Creşterea şi descreşterea prestigiului României în lume
După Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859, ministru de externe a fost numit Vasile Alecsandri. La 1 februarie a fost trimis în Franţa, Anglia şi Piemont cu misiunea delicată de a pleda legitimitatea dublei alegeri a lui Cuza. „Du-te şi fă cum te-or povăţui inima şi conştiinţa“, l-a îndemnat domnitorul. Alecsandri îşi îndeplineşte exemplar misiunea în februarie-aprilie, dar un an mai târziu, când îşi depune candidatura ca deputat de Ilfov, nu este ales. Dezolat de lipsa de scrupule şi moravurile corupte ale vieţii politice, demisionează şi se retrage la Mirceşti.
Deşi criza din anii 1929-1933 a marcat profund şi România, guvernele interbelice au ştiut să salveze economia, venitul naţional pe locuitor fiind superior celui din Turcia, Grecia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria. Ţara noastră ocupa locul şase în lume şi primul în Europa la petrol, locul II în Europa la aur şi gaze naturale şi locul patru la grâu. Preţul acestora se stabilea la Sulina, iar leul era monedă liber convertibilă şi participa la toate operaţiunile bursiere din lume.
Unul dintre cei mai mari diplomaţi europeni din această perioadă a fost Nicolae Titulescu, delegat permanent la Liga Naţiunilor între 1920 şi 1936, preşedinte al acesteia în anii 1930 şi 1931, singurul european ales de două ori în această funcţie. Între 1932 şi 1936 este ministru de externe a doua oară, dar acţiunile sale diplomatice pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii îl nemulţumesc pe Hitler, care face presiuni asupra lui Carol al II-lea pentru înlăturarea lui şi acesta îl demite în august 1936. Dezamăgit, pleacă în Elveţia, apoi în Franţa, la Cannes, unde se stinge din viaţă în 1941.
La începutul anului 1964, la Moscova se publică „Planul Valev“, care prevedea orientarea exclusivă a economiei româneşti spre agricultură şi furnizarea de materii prime. În prima decadă a lunii martie, o delegaţie a CC al PCR, condusă de Ion Gh. Maurer, face o vizită în China, după care, la Plenara lărgită din aprilie, adoptă aşa-zisa „Declaraţie de independenţă“, prin care comuniştii români se desprind de sub tutela Moscovei, dar resping orice reformă de destalinizare a nomenclaturii de partid.
Politica externă a României capătă dintr-o dată alte dimensiuni, susţinută şi de remarcabila personalitate a lui Corneliu Mănescu, ministru de externe între 1961 şi 1972. Este perioada în care Statele Unite erau angajate masiv în războiul din Vietnam, deşi opinia publică internaţională cerea pace.
În martie 1966, Uniunea Sovietică cere sprijinul României în negocierile cu China şi determinarea Hanoiului să accepte negocierile de pace cu SUA. România respinge rolul de mediator, Ion Gh. Maurer sugerând discuţii directe între cele două părţi. Rolul României în încheierea păcii este imens. Benjamin Reed, asistentul special al secretarului de stat american, spunea că românii „s-au devenit intermediari de primă mărime, mai buni decât francezii şi decât ruşii“. La fel ne gratula şi ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti: „România şi-a creat o platformă unică, având relaţii cu China, dar şi cu celelalte ţări socialiste şi occidentale. Poate că datorită acestei situaţii unice, România are cele mai mari posibilităţi de contact cu China decât oricare altă ţară din lume“.
Ca urmare a prezenţei active a României în plan internaţional, Adunarea Generală a ONU îl alege pe preşedinte al ei, în sesiunea 1967-1968, pe Corneliu Mănescu. Discursul inaugural în franceză este magistral, distinsul ministru de externe considerând, ca şi Nicolae Titulescu în 1930, că această onoare i se datorează aprecierii unanime a capacităţilor diplomatice ale României, fapt recunoscut şi în anii ’70, când au fost aduşi la masa tratativelor şi încheierea păcii, Anwar el Sadat, preşedintele Egiptului şi Menahem Begin, primul-ministru al Israelului. Cum Corneliu Mănescu îi eclipsa pe Ceauşeşti oriunde se deplasau împreună, „tovarăşa“ a luat măsuri şi l-a trimis în anonimat pentru totdeauna.
Cum a fost privatizat comunismul
Pe plan intern, românii începuseră însă să crape de boli, de foame şi de frig, situaţie perpetuată, în unele straturi sociale, până azi. Evenimentele din decembrie 1989 nu le-au adus nicio îmbunătăţire majoră. Comunismul lui Ceauşescu a fost privatizat la bucată, sub oblăduirea serviciilor, sloganul cu „sărăcia şi nevoile şi neamul“ de pe buzele vânzătorilor de iluzii a devenit „bogăţia şi corupţia şi clanul“, făcând din România una dintre cele mai sărace şi mai corupte ţări europene. Pe o scară a corupţiei, începând cu cele mai ferite de acest marasm endemic, a ajuns pe locul 184 din 190 de ţări, serviciile învestite cu o putere exagerată dominând subteran toate instituţiile statului.
Şi lucrul acesta tocmai în momentul în care ONU trebuie să-şi aleagă un nou secretar general, post rezervat, potrivit principiului rotaţiei, Europei de Est, de preferinţă femeie. Chişinăul şi Sofia şi-au desemnat câte o reprezentantă, în timp ce Lazăr Comănescu, ministrul nostru de externe, diplomat de profesie, nu s-a sinchisit cu nicio propunere, nici măcar pentru competiţie, invocând că timpul e prea scurt pentru a pregăti pe cineva în acest scop. Deşi reprezentantul permanent al actualului secretar general ONU pentru Europa de Est, cu sediul la Belgrad, este o româncă, Simona Niculescu, iar România se vrea, la adăpostul scutului american antirachetă de la Deveselu, furnizor de stabilitate în regiune. Cât de mult ne-ar fi trebuit cineva, sânge din sângele nostru, acolo sus, în condiţiile în care ruşii le-au lăsat americanilor Siria, iar americanii le-au dat ruşilor Ucraina, este greu de uitat. Apără-ne Doamne de tehnocraţii Bruxelles-ului, că de politicienii români ne apărăm singuri!...
Profesorul Valeriu Anghel, un senior al limbii române
Jurnalist și publicist provocator, profesorul de limba română Valeriu Anghel este o prezenţă activă în viaţa culturală şi civică a judeţului, pe care o slujește de jumătate de secol. Pentru că astăzi împlineşte o frumoasă vârstă, îi urăm La mulţi ani, putere de muncă şi multă sănătate!
Prof. Valeriu Anghel