Violenţa noastră cea de toate zilele
În general, atunci când vorbim despre violenţa în familie, ne gândim doar la agresiunea fizică asupra partenerului de viaţă: (omor, lovire sau vătămare corporală), fără să luăm în considerare multe alte forme de vătămare: sexual-psihologică (denigrarea sexului partenerului, ignorare, umilire, abandon, izolare), verbală (insultă ameninţare), economică (privarea femeii de mijloace şi bunuri vitale). Tot în domeniul violenţei intrafamiliale se poziţionează şi abuzurile contra copiilor, părinţilor, bătrânilor sau altor rude, incestul, violul etc. Acest tip de violenţă constituie, de cele mai multe ori, un secret de grup, bine păzit, mistificat deseori, din cauza solidarităţii şi pentru păstrarea unei bune imagini a familiei. Este foarte interesant că intensitatea violenţei intrafamiliale este direct proporţională cu nivelul violenţei din societatea respectivă. Ele se influenţează reciproc. Concluzia este dureroasă: violenţa din cadrul familiei nu este altceva decât produsul violenţei generalizate la scară socială, iar pe de altă parte, violenţa intrafamilială are impact puternic asupra violenţei sociale. Familia a devenit un veritabil leagăn al violenţei, una dintre cele mai aberante instituţii sociale ale ultimului deceniu.
Aş puncta, totuşi, una din cele mai dramatice forme ale violenţei intrafamiliale - violenţa asupra vârstnicilor. Mulţi s-ar putea întreba cum se manifestă aceasta? Cea mai simplă, şi poate cea mai răspândită formă, este îndepărtarea lor din ambientul familial. Izolarea acestora în bucătării din spatele caselor, încropite la repezeală, fără pic de confort, mulţi sunt neglijaţi, uitaţi pur şi simplu în aceste cămăruţe, alţii găsindu-şi sfârşitul în condiţii neomeneşti. Numai Dumnezeu ştie ce este în sufletul acestor bătrâni, care nu mai sunt primiţi în casa mare, acolo unde au trăit o viaţă şi unde i-au crescut pe copiii lor, cei care acum nu mai pot sta la aceeaşi masă cu ei, pentru că le provoacă disconfort, sau chiar scârbă. În alte cazuri, numeroase familii îşi abandonează bătrânii, după ce îi deposedează de locuinţe, de bunuri sau de puţinele lor economii băneşti. Aceşti oameni se refugiază prin spitale, sau în diferite instituţii de ocrotire. Mulţi au fost înşelaţi de proprii lor copii sau de străini care, după ce s-au oferit să-i îngrijească, au pus mâna pe bunurile lor, iar în final i-au abandonat. Starea de anomalie în acest domeniu caracterizează societatea românească actuală, existând prea puţine sancţiuni pentru cazurile de maltratare sau abuz îndreptate împotriva vârstnicilor. Unde sunt acum cei care ascultau cu lacrimi în ochi „Rugă pentru părinţi”de Adrian Păunescu şi o repetau în suflet pentru cei dispăruţi?
Este regretabil cum, de ani de zile, autorităţile menţin cu indiferenţă această dureroasă situaţie şi niciun parlamentar nu s-a gândit la vreo iniţiativă legislativă, care să pună capăt suferinţei la care este supusă această categorie de persoane ce ar trebui respectată, dar care în realitate este abandonată tot mai mult de societate şi de proprii ei copii.
Gheorghiţă MOCANU
