Ionel Necula, critic literar, despre ultimului roman al Doinei Popa, ”Luna de miere”
Nu-mi propusesem s-o includ şi pe Doina Popa în baza mea de date, printre autorii cărora îmi propusesem să le urmăresc evoluţia în timp, diversitatea subiectelor asumate narativ şi rafinarea mijloacelor de expresie. Conştient că nu se mai poate lectura tot ce se scrie, îmi alesesem câţiva autori pe care să-i urmăresc constant şi să dau seama despre creaţia lor, ori de câte ori revin în vitrina cu noutăţi. Am deja agenda destul de încărcată şi n-aş fi voit s-o burduşesc mai mult decât poate duce un om supus timpului nemilos.
Citisem romanul anterior, Ca frunza-n vânt, îmi plăcuse şi mi-am spus părerea public în paginile unei reviste literare. Este, într-adevăr, o prozatoare împlinită, cu ştiinţa construcţiei narative şi cu dispuneri epice convingătoare. Într-o lume în care apar mii de poeţi - toţi, sau majoritatea cu pretenţii de genialitate şi de recunoaştere din partea criticilor - prozatoarea Doina Popa este, orice s-ar spune, o scriitoare experimentată, harnică şi dispusă la efort. Cum să n-o apreciez şi să n-o citesc cu interes nescăzut?
Totuşi, m-am aplecat asupra ultimului său roman Luna de miere (Editura Junimea, Iaşi, 2018) cu o anumită ezitate, rezervă, chiar teamă că voi renunţa la lectură după primele 10-20 de pagini.
Nici pomeneală. Lectura m-a prins, curiozitatea a sporit de la pagină la pagină şi m-a încredinţat că merită să parcurg romanul în întregime. Am regăsit, şi în această nouă ispravă epică, aceeaşi abilitate de a conferi discursului epic o arborescenţă compoziţională, şi aceeaşi apetenţă pentru dispunerea textului în secvenţe narative complinitorii. Se vede de departe că prozatoarea a exersat şi şi-a perfectat tehnica narativă, c-a ajuns la o anumită performanţă în această direcţie şi că şi-a câştigat un binemeritat loc în galeria prozatorilor contemporani. Cum să n-o creditez şi să n-o propun cititorilor ca pe o lectură galvanică, reconfortantă, glazurată?
Nu-mi este deloc uşor să realizez o încadrare tematică a noului roman semnat de Doina Popa. Aş putea spune că este un roman erotic, cum sugerează şi titlul, şi cum ne sugerează înfrigurările eroinei nubile, aflată la vârsta mariajului. La fel aş putea zice că este o frescă a satului românesc, cu tradiţiile, obiceiurile şi cu toate cutumele ancestrale, pe care regimul comunist le va ignora şi destructura, impunându-i o formă de viaţă total străină de spiritul românesc – după modelul impus de vecinul răsăritean. Mai putem spune că este un roman memorialistic, întrucât mărturisirea eroinei, cu toate dramele şi peripeţiile sale şi cu toate relatările despre un mod de viaţă real, plin de întâmplări şi evenimente certificabile, dau întreaga substanţă a romanului. Şi la fel mai putem considera că se încadrează în genul lucrărilor care denunţă prigoana comunistă îndreptată împotriva celor proveniţi din generaţia interbelică, adevărate modele de viaţă, de conduită şi comportament, care erau priviţi ca nişte duşmani ai poporului şi de care statul comunist trebuia să se dispenseze, cel mai adesea printr-un regim de penitenţă şi de înfometare la capătul căruia apărea inaniţia, moartea.
Probabil că nici una din aceste încadrări nu este deplin veritabilă, unică şi optimă, dar cu siguranţă, romanul conţine câte ceva din toate aceste alternative de încadrare tematică.
Luăm variantele la rând. Cum ar fi putut lipsi substanţa erotică din mărturisirea unei tinere, marcată deja de toate frăgezimile unei simţiri inocente - curtată şi asaltată de tinerii satului? La vârsta aceasta, raportul dintre raţiune şi afectivitate înclină spre sentiment, spre pasiune spre ceea ce produce emoţie. Maria, personajul principal al romanului ştie că nu poţi comanda inimii (p.101). Satul era ca o societate închisă, un fel de cerc strâmt, cum ar spune Eminescu – cu oamenii, cu noimele şi cu balurile lui. Odată, la un bal, care s-a ţinut într-un sat vecin, părintele din sat a avut plăcerea să joace cu mine un dans. A dezbrăcat anteriul, l-a atârnat în cuier şi i-a spus – Hai, stai părinţele frumuşel aici că doar n-o fi foc! Apoi a pornit un dans , împreună cu mine, de-a lungul şi de-a latul sălii de bal de nu ni se mai vedeau picioarele. Nu m-a strâns prea tare în braţe, nici un gest n-a fost nepotrivit, cred că a fost cel mai curat dans posibil dar, când m-a dus din nou lângă mama, aveam chiloţii fleaşcă şi când am privit în urma lui parcă am văzut prin ceafă tulburarea popii care se îndrepta hotărât spre cuier ca să-şi îmbrace anteriul (p. 28-29).
Sigur, erotismul este ţinut în ţinută decentă, cum se obişnuia într-o vreme,dar o stare de voluptate, de învolburare pătimaşă şi nesăbuită a simţurilor pluteşte peste tot în paginile romanului.
Spuneam că romanul este şi o frescă a satului românesc, aşa cum se înfăţişa înainte de intervenţia tăvălugului colectivist şi a dorinţei partidului comunist de a-i scoate pe ţărani din arhetipuri şi din modul lor de viaţă tradiţional pentru a-i face fericiţi cu forţa. Cred că este latura epică tare şi convingătoare a romanului. Mai cu seamă în secvenţele scrise la persoana întâi, în care eroina se destăinuie sincer şi dezinhibat, ca-ntr-o spovedanie sub patrafir, şi nu trece cu vederea detaliile care ţin de esenţa vieţii la ţară, unde totul se profilează într-un orizont cosmotic neîngrădit şi-n cutume ancestrale, bine statornicite în conştiinţa publică a omului de la ţară. Eroina însăşi a intrat în viaţă printr-un ritual care avea darul să ducă în eroare moartea, ca să nu revină asupra numelor bifate deja ca rezolvate. Mama o vânduse pe fereastră unei vecine, o vânduse pe o sită de fasole şi patru cepe. – Dacă-ţi place şi ai nevoie de ea, cumpără tu fata asta, o chemă Domnica, să-ţi fie de sprijin şi de ajutor şi să te bucuri de dânsa – O cumpăr eu pe Domnica să-mi fie de sprijin şi de ajutor şi să mă bucur de ea, repetase vecina şi o trăsese pe fereastră pe copila care plângea de mama focului (…) Domnica era numele unei surioare care murise cu un an înainte de a se naşte ea (pag.65). (adică Maria, autoarea mărturisirii, ad. n.). În felul acesta, se încurcau fişele morţii – o femeie hidoasă şi cu o coasă în mână – îi inducea ideea că Domnica este deja un caz rezolvat şi se consacra altor cazuri, pe unde nu trecuse.
Oamenii satului au o morală a lor şi nimic din ceea ce poate exista nu este prohibit apriori. Pentru a aduce asupra ta lumina şi pacea, obişnuia să spună Maria, autoarea mărturisirilor, trebuie să accepţi şi răul ca făcând parte din întâmplările zilnice, ca pe ceva firesc, cum ar fi respiraţia (p.179). Înţelegeau semnele vremii după ciripitul păsărilor şi practicau o formă insolită de comunicare cu animalele. În noaptea de Anul Nou, când şi animalele ştiu să vorbească omeneşte, grupul de fete se duceau la grajd şi încercsau să facă boii să se trezească din somn şi să se scoale în două (sic) picioare. Îi îmboldeau cu piciorul, îi loveau cu funia umezită, îi împingeau (…) Apoi fetele gălăgioase ca un cârd de gâşte se duceau la fântână şi acolo, cu o lumânare aprinsă încercau să-şi vadă în apa care se clătina în găleată, ursitul. Cele cu mai multă imaginaţie aveau impresia că vede un chip şi spuneau în amănunt cum arată, fie că îl vedeam fie că era de fapt chipul băiatului de care era îndrăgostită şi i se reflecta din minte în găleata cu apă. Care nu reuşea nici să clintească boii din somnul lor greu, nici să-şi vadă iubitul în găleata fântânii mai aveau o speranţă: a doua zi, pe lumină, se duceau la parul din gard, par de care legase fiecare dintre ele, în timpul nopţii, o aţă. Aşa cum arată parul din gard, aşa va arăta şi alesul: fie drept, neted, fără noduri, fie scorojit, noduros strâmb. Întâlnirea de la ora 12 era un nou prilej de distracţie (p.116-117).
Am citat cu mai multă îngăduinţă tocmai pentru că peste toate încercările îndurate de la viaţă şi istorie, ţăranul român a cerut şi s-a bucurat de un singur sprijin şi ajutor – voia Celui de Sus care nu l-a abandonat niciodată. Le-a mai trimis câte-un semn, le-a mai tras câte-o palmă, dar de părăsit nu l-a părăsit niciodată. Maria a avut şi ea câteva semne prevestitoare de rău în ziua nunţii cu Vasile, (tânărul cu trecut legionar, care-i va deveni soţ), dar nu le-a luat în seamă şi ele şi-au făcut rostul; mai întâi s-a spart oglinda de la uşa şifonerului, care ar fi trebuit să-i dea de gândit, dar n-a luat-o în seamă, apoi faptul că primul tânăr care i-a ieşit în cale, în capul scărilor, când a ieşit să pună însemnele nunţii, a fost George, flăcăul din Ciuşlea, care o curtase şapte ani de zile, şi mama care i-a aruncat cu sare grunjoasă pe deasupra umărului stâng, ca să fie ocolită de ghinion – toate acestea erau nişte semne prevestitoare pe care le-a ignorat, dar nu le-a neutralizat implicaţiile.
Vasile, alesul Mariei, într-un alt regim politic anterior fusese legionar, chiar şef de cuib şi se aştepta să fie arestat. Deocamdată lucra la Primărie, era funcţionar, dar ştia sau măcar bănuia că-i va veni timpul şi că mai devreme sau mai târziu va fi percheziţionat şi arestat. Avea pe cineva care îl înştiinţa când era în pericol şi atunci se muta cu serviciul la o altă primărie – la Gugeşti, la Nereju, la Vidra. Era o soluţie episodică, pentru că multă vreme, în ţară, nu se putea ascunde de securitate. Toate au fost bune până într-o seară, târziu, când în camera lor au dat năvală trei bărbaţi şi l-au arestat pe Vasile (p. 187). N-s fost singurul, la primărie au fost duşi 20-30 de bărbaţi în aceeaşi situaţie
Ceea ce sesizează foarte bine autoarea este starea de complicitate, de înţelegere şi de solidarizare a oamenilor din sat, faţă de cei arestaţi şi faţă de familiile lor, lăsate deocamdată în libertate, dar şi mare durere. Ca să scape de deportare şi să-şi poată feri cei trei copii de prigoană, Maria este nevoită să ceară divorţul şi să revină în Ciuşlea, la părinţi şi închide în felul acesta nu doar un cerc, cercul strâmt de care vorbeam la începutul acestor rânduri, dar şi o experienţă de viaţă, una iniţiatică, de şapte ani, şi dureroasă, dar oricum, o experienţă. Una care confirmă ideea că omul încearcă să-şi găsească mulţumirea din orice, că aşa-i făcut el şi atunci când pierde una ori alta se limitează la ce i-a mai rămas şi cu atât mai mare e bucuria de a avea ceea ce are! (p.228).
Există în acest roman pagini revelatorii despre seceta care a bântuit în Moldova imediat după război, comportamentul gregar al trupelor ruseşti de ocupaţie care întăresc ideea de frescă amintită la începutul acestui comentariu. Realismul autoarei este masiv, atotprezent, omogen, fără fisuri prin care să se strecoare ficţiunea, fabulosul, imaginaţia, fantezia. Doina Popa nu-i dispusă să treacă dincolo de imediatitatea cercului strâmt, să evadeze din circumferinţă, în posibil, în închipuire, în întruchipare. Or, statornicia sa în recuzita realului este, sau poate fi atât punct de glorie, cât şi de eşec. De glorie în măsura în care continuă maniera balzaciană şi de eşec întrucât îşi reprimă tentaţia evadării din empirie, din istorism, dintr-o realitate de multe ori mocirloasă. Dacă admitem însă că tot dincolo de truismele existării se află nu doar misterul, absolutul, idealul, absurdul şi nonsensul dar şi divinul, şi transcendenţa, atunci frecventele comunicări şi apeluri la Părintele Ceresc poate fi, şi chiar este o apropiere de cerinţele epicii moderne.
În orice caz, Doina Popa a scris un roman fastuos, antrenant şi dinamic pe care îl recomandăm cu căldură tuturor cititorilor doritori de literatură bună. O felicităm pe autoare şi-i promitem că-i vom urmări evoluţia în continuare, cu acelaşi interes nescăzut.
Ionel NECULA – critic si istoric literar, membru Uniunii Scriitorului din România(USR)
Ionel Necula este din Tecuci și este colaborator al Ziarului de Vrancea
Nota redacției: Scriitoarea Doina Popa este soția poetului și prozatorului Liviu Ioan Stoiciu, cunoscutul scriitor optzecist român, originar din Vrancea.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Foto | Elevi ai Şcolii Gimnaziale “Adrian Păunescu” Focşani l-au evocat pe poetul vrâncean Dumitru Pricop la Muzeul din Dragosloveni
De același autor
