Reflecții... Reflectate | Spaime și frici!
Superluna parcă e supărată. Privește prin ochiul ei roșiatic și zbanghiu spre Pământ și fulgeră blesteme...
-
„-Voi, oameni netrebnici, credeați că m-ați cucerit? Ați ajuns până la mine, fiindcă așa am vrut eu, stăpâna nopții. Poeții m-au cântat în toate poeziile de dragoste și m-au numit „stăpâna mării”. Cele mai frumoase versuri din poezia universală mi-au fost dedicate. Îndrăgostiții mă așteptau cu emoție în fiecare seară. Acum sunt superlună și aduc nenorociri. Se poate. Pământenii au tulburări de comportament, insomnii, angoase. Sunt doar false probleme. Devin și eu câteodată superlună când mi-e dor de voi și vreau să vă simt mai aproape. Mă simt foarte singură în imensitatea cosmosului. Ziua dorm, noaptea veghez și inspir pământenii hipersensibili:
„Peste vârfuri trece luna,
Codru-și bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună”
„Pe când cu zgomot cad
Prin vîrfuri lungi de brad.”
Luna ca motiv romantic nu ar trebui să producă spaime și totuși...
În misterioasa noastră baladă legendară „Miorița”, Stăpâna nopții își unește puterile cu stăpânul Universului, Soarele.
Ciobănașul mioritic se confesează: „Soarele și luna/Mi-au ținut cununa... Atunci, de ce ne temem de superlună?
Pe de altă parte, la pol opus, în adâncuri, cel mai mare ghețar din Europa, din Peștera Scărișoara, a început să se topească. Semn rău?
De ce ne încărcăm noi cu frici care se vor face simțite pentru cei care vor viețui peste sute de ani?
Răspunsul este simplu. Omul ca structură sensibilă se simte legat ombilical și cu cei de acum două mii de ani, dar și cu cei care vor veni în Univers peste alte mii de ani. Este un flux genetic care nu poate fi oprit. În Univers, totul este conexiune. Gâza și ființele superioare sunt opera aceluiași Creator. De aceea ne temem.
Un singur exemplu grăitor: Un bărbat este luat de valuri și dus în larg. Nu știa să înoate. Deodată, a zărit o minge pe jumătate desumflată. CU GREU A AJUNS LA EA ȘI A LUAT-O ÎN BRAȚE. Optsprezece ore a plutit ținând mingea în brațe. O pierduse un copil. Nu i-a fost frică de înec de-a lungul celor 18 ore de calvar? Universul mai avea încă nevoie de el pentru a demonstra că nu plecăm când vrem noi, ci când vrea EL, Marele creator.
Atunci, de ce suntem torturați de spaime și frici?
Fiindcă nimeni nu știe să citească CEASUL DIN URMĂ!
Vasile Lefter, membru UZPR
