Câinele, prieten al omului
El îi păzeşte locuinţa, îi apără turma, îl însoţeşte la drum şi la vânătoare. După cutremure îi caută pe supravieţuitori sub dărămături, la avalanşe scurmă zăpada şi salvează vieţi omeneşti, sare în ajutorul celor pe cale de a se îneca. Este lângă nevăzători sau de veghe la frontieră, detectează cel mai bine drogurile şi se joacă cu copiii. Dacă stăpânul îl ceartă sau îl bate, pleacă umilit ori i se aşterne supus la picioare. Când e certat, linge mâna care l a bătut şi se bucură. Şi peste toate aceste servicii nu cere decât rămăşiţele de la masă şi adăpost pe vreme rea.
Câinele a fost şi rămâne deci cel mai bun prieten al omului, dar poate deveni şi cel mai aprig duşman pentru cei răi sau lăsat de izbelişte. El are un temperament sensibil şi multe calităţi „morale“, dacă le putem spune aşa, indiferent dacă este de rasă ori face parte din haita celor comunitari. Câinele este cel mai fidel dintre toate animalele domesticite de om: el nu ezită să-şi dea chiar şi viaţa pentru stăpânul său. Foarte frecvent îşi manifestă bucuria când ştie că pleacă la plimbare sau e lăsat liber şi tristeţea când e alungat sau stăpânul său e bolnav. Dacă cineva din familia care îl îngrijeşte acordă atenţie altui câine, el devine gelos şi începe să mârâie. Este şi un justiţiar, nemulţumit când este pedepsit pe nedrept, smerit când ştie că a greşit. Uciderea unor astfel de fiinţe este vecină cu crima.
Animale fără protecţie
Toate animalele de pe lângă casa omului sunt protejate, iar pe alte meridiane, chiar şi cele sălbatice. Câinii vagabonzi sunt însă animale fără protecţie. Deşi unii îi ignoră, în timp ce alţii îi hrănesc, câinii aşa-zişi comunitari au devenit o problemă. Un copil de patru ani este sfâşiat de maidanezi în condiţii greu de elucidat de autorităţi. Mama lui pune pe Facebook un scurt poem cinematografic cu chipul micuţului pe melodia unui cântec sfâţietor interpretat în engleză, ideea de bază fiind că Ionuţ se află în continuare „la o bătaie de inimă de noi“. Un alt copil se apleacă să-i dea de mâncare unui câine al străzii şi patrupedul se repede la faţa lui.
Mulţi consideră că lăsarea câinilor în voia lui Dumnezeu este o mare greşeală a societăţii. Puţini se gîndesc însă că mulţi ajung în stradă pentru că sunt abandonaţi de stăpânii lor. Ca fiinţe, singura vină a acestora este că s-au născut fără un „înger păzitor“. Fiica mea a locuit patru ani în Bilbao, o aglomeraţie urbană cu peste 350.000 de locuitori din Ţara Bascilor. În toată această perioadă nu a văzut niciun câine fără stăpân şi fără lesă, pe stradă sau plimbat prin parcurile destinate oamenilor. Pentru câinii cu stăpân sunt locuri special amenajate, izolate de populaţie, unde persoanele care îi plimbă strâng orice mizerie lăsată de patrupezi şi o aruncă la coş. Nimeni nu se plânge, nimeni nu se revoltă. Nu există organizaţii neguvernamentale care să consume banul public pe îngrijirea câinilor vagabonzi, pentru că aceştia nu există: dacă nu sunt adoptaţi într-o săptămână, sunt eutanasiaţi. În Bucureşti însă, în cele zece minute pe care fiica mea le face de la blocul în care locuieşte până la staţia de metrou, este mârâită de o haită de vreo cincisprezece maidanezi, încât nu are curajul să meargă singură. Să meargă cu parul în mână, ca în epoca de piatră pe care o invocă unii dacă patrupezii vagabonzi neadoptaţi nu sunt eutanasiaţi?
Măcelărirea unui simbol al sfinţeniei
În afara câinelui, omul a domesticit şi animale care să-l ajute la muncile agricole, altele în transport şi câteva pentru hrana cea de toate zilele: oaia, capra, vaca etc. În protestele împotriva eutanasierii câinilor vagabonzi neadoptaţi n-am auzit pe nimeni spunând că animalele crescute pentru hrană ar avea şi ele „suflet“ şi n-ar trebui sacrificate, doar nu ne fac niciun rău.
Oaia, de pildă, este un animal blând, „întruchipare în regnul animal a ceea ce în sfera umană numim smerenie, însuşire care, în ortodoxie, este postulată drept virtutea supremă“ – spune profesorul universitar Gheorghiţă Geană, originar din Soveja, specialist în antropologie culturală. Primăvara, puii acestui animal considerat simbol al nevinovăţiei şi sfinţeniei sunt măcelăriţi, mai ales cu prilejul sărbătorilor pascale.
Cunosc însă, din lectură, şi un om care se roagă pentru renunţarea la acest masacru al mieilor, în persoana poetului Vasile Morar: „Lasă mieii să trăiască, lasă-i tată să trăiască, / Nu umbla la ei în sânge ca într-un copac tăiat, / Faţa ta, ca frunza toamna, a-nceput să-ngălbenească / Peste carnea caldă încă-a mielului înjunghiat. // Şi deschide ţarcul tată, mieii să inunde dealul / Ca să pască iarba dulce de prin văgăuni şi cer. / Turme mari de oi să umble la păşuni prin tot Ardealul, / Nu măcelări tătucă, fă-te blând, fă-te oier. // Şi-o să ai, târziu, când noaptea te va cerceta în oase, / Adăpost de ceţuri negre pe sub norii cei mai grei, / Şi o să-ţi vegheze somnul oile tale sfioase / Şi un fluier, nu cuţitul cu care-ai înjunghiat miei“.
V-aţi zbenguit vreodată cu mieii şi cu iezii aşa cum o faceţi cu un căţel? Aţi mângâiat vreodată un viţel, v-aţi uitat în ochii lui umeziţi de blândeţe, rugându-vă să nu ajungă la abator? Nu sunteţi toţi vegetarieni, înţeleg, trebuie să mâncaţi, altfel sufletul dumneavoastră se face abur şi pleacă într-o altă dimensiune a existenţei. Pentru ca lucrul acesta să se întâmple doar când Dumnezeu ne cheamă la El, ne dedăm la tot felul de cruzimi, fără nicio mustrare de conştiinţă. Să călcăm oare în picioare şi „legea lui Ionuţ?“
Valeriu ANGHEL
Un om şi-un câine
Izgoniţi de chinul foamei,
întâlnii un om şi-un câine,
Fiecăruia o vreme, i-am dat
colţul meu de pâine.
De la fapta mea de bine
n-a trecut decât un an,
Câinele mi-i azi prieten,
omul mi-i de mult duşman...
Vasile Militaru
foto câine