Despre gazetărie
M-am întrebat, cu oarecare perplexitate, dacă acest tip de gurmandiză intră în fişa postului de jurnalist. Imaginea mea despre profesiunea cu pricina e alta: cred că jurnalistul este un harnic şi curajos culegător de informaţii, un comentator calm şi echidistant al evenimentelor curente, un ins capabil să-mi ofere datele de care am nevoie pentru a înţelege, a analiza şi a-mi face o părere proprie despre ceea ce se întîmplă în realitatea imediată. Sînt de acord că un bun jurnalist poate (şi trebuie) să fie îndrăzneţ, hărţuitor, necomplezent, tenace în scormonirea faptelor şi în identificarea adevărului. Mai cred şi că, dacă moderează dezbateri televizate, el trebuie să aibă geniul, sau măcar talentul, de a intermedia între opinii contradictorii, de a fi un manager înţelept al dialogului şi al bunei-cuviinţe. Evident, aş fi încîntat să constat că jurnalistul are, cînd scrie, şi o notabilă înzestrare literară. Dar mă mulţumesc şi cu simpla folosire decentă a limbii române. Pe acest fundal, declaraţia unei tinere şi drăgălaşe reprezentante a breslei, cum că ocupaţia ei de predilecţie este să mănînce politicieni pe pîine mă tulbură. Adică cum? Ce să înţeleg? Că pleacă „pe teren“ cu şişul în geantă? Că de cîte ori vede un politician, îi vine să-l muşte? Că vrea sînge, creieri şi fleici de miniştri şi parlamentari neaoşi? (E de la sine înţeles că, dacă ajungem în zona preferinţelor culinare, fiecare are gusturile lui. Poţi prefera carnea de stînga sau pe cea de dreapta, muşchiuleţul cu sos portocaliu, sau pe cel scăldat în bulion...). Dar poate exagerez. Poate că tînăra doamnă a vrut doar să spună că tot ce urmăreşte e să cîştige şi ea o pîine pe socoteala politicienilor. Le sare la beregată pur şi simplu pentru că e plătită pentru asta: i se dă pîine. Multă, cît mai multă pîine.
Ce se întîmplă cînd un jurnalist se hotărăşte „să mănînce politicieni pe pîine“? În plan privat, s-ar putea ca viaţa lui să intre într-o perioadă înfloritoare. Din păcate însă, în plan public, el încetează să mai fie jurnalist: devine activist de partid, trece în tagma soldaţilor, a propagandiştilor, a „cadrelor“ militante. Nu e exclus să devină chiar un fel de vedetă. Dar un alt fel de vedetă decît vedeta de presă. Ar fi mai cinstit, în fond, să se retragă de pe scena gazetăriei şi să asume deschis o carieră de om politic. Să adere la un partid, să se înregimenteze pe faţă, să-şi pună locvacitatea şi zelul în slujba unei organizaţii bine definite. Dar n-o face şi înţeleg foarte bine de ce: a intra într-un partid (chiar şi într-un partid românesc...) e a accepta o anumită disciplină, a face declaraţii de loialitate şi a lua asupra ta povara unei minime responsabilităţi. Or, jurnalistul nostru vrea să se simtă „liber“. La nevoie, poate schimba de picior, poate cocheta nonşalant cu alte „orientări“, poate dansa pe altă muzică. E mai comod să depinzi doar de un patron bine plătitor şi de un CNA anemic decît de o întreagă structură de partid. Sau de gura rea a altor jurnalişti.
Jurnalistul, spuneam, vrea să se simtă „liber“. În spaţiul său de ziar sau de emisie, e suveran. Face tot ce-i dă prin cap şi prin gură. E la el acasă, la el în baie şi, uneori, la el în closet. Poate da de pămînt cu oricine, poate vorbi ca la birt, ca într-un dormitor de internat, ca la balamuc. E de la sine înţeles că poporul trebuie să-l accepte aşa cum e, ba chiar să-l admire: va face grimase bolînde, va holba ochii, se va dezbrăca, va scheuna, îşi va arăta muşchii, va ieşi cu pene pe stradă, va face şpagatul între două scaune, mă rog, va etala tot arsenalul lui de băiat frumos, deştept şi dur. Iar cine se leagă de el o păţeşte. Insul se îndreaptă din şale ameninţător şi, desfigurat de ură, printre două citate „fine“, eventual în engleză (căci e un intelectual adevărat, nu ca idioţii de intelectuali din restul lumii), dă drumul la aforisme marca proprie: „Boule“, „Prostule“, „Să vezi ce smardoială (sic!) o să-ţi dau!“ etc. Un altul găseşte normal să glumească cu cititorii în termeni de film porno. E ironic. „Eu şi colegul meu sîntem homosexuali, ne-o punem!“ În articolele sale, cuvîntul „curvă“ are un statut privilegiat. E băiat din popor. şi-a dorit celebritatea de mic copil. Nu e o problemă. În România, celebritatea e la îndemînă. O au şi Oana Zăvoranu, şi Sînziana Buruiană, şi mulţi, mulţi alţii. O are şi omul nostru. Nu-i mai rămîne decît să deschidă, pe baza ei, un bordel de succes.
Cu asemenea inşi în spaţiul public, nu ne putem aştepta prea curînd la o ambianţă civilizată. şi nouă, şi copiilor noştri ni se livrează zilnic tone de vulgaritate euforică, agitată, glorioasă. Sîntem, vrem-nu vrem, spectatorii unei trupe de golănaşi ţanţoşi (includ aici şi scena politică de toate culorile). Întîlniţi pe plajă, sau la circ, ar putea fi, pentru cîteva minute, amuzanţi. Dar ei sînt instalaţi în axa vieţii noastre, cu autoritatea paradoxală a propriei lor nulităţi. Ne învrăjbesc mai abitir decît Băsescu, ne strică minţile, sufletele şi limba. „Mănîncă politicieni pe pîine“ şi sînt experţi în „vorbe grele“.
O ultimă întrebare: cum poţi să te pretinzi patriot „rromân“, să te perpeleşti exhibiţionist de grija poporului şi să-i silueşti limba şi cuviinţa cîtă mai e, cu atîta, iresponsabilă, neruşinare?
P.S. Tocmai încheiasem articolul, cînd, pe un post de televiziune, Mădălin Voicu şi-a început o replică adresată dnei Andreea Pora în felul următor: „Dna Pora ne suge... ne suge... ne sugerează etc.“. Discuţia a continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. N-am comentarii. Mă întreb doar în ce ţară sîntem. şi cum poate un asemenea derbedeu să facă politică la vîrf şi să fie invitat la televiziune. Nu pot nici măcar să-l somez să-şi ceară scuze public. Mîrlănia la acest nivel e ireparabilă, ineducabilă şi impardonabilă
Andrei PLEŞU
Articol preluat din Dilema Veche