Unde ne sunt... cerșetorii?
„Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?”
(Alexandru Vlahuță:„Unde ni sunt visătorii”)
Cititorii mei dragi, obișnuiți de multă vreme cu titlurile articolelor mele, vor avea o mică tresărire. Ce legătură este între poezia lui Vlahuță, vrâncean de-al nostru, și titlul parafrazat al acestui articol.
Sunteți de acord că străzile orașelor din Romania și din Europa s-au cam pustiit fără cerșetori, unii chiar pitorești și inventivi?
Pe la intrarea în piețe, în magazine sau în fața bisericilor, pe vreme rea sau bună, bravii cerșetori te întâmpinau cu rugăminți. Bănuți pentru o pâine. Nu pentru o pâine pentru săraci, ci pentru o pâine câștigată cu mâna întinsă. Dușmanul numărul unu al cerșetorior, a nu se confunda cu oamenii străzii, devenise Gheorghe Dinică, protagonist în „Filantropica”: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană!” - De fapt, era implementată și pe pământ românesc experiența de pe alte meleaguri. Și acolo însă, lenea îi învăluia de multe ori pe cerșetori. Scriau ceva pe cartoane. Practica scrisului implica un risc. Sunt și oameni care nu știu să citească. Uneori, mesajele afișate presupuneau și ceva cugetare.
Un exemplu din frumosul Madrid. Un cerșetor mai spălat avea scris pe un carton galben două propoziții: „Yo no soy enfermo, pero estoy enfermo!” Ne-am oprit să întrebăm. Nu prea s-a descurcat în explicații. Un domn s-a oprit și ne-a luminat, făcându-ne să înțelegem perfect deosebirea dintre cele două verbe din spaniolă: ser și estar. Cerșetorul lingvist ne comunica un adevăr: nu era bolnav cronic, ci doar temporar. Ne-a zâmbit afectuos, bucuros că am înțeles. I-am lăsat niște mărunțiș, convinși fiind că avea mai mulți bănuți decât noi. Lecția primită merita micul nostru efort financiar.
Astăzi, cerșetorii devin aproape amintire. Occidentul i-a trădat și le-a suspendat ajutoarele. Pandemia i-a cam exclus din vechile „locuri de muncă”. Au plecat pe la casele lor. De muncă, nu poate fi vorba. Cei cu dizabilități încă sunt omeniți de români. Prin zona Ceasului Rău un biet oropsit al sorții, orb, își tot spune poezioara emoționantă până la plâns: „Mai bine să n-ai o mână, dar să ai vederea bună!”
Focșaniul are puțini cerșetori „activi”. Îi mai cheamă primarii la muncă pentru comunitate. Nu știu povești și trebuie să se apuce de muncă. Dacă nu, pot învăța istorioare de la marii povestitori ai lumii. După ce trece pandemia, poate au cui să le spună. Se vor mulțumi și ei cu austeritatea/ E nevoie de solidaritate socială, așa că...
Unde ne sunt cerșetorii? Pe aproape! În așteptarea unor vremuri mai mănoase, nici campaniile electorale nu mai sunt așteptate ca altădată. Politicienii nu mai dau nici căldări, nici zahăr, nici ulei. Dai, nu dai, tot cu mîna-ntinsă spre bogații Europei stai!. Deviza acestor zile negre pare a fi una din vremuri de bejenie: „Scapă cine poate!”
Și mulți români nu prea mai pot!
Vasile Lefter
Profesorul Vasile Lefter este colaborator al Ziarului de Vrancea
