Foto | Proiectul a două surori profesoare, una în Focșani cealaltă în Iași, te fac să te îndrăgosteşti de cântat şi de muzică
Educaţie muzicală predată cu seriozitate, cursuri făcute prin prisma jocurilor şi poveştilor, metode inedite de predare şi abordări nonconformiste pentru teoria muzicală, inclusiv rap-ul - toate acestea le descriu pe Antoaneta Luchian şi Ana-Maria Rusu, două surori şi profesoare care au pus bazele proiectului «Mai Multă Educaţie Muzicală în Şcoli» şi care au creat, astfel, una din cele mai mari comunităţi educaţionale din România, cu zeci de mii de membri. Antoaneta Luchian este cadru didactic la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iaşi şi la Colegiul Naţional din Iaşi, în timp ce Ana-Maria Rusu predă la Şcoala Gimnazială „Anghel Saligny” şi la Colegiul Naţional „Unirea” din Focşani, fiind totodată şi coordonatoarea corului Ding Dong.
Ambele au absolvit Universitatea de Arte din Iaşi. Îşi doresc ca mesajul lor să fie asimilat de toţi elevii, iar pentru acest lucru apelează la diverse abordări didactice şi creative prin care aceştia rămân mereu activi. Sunt acei dascăli la care orice elev a visat, dar nu a avut norocul să îi întâlnească.
Există profesori care consideră că funcţia ocupată le oferă o titulatură care vine la pachet cu ceva în plus faţă de alt om. Ana-Maria şi Antoaneta sunt acele profesoare pe care orice fost elev le poate invita la cafea. Pentru Ana-Maria definiţia pedagogului este simplă: „Sunt un profesor, şi asta nu-mi oferă mie nici titluri de nobleţe şi nici aere de superioritate”. A avut drag faţă de elevi, o pregătire temeinică, şi-a dorit să facă din meseria de dascăl o carieră şi a reuşit. „Adaptabilitatea” este cheia solfegiului profesoratului, iar Ana-Maria a avut-o, a perfecţionat-o şi a cizelat-o. Spune că „un profesor bun este acel om care ştie să se adapteze şi să fie flexibil în faţa elevului, care poate să îl facă şi pe cel mai deştept, dar şi pe cel din ultima bancă să plece de la oră cu lecţia înţeleasă”. Felul de a fi este cel care face diferenţa, alături de calităţile necesare lucrului cu cei mici, fiindcă notele, bursele şi popularitatea din studenţie, „în momentul în care eşti în faţa unei clase, nu contează”.
Antoaneta consideră că faptul că nu încearcă să pară ceea ce nu este a adus-o aproape de elevi. „Cred că asta e diferenţa dintre mine şi alte profesoare de muzică pe care le-am observat. Toată lumea încearcă să pară ceea ce nu este şi tendinţa profesorilor este să lase impresia că ştiu tot. Ceea ce pentru muzică nu e ok. Nu ai cum să ştii toată muzica, nu ai cum fizic să cunoşti, şi atunci este mai fair să spui «nu ştiu, mă duc şi mă informez»”. Aceasta consideră, de asemenea, că „flexibilitatea” este baza profesoratului. „Tot ce ni s-a predat nouă s-a oprit undeva la începutul secolului XX. Profesorul trebuie să fie foarte bine pus la punct cu specialitatea, dar trebuie să fie atent la ce se întâmplă în jur. Trebuie să fii foarte atent la ce se întâmplă în muzica contemporană şi la ce ascultă copiii, altfel nu ai nicio şansă. Dacă te duci doar cu Bach şi le zici că Mozart e cel mai mare compozitor geniu de la 5 ani, s-a terminat, ai pierdut firul epic”.
„Creativitatea vine din disperare”
Profesoara din Iaşi spune că, pentru ea, manualul nu este un reper pozitiv. „Poate fi manualul un reper, cel puţin în ultimii ani, când l-am folosit ca exemplu negativ. Le zic elevilor după ce predau o lecţie «hai să citim lecţia din manual şi să vedem ce nu e corect acolo, dacă observăm nişte greşeli». Dacă ar fi să le folosesc, mă duc la manualele din anii 2000 sau din anii ’90, pentru că erau nişte manuale consistente”, spune aceasta. Consideră că în manualele din prezent există multă neconceptualizare, multe dintre concepte fiind scrise greşit, ca şi cum toţi şi-ar căuta informaţiile pe internet, fără să meargă la carte pentru a recunoaşte o definiţie.
Pentru a depăşi lipsurile din manual, acestea au apelat frecvent la diverse metode de predare a noţiunilor didactice, urmărind ca toţi elevii să plece de la oră cu lecţia înţeleasă. Ana-Maria Rusu consideră că „acasă, când deschide copilul caietul, trebuie să o facă doar pentru a se verifica sau pentru a lucra suplimentar, pentru că îi este drag de profesorul respectiv şi pentru că îi e ruşine de el, nu de frica lui”. Notele muzicale învăţate cu ajutorul clopoţeilor sau tuburilor, teoria muzicală înţeleasă prin intermediul rap-ului şi muzica clasică audiată în timp ce se joacă, desenează sau foşnesc o hârtie de copt sunt doar câteva dintre metodele de predare la care apelează Ana-Maria Rusu. Sunt norocoşi că au un asemenea dascăl şi ghinionişti când realizează cât de rar este acesta, elevii celor două şcoli din Focşani crezând că aşa trebuie să fie un profesor de muzică. „Ei nu au altul, ei mă au doar pe mine, şi dacă se mută vreunul într-o şcoală în altă parte sau ajung la liceu şi au alt profesor îşi dau seama că nu e chiar aşa cum ştiau ei”.
Antoaneta Luchian îşi amineşte că într-o zi, la clasa a V-a, nu reuşea să îşi predea lecţia despre nuanţele muzicale şi a inventat «Jocul cu butonul». „Am desenat o linie verticală pe tablă şi am zis că ăla e butonul de la calculator. Unde e cel mai încet? Jos. Unde e cel mai tare? Sus. Ne-am apucat să cântăm Podul de Piatră şi mutam butonul când sus, când jos, în funcţie de ce am învăţat la lecţia Nuanţe. Apoi mi-am invitat elevii să iasă ei la tablă şi a ieşit cea mai amuzantă oră. După, îmi cereau la ore să mai facem Jocul cu Butonul.” Ea recunoaşte că lumea are o impresie greşită despre ce înseamnă să fii creativ. „Creativitatea vine din disperare”, spune aceasta. Atunci când nu reuşeşte ceva, când nu primeşte un feedback din partea elevilor, inventează ceva. „Dar asta înseamnă că această creativitatea vine din faptul că tu trebuie să fii atent la ce se întâmplă. În momentul în care eşti atent, mai ales la cel din ultima bancă şi vezi că ceva nu e ok, problema nu e la el, ci la tine, pentru că tu nu faci ce trebuie şi atunci trebuie să fii creativ”.
Disciplină, rigoare şi răbdare prin muzică
În ziua de azi, copiii nu mai sunt atraşi de studiul muzicii în privat, instrumentele muzicale şi corul nefiind principalul obiectiv pe lista lor, iar o bună parte din cei care frecventează asemenea cursuri o fac, de cele mai multe ori, din obligaţie. Astfel, Educaţia muzicală din şcoală contribuie foarte mult la dezvoltarea unui copil, mai ales că în cele mai multe cazuri rămâne singura sursă de culturalizare. „Corul te disciplinează, pentru că ştii că e o rigoare şi te învaţă lecţia răbdării, ştiind să îţi aştepţi rândul”, mărturiseşte Ana-Maria Rusu. Ea precizează că îţi dezvoltă atât cultura muzicală, cât şi abilităţile sociale .
Un cor este alcătuit din peste patruzeci de persoane şi un dirijor. Aici, rolul profesorului este simplu, „trebuie să îi dea copilului ceva, ca şi acesta să îi dea de 100 de ori înapoi”. Acesta ar putea fi un motiv pentru care unele coruri nu cântă cu bucurie şi dăruire, tot astfel cum unii copii studiază instrumentele muzicale din obligaţie. Ana-Maria îşi construieşte corul Ding Dong după o lege a compensaţiei învăţată de elevi: „Trebuie să îi dai copilui un Justin Bieber la cor sau orice piesă vrea el la pian, ca el să îţi ofere înapoi un Mozart sau Bach pe care vrei tu să îi cânţi”.
Antoaneta Luchian nu a spus niciodată unui copil că nu are voce, fiindcă e conştientă că, în momentul în care un elev este pus să interpreteze o melodie, intervin şi emoţiile. Aceasta recunoaşte că a trecut prin acest lucru atunci când a predat pentru prima oară. „Îmi era ruşine să cânt în faţa copiilor, pentru că mi se părea că nu am voce, cu toate că eu trecusem printr-un învăţământ de specialitate, am fost solistă, cântam în cor, dar mi se părea ciudat, pentru că nu eram Rihanna, nici Madonna, nici Céline Dion”. Din această cauză face următoarea activitate la ore: o dată pe semestru se cânta în faţa clasei şi se primeşte fie nota 2, dacă elevul nu cântă deloc sau râde de celălalt, fie nota 10, dacă elevul cântă. „Mi se pare foare important să te obişnuieşti cu tine şi să îţi dai seama că nu trebuie să fii perfect. Trebuie să cânţi atât cât poţi tu. La un moment dat, am observat că sunt fie copii care evoluează, fie copii care îşi selectează repertoriul foarte bine, adică nu îşi aleg Adele, fiind conştienţi că ei nu sunt Adele. Un semestru cântă ce vor ei, un semestru cântă ce vreau eu, în sensul că mă duc către nişte zone pe care ei nu le investighează, cum ar fi folk, muzică populară, Abba sau Beatles, ca să fiu sigură că au trecut şi prin muzică din anii ’60 - ’70”, povesteşte profesoara.
Instrumentul muzical şi dezvoltarea unui copil
Pe lângă alte metode de predare, Antoaneta Luchian apelează şi la blockflote. Predă tuturor copiilor, iar apoi le cere o înregistrare individuală, pentru a le putea explica în particular. „Pentru timpurile în care trăim, mi se pare foarte important studiul instrumentului, pentru că e prima oară când un copil îşi pune în funcţiune elemente pe care nu le foloseşte, de exemplu mâna stângă. Când cânţi la blockflote şi trebuie să schimbi două degete pe care nu le foloseşti în mod nomal, îţi dai seama că se întâmplă ceva şi e foarte frustrant. Sunt copii care spun că e frustrant când nu se ridică degetul IV atunci când zice el şi dă direct cu flautul de pământ sau sunt copii care se încăpăţânează şi ajung în clasa a VI-a să îmi cânte «Piraţii din Caraibe». Mi se pare important să treci prin etapa asta”, explică profesoara.
Proiectul «Mai Multă Educaţie Muzicală în Şcoli»
Educaţia muzicală este privită, de cele mai multe ori, ca o «Cenuşăreasă» a programei şcolare, pentru că unii profesori de muzică nu îşi fac treaba şi este acea oră în care „ori îi lasă pe copii pe telefoane şi aceştia sunt fericiţi că nu fac nimic, ori nu ştiu să predea materia în aşa fel încât să o facă plăcută”. Pentru rezolvarea unei asemenea probleme a apărut proiectul Mai Multă Educaţie Muzicală în Şcoli (MEMIS).
Ana-Maria Rusu şi sora sa, Antoaneta Luchian, sunt fondatoarele proiectului. În urmă cu 8 ani, când s-a pus problema schimbării planurilor cadru pentru Educaţia muzicală, Antoaneta Luchian a creat o pagină de Facebook pe care publica diverse citate ce meditau pentru importanţa acestei materii şcolare. Ana-Maria povesteşte cum într-o zi, o colegă de a dumneai de la Brăila a rugat-o să îi explice cum predă o anumită lecţie, pentru că avea o inspecţie şi avea nevoie de un joculeţ. „Nu ştiam cum să îi explic şi i-am zis că mă filmez cu clasa, iar apoi voi posta pe pagina Mai Multă Educaţie Muzicală în Şcoli, pentru că oricum nu era urmărită. Îmi amintesc că era o filmare despre cum predai muzica prin rap”, relatează ea. După o săptămână, când a intrat să şteargă filmuleţul, avea în jur de patru mii de vizualizări şi nu înţelegea motivul. „M-am gândit să mai pun unul, să le arăt cum predau eu altceva tot prin rap. Au urmat şase mii de vizualizări. Atunci mi-am dat seama că oamenii nu predau ca mine şi că eu o fac altfel decât restul ţării”, îşi aminteşte aceasta.
Materialele încărcate pe respectiva pagină de Facebook au început să fie tot mai urmărite, urmând ca o comunitate de 26 de mii de membri activi să fie interesată de acele joculeţe. Este una dintre cele mai mari comunităţi educaţionale din ţară, iar acesta a fost motivul pentru care Ana-Maria Rusu, alături de sora sa – tot profesoară de Educaţie muzicală -, a început atelierele şi a creat site-ul Edumuzicala.ro, ca o extensie a proiectului MEMIS.
Antoaneta Luchian, Ana-Maria Rusu, Carmen Tabita Hord şi Alexandra Ioana Homone au scris un manual pentru clasa a VIII-a, iar apoi au continuat să comunice pe grupul pe care îl aveau împreună. „Aveam un grup şi ne întrebam una pe alta ce făceam la clasa a VI-a, de exemplu. Şi am zis «Hai să facem o lecţie». I-am zis surorii mele să folosim site-ul pe care îl aveam deja şi doar să trimitem link-ul de la lecţie, în loc să mai scriem în Word. A fost de acord. M-am ocupat eu, pentru că ştiam puţin Wordpress. Acum cred că sunt vreo 200 de lecţii. Pentru clasele V-VIII sunt majoritatea, sunt câteva la liceu şi mai sunt proiecte separate. De exemplu, am opţionalele «Muzică de film şi Muzica secolului XX» (aici mai pun materiale când pregătesc o lecţie pe K-pop sau pe manele şi cine vrea se poate uita)”, spune profesoara din Iaşi.
Alt fel de lume în mediul rural
Profesoara de la Naţional şi Negruzzi, fiind metodistă, cere frecvent să primească zone rurale, fiincă „acolo lumea e altfel”. „Acolo, accesul cultural înseamnă biserica sau crâşmele din sat/discoteca. Mai nou, este şi Tik Tok-ul, dar nu al nostru, fiindcă ei au alt Tik Tok. Mi-am dat seama că e alt algoritm acolo. Şi atunci, singurul element, singura insulă de cultură este profesorul de educaţie muzicală, cel care vine şi îmi arată altfel de lucruri. Adică, un profesor de la clasă îi scoate pe acei copii din contextul lor cultural, indiferent care este, pentru că nu ne permitem să îl judecăm.” Deşi copiii din mediul rural au acces la internet, la YouTube sau la Spotify, au nevoie de un profesor care să îi îndrume, care să îi înveţe cum să filtreze informaţiile. „Site-ul pe care l-am creat noi a fost foarte important. La un moment dat a fost distribuit către toţi inspectorii din ţară, în ideea în care acolo unde nu există profesori de specialitate, măcar să pună link-ul lecţiei repsective”, spune Antoaneta Luchian.
„10” la muzică
Elevii şi părinţii nu mai pun, de multă vreme, sub semnul întrebării media finală a acestei materii. Cei mai mulţi copii sunt siguri că vor termina anul şcolar cu media maximă la Educaţie muzicală. Astfel, cea mai mare ameninţare a profesorului de muzică este că le va pune nota 9. Cele două profesoare sunt dispuse să ofere nota 10 elevilor, însă trebuie să o merite.
„La mine politica este aşa: 10 trebuie să aibă toată lumea, dacă munceşte. Eu te ajut, avem teste cu fişe, avem teste cu caietele deschise, numai să vrei. Avem două teste pe semestru şi îţi spun de la început că primul e mai uşor decât al doilea. Te anunţ dinainte, ştii ce se întâmplă, dar dacă nu vrei, nu am ce să fac”, explică Antoaneta Luchian. Recunoaşte că uneori se mai enervează şi le citeşte copiilor precizarea făcută la începutul catalogului, unde scrie că notele se pun de la 1 la 10. Face simulare de teste şi le explică cu creionul în mână noţiunile complicate, „dar nu înseamnă că facem pomană”.
Dacă toţi elevii Anei-Maria Rusu vor 10, atunci aceasta este nota pe care ea o va pune, pentru că acum, „nota a devenit o monedă de schimb pentru politeţe sau pentru cu totul alte lucruri decât ar fi normal să fie”. După 16 ani în care a pus şi note de la 2 la 7, nu mai are nicio problemă să dea notă maximă unui elev. „În general, nu pun preţ pe asta, pentru că mă interesează dacă un copil rămâne cu ceva, dacă primesc un feedback de la el, fie cât de mic”, explică ea.
Educaţia muzicală este o materie care ar merita şi ar putea, după spusele doamnei Rusu, să fie mutată pe prima pagină a catalogului, fiindcă prin intermediul său un elev poate să înveţe la toate materiile asociate şi neasociate. „E dovedit ştiinţific ceea ce spun acum, iar eu pot să predau fizică, română, chimie şi astronomie prin muzică”, spune profesoara de muzică. Mereu este loc de jovialitate, iar Ana-Maria o deţine din plin, al doilea său argument pentru care această materie merită să apară pe prima pagină ar fi faptul că „este singura care are un caiet ce este atât de special, încât dacă îl uiţi acasă pe cel al altei discipline, niciodată nu îl vei scoate pe cel de muzică pentru a scrie la română sau matematică”.
Antoaneta Luchian şi Ana-Maria Rusu s-au născut în oraşul Bârlad, judeţul Vaslui, şi-au petrecut copilăria acolo alături de fratele lor, şi toţi trei au studiat un instrument muzical în copilărie, moştenind înclinaţia către arte de la părinţi. Au absolvit secţia Pedagogie muzicală la Universitatea Naţională de Arte”George Enescu” din Iaşi.
Articol + fotografii preluate de pe site-ul:ziaruldeiasi.ro
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
