Într-un articol emoționant, o scriitoare și jurnalistă originară din Adjud solicită sprijin umanitar pentru soțul ei bolnav de cancer
Ramona Sandrina,scriitoare și jurnalistă originară din Adjud, este căsătorită cu un cetățean egiptean și au împreună două fetițe, una de 7, alta de 10 ani.Articolul emoționant apare pe site-ul webcultura.ro,la care Ramona Sandrina lucrează ca publicist, după cum menționează pe contul său de facebook.Ea dealtfel are pe acest cont mai multe postări în care explică greutățile pe care le înfruntă.Iată una dintre ele:
”Am aflat in ianuarie ca Nassif are cancer. Cancer gastric. Are si o tumora mica, iar din cauza refluxului gastric, cancerul s-a tras si la esofag. Tot tratamentul a costat 27.000$!!! Am vandut un apartament care aici nu avea un cost foarte mare, masina, ne-am imprumutat la banca. Si asa, mai era nevoie de 5000$! Salarul lui merge pe banca. Eu am 5 contracte ca sa pot acoperi rata clinicii, chiria, ceea ce tine de viata zilnica si scoala. Precizez ca in Egipt scoala se plateste. Nassif ar fi trebuit sa se interneze in mod normal in februarie. Din cauza faptului ca banii nu s-au strans in timp, clinica ne-a amanat. Nu se adunasera nici in martie. Ne-a amanat din nou si in aprilie, dar medicul a acceptat sa ne ia fara banii adunati, urmand sa ii platim in rate (cu dobanda aferenta evident). Din cauza amanarilor repetate, boala a evoluat, iar acum, desi plagile interioare si o parte din esofag au fost cauterizate cu succes, a facut o operatie la ochiul stang, mai are nevoie la dreptul, trebuie sa faca la gat din cauza unor ganglioni dezvoltati. Ce se repara pe o parte, se "defecteaza" pe alta, deoarece nu a fost facut totul in timp, iar banii nu am cum sa ii scot din piatra seaca. De abia mai am timp sa respir din munca. Sunt si eu om. Nu am apelat niciodata la nimeni. Nici acum nu as fi apelat. Sotul meu nici nu a fost de acord. Dar nu am cum sa accept si sa ma uit la el cu mainile incrucisate, sa astept sa moara fara ca macar sa fi incercat. Avem doua fetite. Ne iubim. E lumina mea. Am sperat. Am spus 5000 de oameni a 1$! Sau 500 a 10$! Nu bag mana in buzunarul nimanui, dar eu am fost mama singura, nimeni nu m-a ajutat cu bani si desi am platit chirie si tot ce tine de educatia si binele fetei mele, mereu am avut sa donez oamenilor. Nu am mers o data la pizza. Nu am luat un Pepsi. Am renuntat la ceva infim pentru mine, dar vital pentru altii!!! Nu cred ca cineva ar fi stat in 1$ sau in 10$. Am vazut chiar cum in 5 zile s-au strans 10.000$ pentru 7 pisici, iar pentru sotul meu in luni nu s-au strans decat 2000$ si aia, deoarece o prietena, Kati a ajutat si a stimulat oamenii din preajma ei. Fara ea, nici acestia nu s-ar fi strans. Toata lumea vorbeste de respect, de iubire, de compasiune, de rugaciune! Da, toate sunt necesare, dar nu suficiente pentru a salva o viata! Nu e o obligatie, evident, dar trebuie sa ne gandim mereu la oamenii de langa noi si sa fim acolo cand au nevoie. Ce a durut cel mai tare a fost ca am strans in trecut si sume de 200.000 euro pentru cazuri umanitare, am salvat sute de vieti, am ajutat oameni in cariera profesionala, prieteni (de care acum m-am lamurit) , iar cand eu am avut nevoie, oamenii nici macar nu au distribuit cazul! Nu au socotit sa scrie macar un gand! Se fac ca nu ma cunosc, ca nu stiu, ca nu au citit! Nuvreau sa spun mai multe. Poate si asa am spus prea multe din ce am strans in mine.
E vorba inainte de toate de un OM, un TATA, un SOT! Are 49 de ani... Era vorba de mine. De omul despre care toti spun ca il respecta, ca il iubesc, ca as fi un om deosebit, minunat, bun, etc... Sunt? Din reactia faptica, eu am tras concluzia ca nu reprezint absolut nimic din toate acestea. Am tras concluzia ca sunt cu adevarat aproape omul nimanui...bun doar cand e nevoie, iar cand e sa fie ajutat, i se intoarce intotdeauna spatele.
Le multumesc oricum tuturor si o sa ma rog sa nu le dea Dumnezeu nici jumatate! Nici lor, nici nimanui, deoarece nimeni nu merita sa treaca prin asa ceva!”-Ramona Sandrina-contul de facebook
Iată în continuare. articolul tulburător publicat pe site-ul webcultura.ro. al Ramonei Sandrina:
Am nevoie de 5000 de oameni, pentru o viață! Sau 500!
“Îmi pare rău să vă informez, dar soțul dumneavoastră are cancer.”
Aceasta este o frază pentru care niciodată nu ești pregătit. Crezi că poți fi, ori de câte ori o auzi, dar nu ești. Te uiți la doctor și îți dorești să îl strângi de gât. Nu este el de vină, dar asta simți. Se poate înșela, nu? Cum spune asta cu o așa nonșalanță? Întrebi tăios și apăsat din nou:
“Soțul meu?”
“Da, doamnă, rostește doctorul încet și calm.”
Cum naiba poate fi atât de calm??? Vorbește despre moarte, vorbește despre acest criminal în serie care ne ucide copiii, părinții, soții, soțiile, frații, surorile, prietenii!!! Vreau să țip! Am dreptul să țip, nu? Dar nu țip, deoarece până și țipătele mi se opresc în gât. Stau acolo și se agață de răsuflarea mea până la sufocare. Tremur. Nu mai simt nimic din mine. Am amorțit. Simt că m-am lipit acolo de scaunul ăla ca de un scaun electric, iar omul acela mi-a dat o sentință grea. Mai bine mă ucidea pe mine. Când este despre tine e mai ușor.
Apoi, îți faci curaj. Îți spui acolo în suflet din nou și din nou, că nu se poate. Îți dorești să fie vorba despre un nume sau diagnostic greșit. Întrebi:
“Sunteți sigur?”
“Din nefericire, da!”
“Nassif?”
“Da, doamnă!”
“Nassif Michel Nassif Rezk? Așa scrie acolo? Poate totuși e greșit numele. Este lung. Măcar unul din cele patru?”
Doctorul mă privește adânc. E prima oară când tresare. Când văd că undeva se simte și el învins. Oftează. Strânge din maxilar și lasă încet hârtia pe masă. Îmi atinge mâinile și spune:
“Îmi pare rău, Madam Ramona! Chiar îmi pare rău. Nu știu ce să spun. E prima oară ca doctor când mă simt neputincios privindu-vă. Pot doar să vă încurajez cumva spunându-vă că sunt multe persoane care au supraviețuit acestui cancer. Pacienți de ai mei. Există tratament. Este adevărat că este foarte costisitor și sunt multe condiții, dar se poate. Alhamdulillah!”
“Știți? Are doar 48 de ani. Avem două fetițe. Una de 7 ani, iar alta de 10 ani.
Cum să le spun eu că tatăl lor nu o să se mai joace cu ele, că nu o să le mai țină în brațe, că nu o să le mai zâmbească, că nu vor mai merge nicăieri împreună, că nu le va mai desface peștele cu răbdare de toate oasele, așezându-le pe farfurioară, că nu va mai fi acolo la serbările școlii și că într-o zi, nu o să îl mai vadă deloc? Vor crește tresărind la fiecare sunet de sonerie, bătut în ușă și îl vor căuta cu privirea peste tot!!! Cum o să le spun eu că nu o să îl mai audă? Înțelegeți? Nu se poate! Cancerul ăsta ucide unul, dar de fapt omoară o familie întreagă. Ne luați sufletul, Ustez Ahmed! Așa cum mi-ați spus de cancer, așa să găsiți o soluție. Reală!”
Tac. Mâinile îmi sunt încleștate de scaun. Maxilarul la fel. Îl privesc. Îmi doresc să înțeleagă ce i-am spus. Cancerul nu ne ucide doar pe cel drag ci pe toți. Ne lasă despuiați în viață. Dezgoliți. Plini de frustrări, revolte, tristețe. Ne tot întrebăm: oare nu se putea face nimic?! Poate că nu, dar noi vom trăi cu vina că cel drag a murit, iar noi trăim. Nu mai respir. Nimic nu mai respiră în mine. Sufletul, creierul, gândurile țâșnesc din mine, urlă, se zbat și se dau de toți pereții vieții. Ar vrea să se agațe de ceva. Dar eu mă prăbușesc. Cad în mine ca într-un gol în care nu mă mai pot regăsi. Mă ridic, iau hârtiile, vreau să mai spun ceva, dar tac. Dau din cap și ies.
Merg în salon. Soțul și fetița mai mare sunt acolo. El este îmbrăcat în halat albastru și papucei. Ea este îmbrăcată într-o bluziță roșie și în ciorăpei. Sus pe pat. Lângă el. Mă privesc amândoi. Zâmbesc. Mă întreabă ce a spus doctorul. Cum aș putea să mai spun ceva? Îmi culeg de peste tot puterile. Puzzle. Le așez. Nu cred că sunt cum ar trebui, dar măcar să fie cumva. Zâmbesc. Îi spun soțului meu că arată ca Zânul Măseluță. Ei se pupăcesc și râd amândoi. Sper să se întâmple un miracol. Atât. Un miracol.
Dar nu e. Realizez când ușa de tratament se deschide. El e palid. Amețit. Îi este rău și îl doare capul. Mă privește fix în ochi ca și cum acolo ar găsi toate soluțiile. Viața. Scăparea. Liana aia salvatoare. Are lacrimi. Dar cum să îl ajut eu? Eu am murit. Am murit în mine și tot mor în fiecare clipă. Ca să pot trăi pentru el. Ca să pot fi acolo când are nevoie de sprijin. De zâmbet. De căldură. Totuși, privindu-l cum stă acolo așa, mă simt mult mai pierdută ca el. Nu arat, dar lumile mele s-au prăbușit. Toate. Mă doare până în măduva sufletului. Urlu în mine ca un lup la lună. El e luna mea.
Și aerul. Cum o să respir eu? Nici nu vreau să mă gândesc. Nu pot accepta deloc.
Îl iau de mână și îl sprijin. Ne așezăm o clipă pe o canapea. Îi spun că doctorul cu siguranță i-a făcut albire de ten, că e frumos și așa albicios, dar eu îl prefer creol. Ridică ochii. Colțurile gurii mele se joacă. Începe să râdă… Mă așez în fața lui și mă las în jos. Stau pe podea cu capul pe genunchii lui. Îi sărut mâna aia de om bun, cald și blând. Ridic ochii și îi zâmbesc larg. Și îi amintesc că îl iubesc și că tot ce este legat de noi este un miracol. Că ne-am regăsit după 30 de ani printr-un miracol. Că Dumnezeu există. Că el este cel mai cuminte și frumos copil al Lui. Îi amintesc că el e un miracol. Al meu! Al fetelor! Iar miracolelor nu li se poate întâmpla nimic. Vreau și eu să cred asta. Cu tot sufletul. Se ghemuiește în mine ca un copil și plânge. Mă întreabă pierdut:
“Cum ieșim noi din asta, viața mea?
Nu mă doare atât de tare trupul, Ramo, cât sufletul. Mă tot gândesc mereu, mereu cum o să rămâi tu singură, cum nu o să văd eu cum termină fetele școala, cum cresc, cum învață să iubească, cum se căsătoresc! E oare greșit să vreau să pot fi bunic?”
Tot trupul lui se scutură a plâns! A plâns de ăla adânc de bărbat care toată viața a fost educat că bărbații nu plâng! Și știți cât de tare doare durerea unui bărbat? Taie! E obișnuit să poată tot. Să fie capul familie. Să fie tati. Să aibă toate rezolvările și răspunsurile. Acum însă, nu le mai are. Mă are doar pe mine. Doar în mine crede. Și eu cum să fac să nu îl dezamăgesc? Filmele cu Dumnezeu pentru o zi nu sunt reale
În filme se poate tot. Și în cărțile mele. Numai în viață nu e la fel. Ea vine așa cum spuneam odată, fără manual de utilizare. Trebuie doar să o trăim. Dar acum ce ne facem? Ce ne facem când o murim? Când moartea trece prin vestă???
Ne strângem cumva puterile. Uităm că nu mai avem bani nici de chirie. De mâncare. Punem tot ce avem la banii de tratament. Alergăm după asigurare. Compania asigură o parte. O altă parte am reușit să o strângem noi prin împrumut bancar. Dar mai e o parte. În acea parte, stă viața unui om, viața unui tată, viața unui soț, viața unui iubit, viața unui prieten, viața celui pe care eu nu sunt pregătită să îl las să plece în cer. Nu acum. Nu așa. Ne-am promis că vom avea o căsnicie frumoasă. Lungă. Că vom avea un băiat. L-ar chema Ramy. Ca pe un fotbalist pe care eu îl admir. Cum să nu se nască? Trebuie! Ne-am promis că vom fi bunici.
Deși știu ce înseamnă această boală, deoarece timp de 15 ani i-am ajutat pe alții prin campanii umanitare să o învingă, mi-a fost teamă să scriu. Dar doar asta știu.
Asta am făcut mereu. Am scris și am crezut în oameni. Mai vreau sa cred o dată! Măcar o dată!
Și brusc cred în tot ce am scris eu vreodată. Deși m-au dezamăgit de multe ori, eu am crezut mereu în oameni. Am spus că în clipa în care nu mai cred în ei, am să mor. Așa este. Brusc, cred în îngerii din oameni! Cred în bunătate. Cred că toate faptele și vorbele bune se pot întoarce. Cred în umanitate. În solidaritate. În prietenie. În voi. În toți și în fiecare în parte! Și mai ales, cred în iubire. Cred în 5000! Cred cu tărie că puteți fi acolo 5000 de oameni care mă iubiți și nu o să mă lăsați să mă prăbușesc. Să mor.
Am nevoie de 5000 de oameni, pentru o viață! Sau 500!
Se poate, nu e așa? Nu am cerut niciodată nimic. Nimănui. Vă cer acum. Nu îmi dați drumul la mână. Nu îmi dați drumul la suflet. Sunt eu. Cea care a scris zi de zi. Pentru voi. Pentru lacrimile voastre. Pentru sufletele voastre. Care a crezut mereu în toate lucrurile bune. Și în toți oamenii. În fiecare dintre voi. Care a fost. Pentru fiecare. Mă încăpățânez să cred în fiecare din voi. Nu mă lăsați să cad. Nu în moartea celui pe care îl iubesc. E șansa voastră, a fiecăruia să rescrieți o iubire, mai multe suflete și O VIAȚĂ!
5000 care să simtă să doneze 1 Eur – 5 Lei sau 500 care simt să doneze 10 Eur – 50 Lei!
CONT LEI: RO83BTRLRONCRT0364927101
CONT EURO: RO33BTRLEURCRT0364927101
Vrancea, Adjud, Georgeta Ilie (mama)
Georgeta Ilie este prima care mă ajută în acest caz referitor la situaţia soţului meu actual. Ea este fosta mea “soacră”. Pentru mine, ea a fost mereu o mamă. A rămas alături de mine şi suntem foarte apropiate. Cunoscând situaţia, deoarece mereu păstrăm legătura, m-a ajutat cu aceste conturi unde să se poată aduna banii pentru Nassif. Un gest de mare deschidere, umanitate si iubire, dat fiind că nu am avut alte alternative în aceste clipe sfâșietoare.
Unii vor zâmbi. Nu e o sumă mare. Au dreptate. Nu e o sumă. Este o viață. La atâta se poate rezuma viața unui om sau moartea sa. La atâta se poate opri fericirea unei familii și a două fetițe de 7 și 10 ani care nu pot crede în moarte. Așa poate să moară o relație frumoasă care nici nu a avut șansa de a trăi până la adânci bătrâneți. sau măcar să se apropie. Se pare că uneori, toți avem un preț. Sau trebuie să plătim un preț ca să putem trăi. Doar iubirea. Iubirea e neprețuită! Iubirea nu poate fi ucisă de moarte, dar cel mai mult, mi-aș dori să i se dea șansa să fie o iubire în carne și oase și să adune clipe, iar voi să îi fiți martori! Martori și îngeri pentru o iubire!
Uneori și sub gheață, există viață! Și în disperare există credință!
Text+foto:webcultura.ro
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
