Disputa dintre Biserică, Şcoală şi Familie pe tema orelor de religie
Problema a cărei rezolvare a condus societatea într-o înfundătură educativă se referă la cine, când şi cum formează identitatea naţională şi europeană a tinerei generaţii în condiţiile prăbuşirii economice, sociale şi morale a ţării, orizontul de aşteptare mereu amânat îndepărtându-se tot mai mult. Partea de veşnicie a ţăranului legat de pământ s-a destrămat, habitatul urban în care fusese strămutat de comunişti e tot mai gol, iar legendele şi miturile care îi făceau rostul pe pământ se pierd. Componenta terestră, întemeietoare de eternităţi prin repetare şi succesiune, nu mai garantează rămânerea românului în istoria meleagurilor ancestrale ale strămoşilor săi. Odată cu aceasta, partea spirituală concepută în familie şi consolidată de Şcoală şi Biserică se clatină din temelii. În aceste condiţii, vacarmul stârnit de plasarea orei de religie într-o parte sau alta a planului-cadru de învăţământ este mai mult decât un simplu episod din procesul imposibil de ocolit al modernizării societăţii româneşti.
Despre statul laic, cultele religioase şi spiritualitate
Pentru a raporta ceea ce s-a întâmplat la ceea ce trebuia să se întâmple, ne permitem să sintetizăm înţelesurile unor noţiuni utilizate în desfăşurarea evenimentelor.
Statul este un instrument de organizare politică şi administrativă prin intermediul căruia se exercită funcţionalitatea sistemului social şi economic într-un teritoriu. Statul laic este acela care îşi desfăşoară activitatea fără a fi sub autoritatea bisericii sau a religiei. Afirmaţia lui Gh. Iancu, profesor de drept constituţional, la Realitatea TV, că România nu este un stat laic pentru că românii se botează la biserică, spre deosebire de Franţa, unde oamenii nu se botează ca noi, bisericile lor devenind muzee, este o aberaţie.
Religia este un ansamblu de credinţe, dogme şi practici împărtăşite de un grup, care oferă membrilor săi un cod de comportament ce le permite să intre în relaţie cu grupul şi divinitatea. În şcoală denumeşte disciplina prin care elevii sunt educaţi şi instruiţi în spiritul unei credinţe religioase. În acest context, cultele însumează totalitatea ritualurilor unor religii prin care se aduce slavă divinităţii, elementul central constituindu-l jertfa şi rugăciunea. Constituţional, cultele religioase sunt autonome faţă de stat. Reciproca acestei prevederi este neamestecul cultelor în treburile statului.
Spiritul este, în opoziţie cu materia, un factor ideal al existenţei, un principiu imaterial. Altfel spus, conştiinţă, inteligenţă. „El se poate manifesta şi în absenţa unui suport uman material, cum este spiritul Mântuitorului pentru creştini, spiritul brâncuşian în sculptură, spiritul eminescian la români“ – spune Alexandru Paul, etolog, doctor în antropologie medicală, în lucrarea Despre cunoaştere şi natura umană. Spiritualitatea unui popor nu se referă deci doar la religiozitatea sa, ci la tot ce înseamnă specificul culturii naţionale.
Recomandările forurilor europene şi idealul educaţional
Cele spuse până acum constituie însă doar elementele cadrului intern care conturează idealul educaţional, adoptat prin lege organică de Parlament şi pus în operă de Guvern. El este circumscris cadrului mai larg de „formare europeană“ a tinerilor, structurat de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, încă din 2006, pe opt domenii de competenţe-cheie: Competenţe sociale şi civice, Comunicare în limba română, Comunicare în limbi străine, Competenţe matematice şi competenţe de bază în ştiinţe şi tehnologii, Competenţă digitală, A învăţa să înveţi, Spirit de iniţiativă şi antreprenoriat, Sensibilizare şi exprimare culturală.
Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 asigură cadrul pentru exercitarea dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii „sub autoritatea statului român“ (art. 1). Asumându-şi „misiunea de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti… în contextul globalizării“, legea descrie foarte exact coordonatele învăţământului românesc: „Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii“ – art. 2, al. (3). După câte se observă, în ambele texte se vorbeşte explicit despre multe, numai de religie nu se aminteşte nimic.
Un protocol ambiguu, lovit de nulitate
Toate activităţile curriculare, extracurriculare şi în afara şcolii destinate învăţământului general de stat sunt concepute, organizate şi evaluate exclusiv de acesta, prin organismele de specialitate abilitate, fără nicio ingerinţă din partea cultelor, reprezentate în Executiv de un secretariat distinct.
La 29 şi 30 mai 2014, ministrul educaţiei naţionale Remus Pricopie şi ministrul delegat Mihnea Costoiu, Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi Victor Opaschi, secretarul de stat pentru culte au semnat Protocolul cu privire la predarea disciplinei religie – cultul ortodox în învăţământ. Dispus în trei capitole – predarea religiei în învăţământul general, învăţământul teologic ortodox preuniversitar şi cel similar universitar, Protocolul este o nefericită încercare de amestec brutal al Bisericii în treburile statului. În capitolul referitor la învăţământul general obligatoriu nici nu se mai vorbeşte de Religie ca disciplină şcolară, ci de „învăţământul religios“ (art. 5), sistemul de învăţământ preuniversitar de stat trecând astfel şi sub autoritatea Bisericii. Prevederile art. 18, al. (3) din Legea nr. 1/2011 în legătură cu predarea Religiei numai de personal didactic calificat, cu avizul cultelor religioase, au fost extinse asupra întregului proces de învăţământ preuniversitar, Ministerul Educaţiei şi Patriarhia obligându-se să se informeze reciproc, în fiecare semestru, asupra modului în care decurge învăţământul religios în şcolile de stat, înaltele feţe bisericeşti putând participa, ca invitaţi, şi la inspecţiile şcolare. O nebunie curată, din moment ce orice începător în drept ştie că un protocol nu poate adăuga sau completa dispoziţiile unui act normativ cu forţă juridică superioară, fiind din capul locului lovit de nulitate.
Cel care a sesizat primul „încălcarea principiului constituţional al statului laic“ prin „imixtiunea Bisericii în Educaţie“ a fost Petre Munteanu, managing editor la Foreign Policy România, care a publicat un interesant sondaj de opinie în ediţia din octombrie/noiembrie 2014 a revistei sub titlul Uşurel cu religia în şcoli. Şi-au spus părerea personalităţi din domenii de activitate de vârf, de la cadre didactice universitare, cercetători şi experţi în mediere interculturală la cosmonautul Dumitru Prunariu. Dintre ideile care s-au vehiculat am aminti posibilitatea părinţilor de a-şi educa copiii în spirit religios la biserică, nu la şcoală, aici trebuind să fie înarmaţi cu un set de valori universale, religia nefiind nici pe departe depozitarul moralei sociale. „Îndoctrinarea religioasă mi se pare o formă de schilodire a sufletului, de îndepărtare a oamenilor de la povara reflecţiei şi a meditaţiei, a liberei alegeri“ – a subliniat Adrian Stanciu, cofondator al Companiei Wanted Transformation. „În afara unor ţări musulmane fundamentaliste, nu cunosc decât estul ortodox al Europei, unde doctrina ortodoxă încearcă să se impună ca singură în şcoli“ a conchis Radu Gologan, profesor la Universitatea Politehnica din Bucureşti, „antrenorul“ echipelor româneşti la olimpiadele internaţionale de matematică.
Moise de Buzău versus Constituţia personificată
A urmat un episod tragi-comic, pe care încercăm să-l tratăm ca atare. În Caietul de religie creştin-ortodox pentru clasa a III-a (Ed. Sf. Mina) Moise, alesul lui Dumnezeu în Vechiul Testament, e prezentat ca salvator al evreilor prin despicarea apelor Mării Roşii cu toiagul şi traversarea acesteia pe uscat. Emil Moise, un profesor din Buzău, absolvent de Filosofie şi Drept, preşedintele Societăţii „Solidaritate pentru Libertatea Conştiinţei“, a despicat ţara în două, năduşind-o în toate apele Curţii Constituţionale şi, în loc s-o traverseze cu câteva sute sau mii de şcolari atei în spate, a aruncat în valuri peste 2 milioane de elevi, unii abia ieşiţi de sub tensiunea evaluărilor naţionale, pentru a face cerere de studiere „liber-consimţită“ a religiei.
Aflându-se faţă în faţă cu fostul avocat al poporului Gh. Iancu, care îi pune cam pe toţi să ia notiţe când vorbeşte dânsul, pentru care Curtea Constituţională este – subscriem – o… „curte de bloc“, Moise n-a înţeles că o disciplină şcolară nu poate fi şi obligatorie şi opţională în acelaşi timp, cum au clocit-o cei de la CCR. Deşi Ecaterina Andronescu, prezentă în emisiunea Realităţii tv din 4 martie a.c. le-a explicat celor de faţă, cu distincţia-i ce o caracterizează, că „orice modificare a legii intră în vigoare începând cu prima zi a anului şcolar următor celui în care a fost adoptată“ (art. 5, al. 2), profesorul căzut din Biblie în râul în care a fost înecat de goţi Sfântul Mucenic Sava a ţinut-o pe-a lui, ameninţând că face plângeri penale dacă Decizia Curţii Constituţionale nu se aplică din momentul publicării ei în Monitorul Oficial.
Firi superstiţioase, înclinaţi să se teamă de duhurile rele, dar mai ales de scăderea notelor la purtare, elevii au început să-l asculte.
O cursă contracronometru, ridicolă şi inutilă
Şi de-abia grăit-a Moise, ce mai freamăt, ce suspin, ţara clocoti de cereri înmuiate în pelin, toţi umblau să-i lămurească, pe elevi şi pe părinţi, că nu pot să vieţuiască altfel decât printre sfinţi…
Atât i-a trebuit mass-mediei video, în pană de subiecte cu impact major. Televiziuni de ştiri au organizat dezbateri „furtunoase“, ilustrând o afirmaţie a lui Ţuţea potrivit căreia principala filosofie de viaţă a românilor este „aflarea în treabă“. Oameni care nu cunoşteau nici măcar pe deasupra legislaţia din domeniul educaţiei, preoţi care habar nu aveau de programa şcolară de religie, moderatori incapabili să confirme sau să infirme ceva din lipsă de documentare au stârnit un haos pe care autorităţile l-au lăsat să se stingă în suc propriu.
În cunoştinţă de cauză a fost presa scrisă. Semnalăm astfel articolele semnate de Ioana Nicolescu şi Claudia Spridon în Adevărul, unde au arătat, printre altele, că în liceu se studiază şi istoria religiilor, precum şi un scurt articol al poetului Florin Iaru, intitulat O victorie alarmantă, publicat în Adevărul din 11 martie a.c.
Acesta este de fapt primul care, în toată această harababură mediatică, a sesizat că nu s-a pus în discuţie şi conţinutul Religiei ca disciplină şcolară, unde materile şi manualele corespunzătoare acestora sunt aprobate exclusiv de Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice. Apoi, că disciplina se referă la dogma şi ritualurile unui singur cult (statul mai recunoaşte oficial încă 17, din care numai cel iudaic şi cel musulman nu sunt creştine), că obiectul în sine nu este altceva decât un mijloc de catehizare, părinţii neavând habar de ceea ce fac copiii la şcoală.
Devastator pentru Biserică este însă articolul semnat de Andreea Pocotilă în România liberă din 18 martie a.c., comentariile pe marginea manualelor de religie şi dezvăluirile privind Editura Sf. Mina din Iaşi nefăcând în niciun fel onoare actualului Patriarh.
Câteva cuvinte despre self-made-man-ul american
Copilul nu este o bucată de marmură din care să înlăturăm cu dalta ce este în plus şi să iasă o sculptură de Brâncuşi. Personalitatea şi mintea umană sunt elemente vii, organice, care cresc şi se dezvoltă dinăuntru în afară, după legi proprii, nu asamblate din afară de noi din bucăţi de ştiinţă, religie, coca-cola şi blugi. Pragmatismul vieţii americane a conturat de peste un secol tipul acelui self-made-man, individul care se modelează singur pe sine şi are acces, prin propriile puteri, la toate poziţiile sociale, inclusiv la Casa Albă. Nici familia, nici şcoala şi nici Biserica nu mai sunt depozitarele unice ale informaţiei şi nici singurele ateliere de şlefuire a fiinţei umane în devenire, oricât ne-ar spune o „academie la purtător“ precum Dan Puric „cine suntem“ şi ne-ar „mătura poteca spre Biserică“ cu citate din Simion Mehedinţi despre nemurirea geto-dacilor.
Privind deci astfel etapa postmedernă a conceptului de curriculum pe fondul curentului tehnocentrist de gândire pedagogică, care valorifică progresele înregistrate în domeniul psihologiei cognitive şi al didacticii diferenţiate, trebuie să trecem la un alt mod de învăţare deplină în toate instituţiile şi mediile educative. Problema principală în planificarea actuală a educaţiei nu este, vorbind puţin mai plastic, conţinutul adăpătoarei pentru copii, cât modul de a provoca setea acestora.
Prof. Valeriu Anghel
val.ang38@yahoo.ro
Profesor de limba şi literatura română cu o experienţă considerabilă, scriitor şi publicist, fondator de reviste şcolare şi de cultură, Valeriu Anghel ne propune, într-un miniserial de cinci articole, un alt mod de a privi divinitatea şi predarea ei în şcoală.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Despre destoinicul învățător vrâncean, Florea Iftimescu, fiul ”Tribunului învățătorimii”, tot vrâncean, Vasile Iftimescu
De același autor
Foto | Membrii echipei „AlCitizens” a CN „Al.I.Cuza” Focșani premiați cu câte 5.000 lei iar profesorii mentori cu câte 10.000 lei
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 4
Adaugă comentariu
@Ion, acum 3293 zile, 22 ore, 40 minute, 44 secunde
nectarie, acum 3294 zile, 4 minute, 47 secunde
ion, acum 3294 zile, 32 minute, 56 secunde
sava, acum 3294 zile, 1 ora, 27 minute, 40 secunde 
