor.
Înspre Marea Roșie, deșertul mușcă din continent ca o cobră sinucigașa Cleopatra.
Curmalii ascunși în umbra vreunui petec de verdeață dau energie beduinilor prietenoși cu turiștii și deveniți între timp comercianți de tot felul de alifii vindecătoare.
Pe malul mării desfăcută de Moise în două părți pentru a-și salva poporul, se află oaze de binecuvântare turistică. Hurghada ar fi una dintre ele, destinația finală a călătoriei de azi. Apă limpede, corali, pești de toate mărimile și culorile, flux - reflux, palmieri, mirodenii, mâncare selectă, muzică cu acorduri orientale, voie bună, oameni din toate colțurile lumii... Și dacă răstălmăcim cuvintele scriitorului Ion Fercu "Hoțul de timp. Aici ești mai tânăr cu o oră..." se găsesc motive plauzibile pentru a evada o săptămână din austeritatea banalității într-un spațiu care poartă încă semnele uneia dintre primele civilizații umane.
Egiptul este fascinant, în același timp antic și postmodernist, o legătură între ce a fost cândva și ce va urma.
