Cate ceva despre hoţul de câmp
Ei sunt cei mai îngrijoraţi când recoltele merg prost. Urmăresc atent prognozele, mersul culturilor. Apar pe piaţă înaintea proprietarilor de drept. Dacă anul este prost şi nu au ce să fure, e deranj mare.
La oraş nu merge să fure. Sectoarele sunt ocupate, iar metodele sunt deja brevetate în lumea hoţilor, fie hoţ de buzunare, fie hoţ de cărucioare, fie hoţ de combustibil, fie hoţ de componente feroviare, fie hoţ de curent electric, fie hoţ de locuinţe, fie hoţ de orice.
Hoţul de câmp operează deopotrivă ziua şi noaptea. Ziua, de e vreme rea sau bună, el este la datorie cu sacoşa extensibilă, cu sacul sau cu vreo căruţă cu scoarţe înalte.
Cu maşina mai rar! Are număr de înmatriculare şi poate fi identificat. O întrebare pare firească pentru neavizaţi. Ce fură hoţul de câmp?
Tot ce se găseşte pe pământul lăsat de Dumnezeu! Roadele pământului! “Amicul” incriminat nu face parte dintre gospodarii satului. Nici măcar nu poate fi numit ţăran în adevăratul sens al cuvântului. De regulă, este venit de prin alte locuri (“sinistrat”, prin şmecherii) sau pus pe liber la vreo făbricuţă, unde nu s-a omorât cu munca.
Văzându-se deodată lipsit de vechile avantaje, când alţii munceau pentru el, cel întors în sat, ”dezrădăcinatul”, încet-încet, începe să ciupească din bunul altuia, reiterând practicile foştilor “ceapişti”.
Azi duce acasă un şpalier, mâine o ţeavă folosită cândva la irigaţii, toamna, un sac îndesat cu ştiuleţi, o plăsuţă de struguri pentru vin sau de masă. Curios este că” ciupitorul” scapă de cele mai multe ori vigilenţei satului. Chiar dacă îl prinzi pe bucată, mare lucru nu rezolvi. Te ia repede cu un torent de vorbe mieroase, făcându-te chiar să te ruşinezi: ”Hai bre, nene, am şi eu copilaşi. Le e şi lor poftă de un struguraş... “Sau: ”Ce faci, dom-le. atâta caz pentru doi ştiuleţi? Nu vă mai ajunge, comuniştilor! Lasă, e pomană!”
Apariţia hoţului de câmp nu e un semn bun. E un avertisment că satul românesc se poluează cu trântori şi şmecheri, cu profitori care nu se cutremură la gândul că fiecare rod al pământului e scos cu trudă şi speranţă, uneori de oameni în vârstă care aproape ating cu fruntea brazda ce-i hrăneşte. Satele sunt îmbătrânite, iar cei care fură sunt de obicei buni de muncă şi plesnesc de sănătate şi de lene.
Hoţul de câmp nu se gândeşte că adevăraţii gospodari ai satului “nu zac” în pat la ivirea zorilor, ci se îndreaptă grăbiţi spre micul sau marele lot de pământ pentru a-l munci cu responsabilitate, ca unică şansă de a avea cu ce trăi.
Mă întreb cu nostalgie unde sunt jitarii de odinioară, paznicii de câmp puşi de obşte, care vegheau la avutul la avutul plugarilor? Unde sunt ţăranii solidari ai satului românesc care-şi păzeau unul altuia moşia?
HOŢULUI DE CÂMP îi poate veni de hac doar legea. O poliţie rurală
(agrară) ar fi o soluţie la îndemână, o garanţie că satul românesc nu este în pericol de a fi invadat şi jefuit de aceşti infractori în expansiune. De cele mai multe ori produsele furate sunt duse la piaţă. Hoţul de câmp devine acum speculant! Adevăratul producător rabdă şi tace. Merită şi el o protecţie!
Sper ca în viitoarele dicţionare ale limbii române substantivul ”hoţ” să nu mai producă şi alte cuvinte derivate, pe lângă cele dousprezece deja existente!!! Mai mult, aş dori să devină arhaism trecut în fondul pasiv al vocabularului!
