Astăzi despre întemeietorul ordinului Franciscan - Francisc de Assisi
Francisc de Assisi (în italiană San Francesco d'Assisi), pe numele său laic Giovanni Bernardone, (n. ca. 1181/1182, Assisi, Italia - d. 3 octombrie 1226, Portiuncula, lângă Assisi), întemeietorul Ordinului Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei, al orașului San Francisco etc.
Numele său de botez a fost în Giovanni (Ioan). Giovanni Bernardone s-a născut în 1182, la Assisi, fiul lui Pietro Bernardone și a donnei Pica. La botez, donna Pica și-a numit pruncul Ioan, tatăl însă – abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă și de bijuterii – renumește pruncul Francisc (foarte probabil, recunoștință pentru călătoria negustorească în Alsacia).
Anii tinereții zvăpăiate i-a împărtășit cu cei de-o vârstă cu el și de aceeași treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale; astfel, de exemplu, în 1202, cu ocazia războiului deschis între Perugia și Assisi. Armatele rivale dau piept în piept la Collestrada. Victoria este de partea peruginilor. Între locuitorii din Assisi luați prizonieri s-a numărat și Francisc, rănit. Va rămâne prizonier de război la Perugia mai bine de un an. Către sfârșitul anului 1203, datorită bolii care se înrăutățea (considerat pe moarte?) și probabil pentru o frumoasă sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala îndelungă (prin 1204/1205), Francisc pare că a rămas pradă unei profunde neliniști interioare, mai ales cu privire la viitorul său.
Al 24-lea an al vieții sale (1205) înseamnă pentru Francisc și începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte; o viață de rugăciune mai intensă; întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile; vocea lui Cristos care-i vorbește din Răstignitul din bisericuța San Damiano; pelerinajul la Roma și prima experiență de sărăcie voluntară.
Convertirea lui a însemnat o schimbare radicală a vieții. Izvoarele pun la originea acestei convertiri diferite evenimente: o reevaluare a propriei vieți ca urmare a bolii; un vis tainic în ajunul unei noi expediții militare spre sud, împotriva împăratului (visul de la Spoleto, în care Isus l-a întrebat: Francisc, ce este mai valoros să slujești Regele sau pe slujitorul regelui?); întâlnirea cu Răstignitul din bisericuța San Damiano (Sfântul Damian), unde Cristos Domnul i-a zis: Francisc, mergi și repară casa mea, care se ruinează; însuși Francisc, în Testament, amintește cauza convertirii sale, doar că el numește alt eveniment: întâlnirea cu leproșii și slujirea lor (Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, să încep a face pocăință astfel: când eram în păcate mi se părea amar lucru să văd leproșii, și Domnul însuși m-a condus printre ei și cu ei am fost milostiv. Și îndepărtându-mă mai apoi de la ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceață a sufletului și a trupului. După aceea, am mai stat puțin și am ieșit din lume (Testament, scris 1226: . 110).
Urmează renunțarea la bunurile pământești și autodezmoștenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri și, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” (zdreanța), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este și originea tunicii franciscane); renovarea a trei bisericuțe (San Damiano, San Pietro della Spina și Porziuncola). După o scurtă ședere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde găsește ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga iar el, personal, se pune în slujirea leproșilor din lazaretul de la Vittorina. În mod cert, toate acestea se petrec în 1206.
Biserica Sfânta Maria a Îngerilor, Portiuncula
În 1208 Francisc este din nou la Assisi; în primăvară ascultă la Porțiuncula, Evanghelia Liturghiei votive în cinstea Apostolilor. Auzirea acestui text evanghelic a cristalizat în el vocația apostolică și evanghelică, drept care s-a dedicat unei vieți de blândețe, de smerenie și de mărturisirea evanghelică directă („vivere secundum formam sancti Evangelii” = viețuirea conform formei de viață a sfintei Evanghelii); în chiar același an se adună în jurul său primii însoțitori ce au ales ca el și cu el sărăcia radicală și munca manuală ca mijloc de susținere: cererea pomenii era concepută ca un mod de a beneficia din „masa Domnului” numai în cazul în care el sau frații săi nu găseau, din muncile umile, plată suficientă ca să supraviețuiască; în felul acesta s-a format nucleul Primului Ordin Franciscan.
Prima regulă a acestei fraternități a fost aprobată oral, în 1210, de papa Inocențiu al III-lea, care după mai multe ezitări i-a îngăduit lui Francisc și fraților săi posibilitatea de a predica (activitate de la care – în mod tradițional – laicii erau excluși).
În 1212 grupului lor li s-a unit și Clara de Assisi (avea pe atunci doar 18 ani), care a pus bazele unei experiențe feminine asemănătoare.
Apariția Ordinului: misiunea și tensiunile interne
Giotto, Papa Inocențiu al III-lea aprobă regula franciscană
După 1210 Francisc a accentuat tonul misionar al activității sale, dând naștere unei vaste opere de predicare itinerantă (mai întâi în Italia centrală), primind în Ordin un număr tot mai mare de frați, astfel încât, în 1219, a ajuns să primească o misiune de mărturie evanghelico-profetică pe lângă Sultanul Abd al-Malik (o misiune concepută în mod total divers și opus logicii cruciadelor, care, pe atunci, erau în toi).
Ascultarea și sărăcia, simplitatea și refuzul oricărui privilegiu, umilința și egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care, de fapt, a devenit și un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreție și respect față de ierarhia bisericească, chiar și atunci când îi simțea modelele stranii și străine.
Această perioadă a fost, însă, marcată și de tensiuni puternice, atât printre frații săi (care-l urmau), cât și între ei și curia romană, care, în ascultare, le cerea să preia una din formele de viață călugărească deja existente. Francisc dorea cu toată puterea sa să se ferească de tot ceea ce ar fi putut să-i confere un privilegiu oarecare, iar haina clericală și cea călugărească erau în totală contradicție cu idealul său de a fi cel mai mic dintre cei mici. Reticența curiei, pe de altă parte, provenea din prudență, întrucât evoluțiile ne-ortodoxe (sau chiar eretice) a acestor mișcări pauperistice ale vremii erau reale și puternice.
Din ascultare, Francisc a acceptat o astfel de viață, deși voia să păstreze cât mai mult revelația originară a viețuirii evanghelice între cei mai neînsemnați. Din acest motiv nici n-a voit să primească călăuzirea directă a Ordinului, care, ușor-ușor, prindea viață, ca urmare a aprobării regulei așa-zise Regula bullata, scrisă cu consulența cardinalului Ugolino, în 1223.
În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală și aproape orb. Înainte de a muri, însă (pe 3/4 octombrie 1226) a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imnuri atât ale literaturii, cât și ale religiei: Cântarea fratelui soare, sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor. Simțind moartea foarte aproape, și-a exprimat două dorințe: să fie anunțată doamna Iacoba (pe care, de altfel, o numea „fratelo Iacoba”), care să-i aducă un fel de prăjituri pe care le pregătea ea și care îi plăceau lui Francisc; a doua dorință a fost, mai întâi, să fie îmbrăcat cu un „saio” de împrumut, mai apoi, însă, s-a răzgândit și a cerut să fie pus gol-goluț pe pământul gol.
Scrierile
Francisc a lăsat vreo treizeci de scrieri, scurte, de altfel, scrise în dialectul umbrian. În afară de cele două Reguli monastice (prima neaprobată de papă din cauza austerității prea mari, cea de-a doua aprobată și care constituie și azi baza Ordinului Franciscan), între scrierile sale sunt „Admonitiones”, 10 scrisori, „Salutatio virtutum” (Omagiul virtuților), Laudes, o Salutatio B. Virginis (Omagiul Preacuratei Fecioare) și, în sfârșit, acea bijuterie a literaturii medievale și universale: Cântarea fratelui soare, un minunat imn de laudă adresat lui Dumnezeu Creator.
Pentru înțelegerea nealterată a mesajului și carismei sale, textul fundamental este scurtul Testament, datat în 1226, în ultimele zile ale vieții.
Așadar:
Regula non bullata - Regula aprobată verbal;
Regula bullata - Regula aprobată oficial;
Admonitiones - Îndemnurile;
Testament;
Scrisorile;
Salutatio virtutum - Lauda virtuțiilor;
Laudes - rugăciunea numită Laude (în Biserica romano-catolică se recită dimineața de către preoți și persoane consacrate; iar seara, vesperele);
Salutatio B. Virginis - Laudă în cinstea Sf. Fecioare Maria;
Cântarea fratelui soare
Papa Grigore al IX-lea l-a proclamat pe Francisc sfânt în 1228, la numai doi ani după moartea sa, iar Pius al XII-lea l-a declarat patron al Italiei, împreună cu Ecaterina de Siena în 1939.
Izvoare
Bazilica din Assisi, mormântul sfântului Francisc
Mira circa nos, bulla de canonizare a papei Grigore al IX-lea, 1228;
Vita prima, Tommaso da Celanno, 1228/1229;
Viața Sf. Francisc în versuri, de Giuliano da Spira, preot diecezan, în 1232/1235;
Vita secunda, Tommaso de Celano, 1248, la care se adaugă și „Memoriale nel desiderio del anima” sau „Tratatul despre minuni”;
Quasi stella matutina" – o viață scrisă de Giovanni, notar apostolic al Sfântului Scaun; scrierea lui s-a pierdut; astăzi mai sunt doar pasaje indirecte, prin citatele din alte opere;
Tre compagni: Leone, Rufino e Angelo, 1245-1250 (?), la care în timp au fost adăugate și alte mărturii;
Anonimul perugin („Primordio fondazione dell’Ordine”), autor necunoscut; studioșii optează pentru un notar din Assisi, 1244 / 1246.
Analecta Francescana, vol al XII-lea publică multe alte vieți considerate de mai mică importanță.
Fonti Francescane, Padova 2004: ISBN 88-8135-009-2.
În literatură
Hermann Hesse, Franz von Assisi, Berlin, 1904;
Nikos Kazantzakis, Săracul lui Dumnezeu, 1954;
Julien Green, Fratele Francisc, 1983.
Biografii în limba română
Tânărul Francisc, Adrian Popescu, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș 2008.
Fratele Francisc (Francesco d'Assisi), Julien Green, traducere din limba franceză de Maria Ivănescu, Editura Științifică, București, 1995.
Viețile sfinților Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, București, 1996.
Sfîntul Francisc din Assisi, Jacques Le Goff, traducere din limba franceză de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Iași, 2000.
Sfântul Francisc și Sfânta Clara, model paradigmatic în urmarea lui Cristos, Ștefan Acatrinei OFMConv, Editura Serafica, Roman, 2005.
I Fioretti di San Francesco sau Florilegiul faptelor minunate ale sfântului Francisc, traducere din limba italiană de Ștefan Acatrinei OFMConv, Editura Serafica, Roman, 2009.
Scrierile Sfântului Francisc și ale Sfintei Clara de Assisi, traducere din limba italiană de Ștefan Acatrinei OFMConv, Editura Serafica, Roman, 2010.
Scrierile Sfântului Francisc și ale Sfintei Clara de Assisi. Texte și prezentare, Ștefan Acatrinei OFMConv, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2011.
Viața Sfântului Francisc de Assisi. Operele Fericitului Toma de Celano, traducere din limba italiană de Mirela Costruț, Ștefan Acatrinei OFMConv, Editura Serafica, Roman, 2012.
Sfântul Francisc de Assisi. Oglinda desăvârșirii, traducere din limba italiană de Ștefan Acatrinei OFMConv, Leon Budău OFMCap, Mirela Costruț, Editura Serafica, Roman, 2013.
Viața Sfântului Francisc: Legenda celor trei însoțitori; Anonimul Perugian, traducere de Andrei Ficău OFMConv, Editura Serafica, Roman, 2014.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Astăzi despre: Cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă: Ion Heliade-Rădulescu membru fondator al Academiei Române și primul său președinte
De același autor
