Disperarea, acasa si în exil
In aceeasi perioada, in Romania, s-au savarsit 416 omoruri caificate, conform statisticilor politiei. Pe scurt, discutia de la televiziunile italiene, cum ca le-am exportat lor infractorii nostri, care omoara la ei in timp ce la noi domneste o perfecta securitate e o prostie. Degeaba bat campii ca la noi infractorii stau cuminti, ca se tem de puscariile mult mai neprietenoase ca in Ialia. Pur si simplu iau de bune rapoartele noastre la UE cum ca nu avem crime. Nu avem crima organizata, sau avem putina, asta e adevarat, si aceste 400 de omoruri pe an sunt mai ales oameni care au baut un pahar si au dat cu toporul in mod neorganizat in capul cui au nimerit, ca asa e societatea taraneasca traditionala, precum in Napasta lui Caragiale sau Baltagul lui Sadoveanu, texte de pus in bibliografia obligatorie la Academia de Politie, ca si la universitatile unde se studiaza spiritul romanesc in cumpana vremii.
Mai e insa o explicatie a acestor omoruri ale noastre in Italia, unde de pe locul 3 la criminalitate totala in 2004 am urcat frumusel pe locul 1 din primul an de dupa aderarea la UE, cand am putut circula nestingheriti. Aceste plecari de supravietuire ale unor oameni saraci, cu educatie putina, si deci capacitate de adaptare minimala in societatea unde se duc, sunt destul de periculoase, si pentru altii, si pentru ei. Romania nu o fi tara marilor oportunitati, dat totusi aici oricine are niste rude, are niste vecini care i-au cunoscut si parintii, e usor sa gasesti de lucru cu ziua, te rusinezi de alti oameni daca treci toate barierele acceptabilitatii, si daca furi o paine nu o sa ajungi ca Jean Valjean la ocna, probabil ca nu va observa nimeni. Oamenii care nu stiu sa faca mare lucru si emigreaza cu 100 de euro in buzunar, sau chiar mai putin, se gasesc adesea in Occident intr-un climat mult mai neprietenos. Acolo nimeni nu fura, nimeni nu cerseste, esti inconjurat de straini care nu te inteleg si care cu timpul devin nu o natiune diferita, ci o specie diferita. Te privesc ca si cum ai fi un animal, si asa devii un animal. Unul de prada, care isi spune ca a dobori una din fiintele astea arogante, cu bani, care niciodata nu a dat doi euro cuiva sa ii spele parbrizul fara taxe, fara sa se gandeasca ce se va intampla cu spalatorul de parbrize daca nu ii da nimeni nimic, devine perfect justificat, e ori el, ori tu! Si cine va fi, va las sa ghiciti!
Reversul acestui comportament criminal este agresiunea nu fata de altii, ci fata de sine. Nimeni nu tine statisticile sinuciderilor oamenilor care pleaca, desi am auzit cifre impresionante. Nimeni nu tine socoteala celor ramasi in urma din familie care isi pun capat vietii, desi un caz cu un baiat sef de familie prin absenta parintilor, care s-a spanzurat lasand un mesaj catre fratele mai mic sa nu mai chiuleasca de la scoala si sa hraneasca pe catel ar fi trebuit sa ne trezeasca la drama care se petrece langa noi. In Republica Moldova, unde preotii, drastici, tin vechea regula ca sinucigasul nu are voie in cimitirul crestin, am vazut cate douazeci de morminte recente grupate in jurul acestor sate parasite de adulti, dincolo de zidul cimitirului unde zac oamenii cumsecade. Agresiunea, fata de altii sau fata de noi insine, nu e niciodata o iesire. Si adesea e semnul unei singuratati teribile care o precede. Daca sunteti vecini unor astfel de oameni, nu va sfiiti sa interveniti cand inca se mai poate. Poate nu conteaza. Dar daca o data dintr-o suta conteaza, e o mare diferenta.
