Astăzi despre o aristocrată a filmului românesc: Malvina Urşianu
Malvina Urșianu (n. 19 iunie 1927, Gușoeni, Vâlcea - d. 6 august 2015, București)
Malvina Urşianu avea o corespondenţă bogată cu filosoful Noica, era prietenă cu cu profesorul Papu, cu Ţuţea, cu Harry Brauner, cu Cella Delavrancea, cu Magdalena Rădulescu…
Pe Malvina Urşianu au interesat-o întotdeauna rupturile istoriei, acele rupturi care au definit destine. A trăit intens sentimentul epocii, ca şi nostalgia unei lumi intelectuale, într-un anume fel apusă.
Referindu-se la acuitatea observaţiei sale asupra epocii, Malvina Urşianu spunea: ”Într-un anume fel, continuăm să fim un popor cu o puternică natură seismică. Atâtea catastrofe naturale sau cele istorice au ras din temelii epoci de cultură şi civilizaţie, încât fiecare generaţie a trebuit s-o ia de la capăt… Din zidurile vechilor cetăţi am făcut magazii, grajduri, coteţe, lăsând în sarcina arheologilor de peste veacuri să recompună imaginea unei civilizaţii în care nu mai crede nimeni, din lipsă de probe materiale. Povestim cu disperare străinilor că, pe locurile fără nobleţe istorică pe care le văd azi, în Bucureşti au fost Curţile Brâncoveanu, de un fast şi o civilizaţie ce le apropiau de cele mai frumoase aşezări ale Occidentului. Bunăoară, Movileştii erau principi moldavi la ale căror curţi se foloseau tacâmurile cum nu prea se întâlnea în Europa la acea epocă”.
O mărturisire a Malvinei Urşianu rămâne ca un testament: ”În pelicula Ce lume veselă, apare lumea veselă a tranzacţiilor de tot felul, lumea asupra căreia meditează cu glas tare resonneur-ul de modă veche. E o lume clădită pe valuri, pe nisipuri mişcătoare. Lumea mea nu a avut cum să mă înveţe, iar lumea în care mi-am trăit cei mai mulţi ani ai vieţii avea alte preocupări majore. Eu mi-am făcut datoria de martir al epocii şi chiar al epocilor”.
Era o femeie înaltă, frumoasă, plină de personalitate, inteligentă, de o cultură uluitoare, atât în domeniul artelor vizuale, cât şi al muzicii. Părea o navigatoare solitară în vălmăşagul istoriei, dar şi în filmele de analiză. Era un autor care şi-a luat întotdeauna experienţa în serios. Filmele ei dialoghează, se completează.
Își începe cariera în film ca asistentă de regie pentru Jean Georgescu și Victor Iliu, de stilul cărora se dezice ulterior, dar cărora le este recunoscătoare pentru primii pași în cinema. Urmează să debuteze cu o adaptare după Bijuterii de familie (1956), dar filmul îi este luat și repartizat unui coleg, pe motiv de interpretare dușmănoasă. Scenariul rămâne însă semnat de ea. Încearcă din nou în 1958, cu Vântul de martie, tot după Petru Dumitriu, de data aceasta fiind complet înlăturată pentru „sabotaj ideologic”. Urmează o anchetă și urmărirea regizoarei, care vor duce la detenția ei pentru câteva luni. În filmele ei, protagoniștii intră mereu în dialog cu timpul, privind deopotrivă înapoi și înainte, suspendați în introspecție, blocați de diverse ancore ale trecutului. Nostalgia unui timp pierdut ascunsă în amintirile unor personaje sau în privirea melancolică asupra arhitecturii de dinaintea blocurilor și fabricilor se strecoară în filmele ei, în vreme ce liniile simple și rigide ale blocurilor și peisajelor „de actualitate” vor alimenta un tip de alienare.
Iubea cu patimă platoul de filmare. Cei care au lucrat alături de ea ştiau că îi place să vină înaintea tuturor şi să plece ultima, pentru a sta câteva clipe singură între acei pereţi încă nelocuiţi sau abia părăsiţi de lumea destinată să trăiască o vreme acolo.
Malvina Urşianu rămâne cel mai importat regizor din România, abordând pelicule despre lumea femeilor. A semnat filme de autor. ”Nu scriu scenarii, scriu filme. Când eram foarte tânără, mergeam pe stradă şi mă gândeam cum aş fi făcut eu un cadru din filmul altcuiva. Nu cred că se poate veni în această profesie într-o stare de inocenţă, liber de orice atingere cu alte arte. Filmul, aşa cum îl văd eu, este ca o cetate nouă, construită cu pietrele altor cetăţi. Poţi să nu ştii meseria propriu zisă, datele ei tehnice. Asta se învaţă. Oricum, fiecare are propria lui ecuaţie, fiecare ajunge pe alte căi la conştiinţa vocaţiei pentru arta filmului. Te poţi naşte poet, dar cineast devii. Vocaţia pentru film se confundă cu aventura. Oricât de arzătoare ar fi pasiunea pentru film, ea nu implică şi talentul materializării ei. Justifică doar riscul de a merge pe un drum care poate duce nicăieri, un risc mai mare decât în orice altă artă. Până nu îi cunoşti universul tehnic, care face posibilă imaginea transfigurată, nu poţi visa la bucuriile unui realizator. Când vii către această artă cu sentimentul vocaţiei insuficient structurat, trebuie să trăieşti măcar o certitudine, şi anume aceea că ai de spus ceva. După aceea, bineînţeles, că te poţi lăsa în seama instinctului. El te poate duce şi singur acolo unde trebuie, îţi spune ce anume să înveţi, de unde trebuie. O analiză subtilă poate descoperi talentul înăuntrul căruia cineastul şi-a construit universul său filmic”, îşi mărturisea ea profesiunea de credinţă.
Malvina Urşianu
În octombrie 2012, Serata, de Malvina Urşianu, era proiectat în Capitală, în cadrul evenimentului „Les Films de Cannes à Bucarest”.
Şi-a făcut debutul în 1967, cu Gioconda fără surâs, şi a regizat peste 10 filme.
S-a născut în 19 iunie 1927, într-o familie boierească din Guşoieni, Vâlcea. Străbunii săi au studiat la Paris, au fost paşoptişti, bunicul era senator de drept şi fondatorul catedrei de Drept Internaţional. În copilărie a descoperit filmul ca pe un miracol. De aceea, multe dintre peliculele sale zugrăvesc lumea copilăriei. A făcut istoria artelor nu pentru a deveni muzeograf – era o profesie pe care o detesta -, ci doar pentru faptul că simţea că trebuie să păşească în cinema pe un teren solid. Îi plăcea să lucreze ca decoratoare, lucru pe care îl făcea şi în peliculele sale, de un rafinament deosebit. A urmat cursuri cu maestrul Jean Georgescu, căruia i-a rămas recunoscătoare toată viaţa. Şi-a însuşit tainele meseriei de la Victori Iliu şi Marietta Sadova.
Încă din tinereţe şi-a făcut un loc în lumea cinematografiei, unde a rămas mai mult de o jumătate de secol. Pentru ea, cinema-ul a fost toată viaţa ca o ”gură de oxigen. Mergeam pe stradă şi decupam tot felul de scene”. Malvina Urşianu a fost marcată încă de timpuriu de persecuţiile regimului comunist asupra părinţilor – calvar căruia i-a pus capăt căsătoria cu dramaturgul Paul Anghel. A fost eliminată din cinematografie când abia făcuse primii paşi în carieră. Prima regie personală a fost cea a filmului Bijuterii de familie (1957), inspirat din romanul lui Petru Dumitriu, dar în timpul filmărilor a fost întreruptă, a continuat cu Vânt de martie, tot după o nuvelă a lui Petru Dumitriu, filmul având aceeaşi soartă. În 1958 i s-a înscenat un proces de demascare şi a fost acuzată de sabotaj ideologic şi anticomunism, a fost închisă. Timp de 8 ani a fost interzisă în cinematografie. Era epoca în care fiecare breaslă trebuia să dea raţia sa de victime. Militza Pătraşcu în artele plastice, Mihail Andricu în muzică… A fost ridicată într-o noapte de către Securitate. După cum declara într-un interviu realizat cu criticul de film Magda Mihăilescu, ”Doreau să scoată de la mine nume de posibili vinovaţi. Nu am târât pe nimeni după mine. Speranţa mea era că poate mă îmbolnăvesc, poate fac o peritonită, întrucât venisem cu o apendicită avansată. Trăiam cu sentimentul că nu voi mai ieşi de acolo. Mă gândeam că l-am nenorocit şi pe Paul, care nu mai avea dreptul să publice din cauza mea. Un memoriu al lui a ajuns la Gheorghiu-Dej. Mi-au dat drumul înainte de a apărea în instanţă. Cum aş fi ştiut ce înseamnă toată acea epocă dacă nu aş fi trecut pe acolo? Am avut prieteni care m-au susţinut moral: poeta Aurora Cornu, neclintită alături de mine, chiar şi atunci când frecventarea mea era socotită periculoasă, Miron Radu Paraschivescu, pictorul Ion Mirea, Tita Chiper, jurnalistul Ilie Purcaru, cel mai bun prieten al lui Paul, foşti colaboratori de-ai lui, documentarişti de la Studioul Sahia, model de colegialitate într-o vreme atât de dură. După revenirea mea în cinematografie, discutam întotdeauna filmul pe care aveam de gând să îl fac. O altă prietenă, Geta Dimisianu, m-a încurajat să-l distribui pe Ion Marinescu în Gioconda fără surâs. Au trecut 8 ani până să fiu «iertată». Până la urmă soarta s-a dovedit bună cu mine. Am revenit în arta pe care o iubeam”.
Malvina Urşianu avea o corespondenţă bogată cu filosoful Noica, era prietenă cu cu profesorul Papu, cu Ţuţea, cu Harry Brauner, cu Cella Delavrancea, cu Magdalena Rădulescu…
Referindu-se la acuitatea observaţiei sale asupra epocii, Malvina Urşianu spunea: ”Într-un anume fel, continuăm să fim un popor cu o puternică natură seismică. Atâtea catastrofe naturale sau cele istorice au ras din temelii epoci de cultură şi civilizaţie, încât fiecare generaţie a trebuit s-o ia de la capăt… Din zidurile vechilor cetăţi am făcut magazii, grajduri, coteţe, lăsând în sarcina arheologilor de peste veacuri să recompună imaginea unei civilizaţii în care nu mai crede nimeni, din lipsă de probe materiale. Povestim cu disperare străinilor că, pe locurile fără nobleţe istorică pe care le văd azi, în Bucureşti au fost Curţile Brâncoveanu, de un fast şi o civilizaţie ce le apropiau de cele mai frumoase aşezări ale Occidentului. Bunăoară, Movileştii erau principi moldavi la ale căror curţi se foloseau tacâmurile cum nu prea se întâlnea în Europa la acea epocă”.
În toate filmele sale, istoria nu poate fi ocolită, marcând existenţe, deturnând destine. Aşa reiese şi din peliculele ce-i poartă amprenta: Serata (1971, proiectat în afara competiţiei la Cannes, în 1972), una dintre poveştile despre noaptea de 23-24 august 1974, care dincolo de propaganda comunistă oferea o imagine sobră a societăţii aristocratice din epocă; Trecătoarele iubiri (1974), o frumoasă poveste de dragoste, sub aparenţele condamnării transfugilor, medita asupra întoarcerii la izvoare şi la sensurile primordiale; Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (1980), o peliculă istorică, ecranizare a nuvelei lui Negruzzi. Condiţia puterii, adică ceea ce a dorit Malvina să aducă în această peliculă, este de-a dreptul tragică. ”Nu cred că un film de epocă trebuie să-şi propună o reconstituire muzeografică. Căutaţi-mă în acest film în construcţia dramaturgică, în modalitatea mea de a decupa. Vodă Lăpuşneanu mi-a dat prilejul să mă apropii mai mult de idealul construcţiei în stil doric, fără podoabe, numai linii şi proporţii. Acolo umbla cenzura, întorcând pe dos toată povestea. Lăpuşneanu era cât pe-aci să fie trimis la deşeuri”.
Liniştea din adâncuri (1982) povestea în ton bizar şi de un mister cam ezitant despre anii ilegalităţii şi, apoi, ai instaurării regimului comunist, Pe malul stâng al Dunării albastre (1983) şi Figuranţii (1987), O lumină la etajul zece (1984), ce descria reintegrarea socială a unei foste deţinute politice, victimă a perioadei proletcultiste, sub pretextul unei apologii a „Epocii de aur”, Aici nu mai locuieşte nimeni (1995) şi Ce lume veselă (2003).
Pe Malvina Urşianu au interesat-o întotdeauna rupturile istoriei, acele rupturi care au definit destine. A trăit intens sentimentul epocii, ca şi nostalgia unei lumi intelectuale, într-un anume fel apusă.
Vorbind despre tradiţie, Malvina Urşianu afirma: ”Ca şi arhitectura, noi venim din tradiţia unei arte nu modeste, ci intimiste. Nu putem să ne luăm la întrecere nici cu zgârie-norii, nici cu piramidele din Egipt. Noi avem mânăstirile din Moldova, avem culele. Copacii noştri nu sunt boababi. Noi avem meri rotaţi. Nu cred că putem ignora ceea ce ne-a dăruit natura. Imitaţia nu duce la nimic. Din păcate, regizorii noştri ocolesc filmul cameral, după mine, mai adecvat structurii noastre. Îndrăznesc să afirm că suntem o natură eminamente poetică, dispusă la transcenderea realului. Poezia noastră a intrat mai puternic în conştiinţă decât proza. Talentul meu, atât cât a existat, nu era de natură poetică, ci analitică şi portretistică. Nu desenez niciodată nimic. Lupta mea cu foaia de hârtie este îngrozitoare. Pe platou nu am niciodată o astfel de stare. Personajele se nasc ca înr-un mister al maternităţii”.
În filmele ei, a avut preferinţe pentru anumiţi actori: Silvia Popovici, fragilă şi frumoasă, cu un contur diafan, dar cu o forţă fantastică, Cornel Coman, Gina Patrichi, Ion Marinescu, George Motoi, Silvia Ghelan, Mihael Juvara, Tamara Creţulescu, Gyorgy Kovacs, un actor cu aura nobleţei, Beate Fredanov… Lucra cu aceiaşi operatori, Nicolae Girardi şi Alexandru Întorsureanu. A colaborat foarte mult cu compozitorul Tiberiu Olah, care a compus muzică pentru filmele ei.
Definindu-şi stilul, spunea: ”Lucrez în bardă, ca sculptorii”.
Magda Mihăilescu scria: ”Malvina Urşianu este cineasta imposibilelor întoarceri. Eroii săi se întâlnesc, se reîntâlnesc, se adună, se despart la drum fără putinţa regăsirii. Drumul este o figură tutelară a creaţiei Malvinei Urşianu. Alunecoasă, nu întotdeauna se iveşte pentru a semnifica pe loc, nu se oferă imediat ochiului, contemplării, ci se insinuează în ţesutul narativ. În întregul operei, ea poate fi desenul din covor. Coerenţa uneia dintre cele mai originale opere semnate de un cineast român se hrăneşte şi din subtila manevrare a acestei figuri structurante a drumului, ca pe o poartă când larg deschisă, când abia dată la o parte. Există în filmele sale drumul ca opţiune existenţială în raport cu istoria, drumul-urcuş al unei cazne cotidiene, drumul spre moarte”.
Mircea Iorgulescu nota sub titlul O Giocondă fără surâs: ”… Cu acest film, Malvina Urşianu se relevă ca un artist pentru care creaţia înseamnă în primul rând, a spune ceva, a comunica un mesaj care să tulbure. Dar ideile sunt atât de pasionant expuse, cu atâta forţă, încât orice rezervă tinde să dispară”.
Criticul Alice Mănoiu comenta: ”Filmele Malvinei o reprezintă pe autoare cu rigoarea şi eleganţa unei cărţi de vizită. Un stil clasic, impunător”.
Ecaterina Oproiu, în România liberă din 1980, scria: ”Malvina face filme. Le gândeşte de la A la Z. Le simte elementele concomitent şi orchestrat şi nimeni, nici chiar scenarista-regizoare n-ar putea spune unde sfârşeşte misiunea stiloului ei şi unde începe misiunea lentilei, a camerei, a foarfecei de montaj, căci adeseori în filmele ei conflictul e culoare, replica-tăcere, iar lumina-strigăt. Malvina Urşianu are conştiinţa exactă că un film nu poate fi nici un lied şi nici o sonatină. Ca să spună ceea ce are de spus, ea ştie că nu are nevoie de o violină, ci de o orgă. O orgă plasată într-un spaţiu adecvat. Există o sală cu o acustică mai generoasă decât însăşi sala istoriei?”.
Silvia Popovici în Gioconda fără surâs
”Poveştile Malvinei Urşianu au de obicei în centru puternice personaje feminine, surprind seisme sufleteşti provocate, de regulă, de schimbările sociale. Refuzul compromisului, opţiunea morală, despărţirea de trecut sunt teme care revin, însoţite de variaţiuni, film după film. De fapt, opera ei se suprapune perfect peste definiţia cinematografului de autor, formulată de celebrul Giles Jacob: o reţea organizată de teme, obsesii, motive. Minute de cinema de mare clasă, vorbind fără menajamente despre sfârşitul unei lumi şi al unui sistem de valori”, afirma Dana Duma.
O analiză pertinentă asupra filmelor Malvinei Urşianu o face criticul Călin Căliman sub titlul Malvina Urşianu şi „şansa filmului de autor”.
George Motoi în Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu
”În ciclul de documentare culturale iniţiat de TVR Cinema (director: Dan Necşulea) se înscrie la „loc de cinste” portretul cinematografic Filmul ca viaţă de Cristina Oancea, dedicat regizoarei Malvina Urşianu. De la debutul cu Gioconda fără surâs în 1968 până la filmul de televiziune Aici nu mai locuieşte nimeni din 1995, filmele Malvinei Urşianu sunt filme scrise şi regizate de ea, cu un răspicat crez artistic, în care s-a identificat nu o dată, până la confundare, cu destinul personajelor sale, născute din ea, indiferent de condiţionările lor spaţiale şi temporale. Documentarul-portret realizat de Cristina Oancea la TVR Cinema este axat tocmai pe interferenţele semnificative şi nu o dată seducătoare ale filmului cu viaţa, cu propria biografie, în opera Malvinei Urşianu. De aici vine şi titlul eseului documentar Filmul ca viaţă….
Filmul Gioconda fără surâs este „analiza cazului unui eşec sentimental: eroina a renunţat, cândva, la viaţa personală în favoarea vieţii -şi reuşitei – profesionale şi, după 20 de ani este pusă în situaţia de a-şi evalua greşelile trecutului. Nu este tocmai lipsit de semnificaţii faptul că personajul Giocondei îşi pierde surâsul în perioada anilor ’50-’60. Drama modernă propusă de Malvina Urşianu, atunci, în 1968, are o conotaţie suplimentară: aflată în interiorul tramei (şi al dramei), identificându-se cu eroina titulară autoarea avertizeaza, în nume propriu, că fiecare om trebuie să se simtă responsabil nu numai pentru propriul destin, ci şi pentru destinul celuilalt. Din mai multe puncte de vedere – estetice, morale, filosofice – intrarea în cinematograf a Malvinei Urşianu poate fi considerată, aşadar, evenimenţială.
Eugenia Bosânceanu în filmul Malvinei Urşianu, Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu
Cel de al doilea lungmetraj al autoarei, Serata, a fost prima creaţie cinematografică inspirata de evenimentele lui august ’44. Spunea, la un moment dat, regizoarea, referindu-se la acest moment istoric: „Nu a fost un eveniment pe lângă care cei care l-au trăit, indiferent de vârstă, să poată trece fără să şi-l amintească sau să-şi poată permite să-l ignore în cursul carierei lor artistice”. Serata rămâne un film singular în contextul peliculelor consacrate momentului istoric din august ’44 (după Serata, din 1971, Malvina Urşianu avea să re-abordeze subiectul peste ani, în Liniştea din adâncuri, 1981, şi, apoi, în Pe malul stâng al Dunării albastre, în 1983). Personajele naraţiunii cinematografice, ca şi structura conflictului, ca şi „serata” însăşi sunt situate pe paliere simbolice. Următorul film de autor al Malvinei Urşianu a fost Trecătoarele iubiri (1974), filmul unui sentiment (al dorului şi iubirii de ţară), sfârşitul unei rătăciri, trezirea unei conştiinţe. Aparent, Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, filmul din 1980 al Malvinei Urşianu, iese din sfera cinematografului-mărturisire, este un film istoric „sută la sută”. Dar acest film istoric sută la sută rămâne, în întregul lui, o profesiune de credinţă a autoarei, o originală interferare a contemporaneităţii cu trecutul, un veac al XVI-lea sfâşiat de lupte, frământări şi trădări, ale cărui rezonanţe vin spre prezentul imediat. Rămânând în perimetrul primelor patru filme de autor ale Malvinei Urşianu, nu putem trece repede peste actriţa cu care regizoarea se identifică în filmele sale, Silvia Popovici, o Giocondă fără surâs atât în filmul de debut al regizoarei, cât şi în rolul Alexandrei din Serata, în rolul Lena din Trecătoarele iubiri, în personajul Ruxandrei Doamna din Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu. Cultul pe care regizoarea l-a avut (şi îl are) faţă de „interpreţii de suflet” este încă o dimensiune a filmului ca viaţă pe care documentarul produs de TVR Cinema îl evidenţiază cu tact şi inteligenţă.
Tamara Creţulescu în Ce lume veselă
Filmul ca viaţă merge mai departe pe firul vieţii şi artei acestei cineaste de excepţie. Mărturisirile autoarei – cele din viaţă, cele din filme – continuă să se interfereze, într-un seducător joc de umbre şi lumini. Revedem clipe din următoarele filme ale regizoarei, din O lumină la etajul zece, din Figuranţii, din filmul de televiziune Aici nu mai locuieşte nimeni şi Ce lume veselă…, îi regăsim privirea pătrunzătoare şi gândul iscoditor. Portretul autoarei din documentarul produs de TVR Cinema rămâne un document de preţ despre o regizoare pentru care cinematograful înseamnă viaţă şi viaţa înseamnă cinematograf”.
O mărturisire a Malvinei Urşianu rămâne ca un testament: ”În pelicula Ce lume veselă, apare lumea veselă a tranzacţiilor de tot felul, lumea asupra căreia meditează cu glas tare resonneur-ul de modă veche. E o lume clădită pe valuri, pe nisipuri mişcătoare. Lumea mea nu a avut cum să mă înveţe, iar lumea în care mi-am trăit cei mai mulţi ani ai vieţii avea alte preocupări majore. Eu mi-am făcut datoria de martir al epocii şi chiar al epocilor”.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Timp Liber
Foto: Au fost decernate premiile participanților la Concursului „De la Psalmi și Icoane la Sfânta Scriptură și Muzica sacră”
De același autor
