Local

Astăzi despre: Cristian Vasile - trubadurul care a cucerit lumea c-un tango - „Zaraza” la Berlin, în 1931 „Primul star al interbelicului“ Simbolul unei generaţii de artişti care a refuzat pactul cu regimurile politice. Coleg de clasă cu Mihail Sebastian

Cristian Vasile (n. 8 mai 1908, Brăila - d. 15 iunie 1974, Sibiu) a fost un cântăreț român de muzică ușoară cu voce de tenor, din perioada interbelică.  Nu s-a lăsat păcălit nici de fascism, nici de comunism.

„Câştiga într-o lună cât un funcţionar diplomatic într-un an“

În Bucureştiul interbelic, tânărul Cristian Vasile, născut în Brăila, devenise cea mai ascultată voce, dar şi cel mai râvnit bărbat.

N-a vrut să cânte pentru Gheorghiu-Dej şi pentru Stalin, iar pentru aceste acte de rebeliune a plătit preţul: a fost aruncat într-un con de umbră. Deşi i s-a propus să fugă din ţară, la Paris, Cristian Vasile a preferat să rămână în România, încercând să facă ceea ce ştia mai bine: să cânte

MORMÂNTUL FĂRĂ NUME Dezamăgit de oameni, lăsat să se zbată în uitare şi sărăcie, aceasta a fost răzbunarea lui. A spus că, dacă va mai însemna ceva pentru oricine, atunci acela care va dori să-i afle cu adevărat povestea îl va căuta şi îl va găsi

A interpretat celebra piesă Zaraza, înregistrată la Berlin, în 1931

Două decenii (1928-1949), atât a ținut cariera de cântăreț de muzică ușoară a lui Cristian Vasile. Dar cât timp a ținut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrățișate și apoi, tot atât de repede, date uitării. „Răcaru”, „Roata lumii”, „Vișoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, acestea au fost localurile în care a cântat. De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calitățile pe bună dreptate după ce i-a încredințat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care și "Cel din urmă tango".

"Astăzi, pensionar poate înainte de vreme, cu fire de argint în părul cu care mă mândream odinioară, trăiesc însingurat la Piatra-Neamț, departe de zbuciumul vieții noastre din trecut, departe de tinerețea ce am lăsat-o în urmă, vă ascult vocea la radioul meu, iau parte la succesele voastre, ale celor ce mai sunteți în viață. Mă gândesc la începuturile mele, la drumul spinos și greu de pionier al genului, cum mă numea pe bună dreptate, cineva la posturile noastre de radio!".(Dr Teodorescu "Ultimul trubadur")

 

 

A fost numit Cristian după numele bunicului, Hristache, tatăl mamei sale. Acesta le-a adus părinților o mare bucurie, mai ales că Gheorghe (tatăl) își dorea foarte mult un băiat, să aibă cine să-i ducă numele mai departe. Când copilul avea doar patru luni, Gheorghe Vasile, judecător de profesie, a fost transferat de la Brăila la Hârșova, apoi, la scurt timp, la Parchetul Tribunalului din Constanța. Din Hârșova, Gheorghe ajungea din când în când acasă cu o cursă, pe Dunăre, însă din Constanța, cu mare greutate își revedea familia.

Gheorghe și-a adus în cele din urmă familia aproape, la Hârșova. Pe când Cristian avea un an și șase luni, a venit pe lume al doilea copil al familiei Vasile. Tot un băiat. A fost numit Virgiliu, după mama sa, Virginia.

Împreună cu părinții, cei doi copii mergeau din când în când la restaurantul din parc, unde cânta o orchestră. "Când îl luau cu ei pe Cristian - spune dr. Nicu Teodorescu, muzicolog, autorul volumului «Ultimul trubadur» -, acesta stătea numai în preajma orchestrei, sorbindu-i cântările. Asculta cu atenție, urmărea mișcările dirijorului și se minuna cum treceau melodiile pe la diferite instrumente.

În prima parte a lunii septembrie 1914, Cristian a asistat la un spectacol al unei companii de operetă care l-a impresionat. Printre actori s-a numărat și faimosul Nae Leonard, pe care Cristian l-a urmărit cu mare atenție. L-a marcat vocea acestuia și eleganța costumației lui. Poate că nu degeaba peste ani a fost supranumit "Leonardul muzicii ușoare românești".

Viața liniștită a "orașului cu salcâmi", după cum numea urbea Mihail Sebastian, coleg de clasă cu Cristian Vasile, a fost tulburată însă. Vâltoarea războiului cuprinsese întreaga țară. Gheorghe Vasile a fost concentrat la Brigada 17 infanterie, Regimentul 9 Vânători, cantonat la Balcic. Și-a făcut "botezul focului" la Topraisar-Amzacea. A dat dovadă de mare vitejie. A primit distincția "Coroana României cu spade în grad de cavaler". Regimentul său s-a retras apoi în Moldova. De teama rigorilor războiului și cum Brăila devenise un oraș nesigur, Virginia, surorile sale și cei doi copii ai săi Cristian și Virgiliu s-au refugiat, înainte de Crăciunul anului 1916, la Huși. Au plecat din oraș cu mare greutate, cu ajutorul a doi ofițeri răniți. Au găsit găzduire la Huși la familia inginerului Loghin. În curtea casei, Cristian aduna toți copiii din vecini, "regizând" mici piese de teatru. Pe timpul verii, Virginia și-a luat copiii și s-a mutat la Pogonești.

Aici i-a găsit Gheorghe în pragul Crăciunului. Și-a dus familia la Iași, unde a găsit o locuință temporară. În restaurantele Târgului Ieșilor, Cristian avea să asculte muzica lui Ion Marin, Ionel Băjescu-Oardă și Alfred Pagoni. Vibrația cântecelor "Închide ochii dulci" și "Cărăruie care duci la București" ascultate acolo i-au adus toată viața lacrimi în ochi. Îl duceau cu gândul la ultimele momente petrecute alături de tatăl său. A fost pentru prima și ultima dată când Virginia și cei doi copii au văzut crucea lui Gheorghe, care a căzut în luptele de la Mărășești în după-amiaza zilei de 17 august.

La Brăila, în casa de pe Bulevardul Carol I nr. 169, astăzi Independenței, Cristian Vasile și-a petrecut a doua parte a copilăriei.

A urmat cursurile primare la Școala nr. 3 de pe Strada Ștefan cel Mare, aproape de Strada Victoriei. Bulevardul i-a servit drept "teren de joacă". După ore, Cristian și Virgiliu, sau Bibi și Pițu, puneau la cale tot felul de jocuri, inspirate din cărțile lui Jules Verne. Organizau chiar și întreceri sportive și, ca să aibă concurenți veritabili, pe banii pe care mama lor, Virginia, li-i dădea pentru covrigi, cumpărau tot felul de obiecte pe care le ofereau drept premii câștigătorilor.

Cristian reproducea cu mare talent melodiile pe care le auzea la mama lui. Așa că Virginia l-a dus să studieze vioara la bătrânul pedagog Grünberg. Acesta vedea în el un mic Kubelik, fiindcă se corecta singur atunci când greșea notele. Când lecțiile s-au complicat, micul Kubelik a pus vioara în cui. Stăruitoare, Virginia l-a dus la Filarmonica "Lyra". Dar lui Cristian i s-a părut mult prea anevoios studiul viorii. Prefera să îngâne un cântecel, fermecându-i pe cei care-l auzeau. În clasele primare s-a dovedit cel mai talentat la muzică, ba chiar a fost solistul corului școlii.

Brăilean ca și Jean Moscopol, Cristian Vasile a interpretat șlagăre de mare succes în perioada interbelică. În 1919, după ce a absolvit cursurile primare, s-a înscris la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Brăila. A avut parte de profesori renumiți la mai toate materiile, inclusiv la muzică, unde l-a avut îndrumător pe renumitul Jean Andrian.

După ce a absolvit liceul în orașul natal, Cristian Vasile a luat drumul Bucureștilor. S-a înscris la Conservator. Dorea să devină solist de operă și părea neclintit în hotărâre.

Conservatorul

În Bucureștiul plin de tentații la fiecare pas, Cristian Vasile a început o nouă viață. În anii dintre războaie protipendada intelectuală a Capitalei se dădea în vânt după spectacole de ținută. De asemenea, restaurantele și grădinile de vară faimoase precum "Zissu", "Cina", "Lafayette" și alte câteva precum "La Răcaru", "Băneasa", "La Șosea" ori "Roata lumii" erau la mare căutare.

Aici poposeau seară de seară orchestre care susțineau programe atât de bune încât publicul sorbea spectacolul "pe nerăsuflate". Pentru un provincial precum Cristian Vasile, îndrăgostit până peste cap de muzică, împătimit chiar, hotărât să-și urmeze visul și de a deveni cântăreț de operă, ispita a fost cu atât mai mare, oferindu-i-se două extreme: glorie și năpastă. A gustat din ambele cupe.

După ce a fost admis la Conservator, Cristian Vasile a fost repartizat la clasa de canto a profesorului Romulus Vrăbiescu, pe vremea aceea mare tenor al Operei Române, de asemenea, brăilean. Destinul său avea să fie însă altul, departe de cariera operetistică la care a visat ani de-a rândul.

După ce a plecat din cămin, a început să neglijeze cursurile la Conservator. În final, a renunțat la studenție. Pentru profesorul Vrăbiescu a fost cea mai mare dezamăgire din cariera sa de dascăl. Cristian și-a croit destinul în muzica ușoară. Aborda tangoul și romanța cu mare lejeritate și cânta cu dăruire, seară de seară, încât, la scurt timp, numele său a ajuns pe buzele tuturor bucureștenilor, iar faima i s-a dus, încet-încet, în întreaga țară și dincolo de granițele ei.

Debutul și gloria

Visul său s-a spulberat într-una din serile în care a cântat, rugat de prieteni, la restaurantul "Răcaru". Student pe atunci la Conservator a dat o veritabilă lecție de muzică pianistului care bâjbâia armoniile, șoptindu-i acompaniamentul corect. Cristian și-a făcut debutul în muzica ușoară purtând în suflet, ca un talisman, amintirea lui Alferd Pagony, a cărui voce o ascultase pe plăci de patefon.

Însă după cum se destăinuia Cristian într-una din scrisorile adresate medicului brăilean, a ales să cânte romanțe și tango nu pentru că în anii de studenție îmbrăcămintea i se cam lustruise, nici pentru "hrana cea de toate zilele". "Nimic din toate astea", ci din "dragoste pentru cântul vocal". A ales gloria momentului și a renunțat în cele din urmă la studenție.

Acestuia i se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui Cristian Vasile părăsea localul și o parte din clienți. Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar și în momentul în care melodia se sfârșea. Preț de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Ca la un semn se declanșau aplauze furtunoase. Cristian Vasile a ars precum o flacără.

Cristian Vasile a iubit tangoul. A cântat și romanțe, dar prea puține. S-a aruncat în brațele tangoului, pe care l-a interpretat în stil propriu, unic, cu mare eleganță. "Îi ardeau ochii și-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puțini interpreți ai acestui gen au făcut-o. (...) Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un ușor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă. Ion Vasilescu i-a spus „Ultimul trubadur”.

După o noapte de cântec, a doua zi "a dat piept" cu profesorul Vrăbiescu. Acesta i-a pus în brațe volumul cu vocalize. Tânărul student s-a poticnit încă de la primele măsuri. Vocea gâjâită i-a stârnit bănuieli profesorului de canto. Cristian i-a mărturisit că se dăduse în spectacol la Răcaru, determinându-l pe dascăl să fie cât se poate de tranșant: "Ori cu mine, ori cu Răcaru!". Fără să stea pe gânduri, a doua zi, Cristian a revenit la restaurant, unde-l aștepta Ionel Fernic.

Pe lângă vocea catifelată, Cristian Vasile avea și alte avantaje: un fizic plăcut și o inimă de aur. Era un tânăr fermecător, inteligent și spiritual. Femeile erau înnebunite după el. Întotdeauna avea o prezență impecabilă. "Se îmbrăca elegant, cu haine de cea mai bună calitate, mereu cu colțul batistei bine asortată cu nuanța costumului, așezată în buzunarul de la piept. Nimeni nu l-a văzut vreodată neglijent. N-a fost purtătorul steagului virginității, dar nici despotul vieții destrăbălate. El cucerea nu prin bărbăție fizică, ci prin candoare și tandrețe.

Cristian Vasile avea multe iubite. Unele îl căutau acasă, determinând-o pe gazda interpretului, doamna Apostolescu, să facă ordine în rândul admiratoarelor. Cea care l-a îndemnat să-și găsească o fată alături de care să-și întemeieze o familie a fost însă mama sa. Cristian se gândea însă prea puțin la acest aspect. Câștiga foarte mult, cheltuia fără măsură. A întâlnit-o pe Francesca Frangula, o tânără din zona Romanului, care îi făcea ochi dulci, mascând o prietenie "sinceră".

În realitate scopul ei era de a pune mâna pe banii lui. A divorțat de primul soț și s-a mutat la tânărul cântăreț. Cristian a mobilat o nouă casă pentru femeia de care era îndrăgostit. A înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, pentru ca, în final, să o ducă în fața ofițerului stării civile. O iubea, dar el nu se bucura de aceeași răsplată. Francesca se îmbrăca provocator. Îi vorbea însă mieros, ca să-i inducă o falsă fericire.

Dar pentru Cristian n-a fost o problemă. Era în mare vogă. Câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an. Sunt cuvintele medicului, dirijorului și muzicologului brăilean Nicu Teodorescu. Domnia sa ne-a povestit despre marele cântăreț Cristian Vasile, pe care l-a cunoscut la Piatra-Neamț.

Marele diseur i-a povestit ulterior în câteva scrisori momentele de glorie și tristețile vieții sale. Dr Teodorescu păstrează cu drag corespondența, alături de 15 discuri și numeroase fotografii pe care le-a primit de la Cristian și Virgiliu Vasile. Amintirile despre Cristian le-a adunat într-o carte intitulată cât se poate de sugestiv "Ultimul trubadur"

Primele imprimări

    „Acum vreo câțiva ani, după ce cântasem multă vreme la Răcaru, m-am dus la directorul unei firme fonografice, propunându-i să mă angajeze în exclusivitate, cu pretențiuni nu prea mari. Nefiind prea cunoscut, cartea mea de vizită nu putea să spună mare lucru acelui director...

    Fără să m-asculte, m-a refuzat! De atunci a curs multă apă pe Dâmboviță și reputația mea a crescut.

 

Am înregistrat întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931: „Adieu mein kleiner Gardeofizzier - Adio, scumpa mea” și „Frag nicht warum ich weine - Nu mă-ntreba” apoi multe plăci Columbia. Într-o zi am primit câteva rânduri din partea aceluiași director pe care îl solicitasem eu odinioară rugandu-mă să mă duc să iscălesc un angajament cu el. Oferta era frumoasă, dar eu nu uitasem primirea ce mi s-a făcut prima dată”

Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist, având și numărul cel mai mare de plăci imprimate.

Carieră artistică

Două decenii (1928-1949), atât a ținut cariera de cântăreț de muzică ușoară a lui Cristian Vasile. Dar cât timp a ținut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrățișate și apoi, tot atât de repede, date uitării. „Răcaru”, „Roata lumii”, „Vișoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, acestea au fost localurile în care a cântat. De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calitățile pe bună dreptate după ce i-a încredințat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care și "Cel din urmă tango".

 

Privind la anii care au trecut, aflat în pargul vârstei de 60 de ani, Cristian Vasile îi mărturisea dr Nicu Teodorescu: "Astăzi, pensionar poate înainte de vreme, cu fire de argint în părul cu care mă mândream odinioară, trăiesc însingurat la Piatra-Neamț, departe de zbuciumul vieții noastre din trecut, departe de tinerețea ce am lăsat-o în urmă, vă ascult vocea la radioul meu, iau parte la succesele voastre, ale celor ce mai sunteți în viață. Mă gândesc la începuturile mele, la drumul spinos și greu de pionier al genului, cum mă numea pe bună dreptate, cineva la posturile noastre de radio!".

Numeroși compozitori îi încredințau piesele lor. Era inclus în programele de la Radio, iar casele de discuri Odeon și Columbia îi scoteau disc după disc. Columbia avea pe atunci sediul vizavi de Palatul Telefoanelor, dar pentru imprimări Cristian mergea la Viena. Nu-i lua mult să descifreze o partitură. Câteva piese le-a pus la punct în trenul București-Viena, apoi le-a imprimat, fără nici o ezitare, în timp ce alți interpreți făceau zeci de probe. I-a uluit pe managerii casei de discuri.

Când i-a expirat contractul de la "Răcaru", Cristian a primit salariu dublu la "Grand Restaurant" pe Calea Victoriei. Cum renumitul local "Lafeyette" se afla alături, patronul, văzând cum numărul de consumatori creștea pe zi ce trecea la localul alăturat, mulți venind doar să-l asculte pe Cristian, i-a făcut o ofertă și mai avantajoasă. Tânărul cântăreț a acceptat să cânte doar la bomboneria "Lafayette", acompaniat de orchestra James Cook.

A mai cântat și în grădina de vară numită "La Bufet" din apropierea Palatului Telefoanelor, dar și în celebrul local "Roata lumii". Fiecare seară era un nou triumf pentru Cristian Vasile. Elly Roman i-a încredințat piesa "Ilona", apoi "Nușa" și "Gândește-te la mine". Lui Ion Vasilescu i-a lansat de asemenea mai multe cântece: "Te-aștept diseară-n Cișmigiu", "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?", ultima piesă reluată cu succes de alt brăilean: Jean Moscopol. Vechiul său prieten Ionel Fernic i-a compus o nouă piesă - "Nunuța".

I-a încredințat-o lui Cristian știind că nimeni nu o putea interpreta cu același patos și talent. I-a compus apoi și alte cântece faimoase: "În ochii tăi fermecători", "Pe boltă, când apare Luna", "Aprinde o țigare" și multe altele.

Nu era deloc cumpătat în privința cheltuielilor. În plus, Maud Mary, femeia de care era îndrăgostit, l-a adus în pragul disperării. O iubea nespus, așa că nu se uita la banii pe care-i cheltuia pentru capriciile ei. Casa din Strada Basarabiei a fost transformată de Cristian într-un veritabil palat: mobilierul a fot adus din străinătate.

Oglinzile au fost aduse, de asemenea, de la Veneția. După ce și-a atins scopul, Maud Mary l-a îndepărtat. Distrus sufletește, a vrut chiar să se sinucidă. A fost salvat de mama sa, "singura femeie care l-a înțeles și l-a iubit cu adevărat". "Ea locuia pe atunci la Predeal împreună cu fiul mai mic, Virgiliu.

În scurta perioadă cât a stat cu ei, Cristian și-a recăpătat încrederea în viață. Încurajat de veșnicul său optimism, pleacă la București în căutarea unui nou angajament. Numai că fratele său aflase că marele diseur căzuse pradă unei boli de piept.

Într-o înțelegere tacită cu Alfred Pagony, a încercat să-l determine pe Cristian să mai rămână la Predeal o vreme, dându-i 25.000 de lei pentru un viitor angajament. Imprevizibil, renumitul cântăreț a revenit la București, însă succesul de odinioară nu l-a mai urmărit. Nopțile pierdute cândva în restaurante și viața "trepidantă" și-au spus cuvântul. S-a îmbolnăvit grav. A fost îngrijit de o admiratoare până când mama sa l-a dus la Sinaia, unde avea o vilă.

Sfârșitul carierei

Când s-a simțit în putere a plecat din nou la București. N-a putut să găsească însă nici un contract. S-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în țară.

A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la București și a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cișmigiu. Respira însă greu și obosea, slăbise foarte mult și abia se mai ținea pe picioare. A căzut din nou la pat. Diagnosticul: TBC.

Femeia de lângă el l-a părăsit. L-a anunțat pe un prieten de-al lui Cristian, un anume Heimovici, să vină să-l interneze deoarce are febră tifoidă. A fost dus la Sinaia, unde fratele său, Virgiliu Vasile, era șeful judecătoriei locale. Aflând de noua năpastă care s-a abătut asupra fiului său, Virginia a plecat de la Predeal pentru a fi lângă băiatul său. Cu mare greutate familia a reușit să-i procure medicamentele de care avea nevoie. Se găseau doar "la negru". Ca să poată respira a fost supus unui dublu pneumotorax.

„Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii ușoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puțin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deși i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziție orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziți. Alteori, privea cu orele pe geam”, spune. Virgiliu Vasile, fratele diseurului, i-a povestit muzicologului Nicu Teodorescu momentele dramatice pe care le-a trăit Cristian.

Discul legendă, înregistrat la Berlin în 1931

Vremuri grele aveau să vină în familia Vasile Virgiliu a fost scos din magistratură în urma unei reorganizări și a fost nevoit să se ocupe cu diferite activități, departe de pregătirea lui profesională, pentru a-i putea procura medicamente fratelui său. Ulterior și-a vândut chiar și mobila din sufragerie și dintr-un dormitor pentru a cumpăra doctoriile necesare. Apoi, Virginia a început să împletească mileuri și pulovere ca să facă rost de bani.

Când starea i s-a ameliorat, Cristian a ieșit la scurte plimbări prin stațiune. Timpul trecea greu în lipsa unei activități. Și-a căutat un serviciu, pentru a mai ușura poverile din casă. A găsit un post: responsabil de cămin cultural. A încercat să dea viață unei echipe de teatru.

A căutat amatori, a făcut o selecție, a format o trupă, asumându-și rolul de regizor, solist și director de scenă. Activistul de partid i-a oprit însă orice avânt. Cu mare greutate a pus în scenă "Năpasta". A jucat rolul lui Ion. Sala a fost plină până la refuz. La finalul spectacolului, actorii au fost ovaționați minute în șir, Cristian amintindu-și astfel de anii de glorie. S-a gândit apoi să pună bazele unui cor. Dar activistul de partid i-a pus din nou "bețe în roate".

L-a sfătuit să înființeze un cor muncitoresc și să aibă în repertoriu piese închinate lui Stalin. N-a avut încotro. A muncit mult cu ansamblul coral, în săli neîncălzite. S-a îmbolnăvit din nou. Când și-a revenit, a lucrat o vreme pe șantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaș. S-a întors apoi în Capitală, unde s-a angajat la Circul de stat, prezentator de programe. A căutat însă un serviciu mai liniștit și a găsit un post de regizor la Teatrul de păpuși "Țăndărică". Viața i-a adus-o aproape pe Rada Moldoveanu.

S-au mutat la Piatra-Neamț, el ca regizor, Rada sufleur, apoi s-au căsătorit. Aici Rada s-a pensionat. I-a urmat și Cristian, din pricina bolii. Respira foarte greu, folosind inhalația cu alopent, prin intermediul unui mic aparat, procurat de fratele său, Virgiliu, pe o sumă considerabilă.

Decesul

Căutând un loc cu o climă propice, Rada și Cristian s-au mutat o vreme la Predeal. S-au stabilit apoi la Sibiu. Pe lângă boala de plămâni, Cristian a suferit și o paralizie a corzilor vocale și o boală de inimă. La Sibiu, Cristian și-a trăit ultimele clipe. A murit la jumătatea lunii iunie 1974. A fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Hiprodrom I din municipiu, de familie și câțiva prieteni, printre care și interpreta Mia Braia.

Discografie

Articol principal: Discografia lui Cristian Vasile.

Prezența în literatură

Asa cum si Carlos Gardel a fost amintit in diverse piese literare sudamericane (Jorge Luis Borges, Julio Cortázar, Ernesto Sábato, Gabriel García Márquez - in romanul Iubirea in vremea holerei), Cristian Vasile a devenit si personaj literar, in povestirea Zaraza, de Andrei Ruse. Datorita succesului acestei povestiri pseudo-documentare, a devenit mai apoi si personaj de film Supraviețuitorul, de Sergiu Nicolaescu) si de teatru (La vulpea roșie, de Pușa Roth]

    ^ Stelian Tănase, Zaraza all inclusive, Observator Cultural, nr. 393, 2078

    ^ Destinul dramatic al cântărețului Cristian Vasile, interpretul „Zarazei“. Idolul femeilor n-a avut parte de iubire, a cunoscut mărirea și decăderea, 16 decembrie 2015, Elisabeth Bouleanu, Adevărul, accesat la 22 august 2016

    ^ Radio România Actualități: "La Vulpea Roșie", 19 martie 2010, Oana-Maria Baltoc, Jurnalul Național, accesat la 22 august 2016

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

CRISTIAN VASILE ȘI POVESTEA ZARAZEI

Interpretul celebrei melodii „Zaraza“ a cunoscut cele mai înalte culmi ale succesului în perioada interbelică, dar şi cea mai joasă treaptă a decăderii, sub regimul comunist de care s-a dezis. Deşi a murit în uitare şi a cerut să nu îi fie trecut numele pe cruce, Cristian Vasile a câştigat pariul cu eternitatea.

Într-o seară banală de toamnă, în anul 1928, îndemnat de rugăminţile fierbinţi ale amicilor, un modest student la Conservator urcă pentru prima dată pe scena unei crâşme de lângă Gara de Nord. A fost momentul în care cel care avea să devină cel mai iubit dizeur al acelor vremuri şi să dăruiască lumii poate cea mai frumoasă piesă de dragoste a epocii, „Zaraza“, a ştiut că iubeşte scena şi nimic altceva.

Cristian Vasile avea 20 de ani şi studia intens pentru a deveni tenor. Plecase din Brăila, „oraşul cu salcâmi“, cum îl numea colegul şi prietenul său din liceu, scriitorul Mihail Sebastian, în Bucureştiul efervescent de la sfârşitul anilor ’20, pentru a cânta la Operă. Capitala era gălăgioasă, plină de cârciumi în care tot soiul de inşi pestriţi, ţinând la braţ cucoane fandosite căutau băuturi fine şi muzici care să le facă sufletele să danseze şi să chiuie. Bodega Răcaru nu era cu nimic diferită, consemnează jurnalistul şi scriitorul Andrei Ruse în romanul biografic „Zaraza“.

APLAUZE AMEŢITOARE

Aşadar, Cristian Vasile se lăsă înduplecat de insistenţele prietenilor lui de pahar şi urcă pe scenă pentru a cânta o melodie. Oamenii au fost atât de hipnotizaţi de vocea caldă a anonimului, încât nu l-au mai lăsat să plece de pe scenă. Chiar dacă atmosfera crâşmei era departe de graţia operei, aplauzele necontenite l-au ameţit pe tânărul Cristian, care se simţea copleşit.

După prima noapte de glorie, însă, s-au ivit şi primele îndoieli. La Conservator, Cristian Vasile studia cu un renumit profesor, Romulus Vrăbiescu, pentru care cântatul în dughene, la petreceri, printre fum de ţigară şi cu paharul în mână, era de neconceput pentru un student atât de promiţător. Vrăbiescu şi-ar fi avertizat studentul că oamenii care aplaudă atât de uşor, într-o zi, nu foarte îndepărtată, îl vor da uitării la fel de repede. Putea oare birtul să-l transforme într-un Pagony, într-un Battistini, un Caruso sau alţi idoli pe care-i purta în sufletul său, a început să se întrebe Cristian Vasile.

Restaurantele de cartier începuseră să capete tot mai multă forţă şi să concureze cu sălile grandioase şi grădinile rafinate din centru, lăsând frâu liber unei noi generaţii de muzicieni, unor tineri care deschideau un nou capitol al scenelor şi, mai ales, începeau să schimbe mentalităţile conservatoare ale oamenilor, ale căror priviri acuzau, înjosind chiar, acest drum al trubadurilor de crâşme, scrie Andrei Ruse în „Zaraza“.

În cele din urmă, tânărul Cristian Vasile a ales cu inima şi n-a trecut mult până când a ajuns să fie printre capetele de afiş ale Bucureştilor. Angajamentul de câteva seri de la Răcaru s-a transformat într-un contract frumuşel, când patronul localului a văzut că lumea se înghesuia la spectacolele trubadurului.

UN REFUZ NU SE UITĂ NICIODATĂ

Un nou capitol a început pentru Cristian Vasile când l-a întâlnit pe compozitorul şi aviatorul Ionel Fernic, un nume deja cunoscut – piesele sale erau coloana sonoră a vieţii de noapte din Bucureştiul interbelic. Cei doi au devenit prieteni pe loc, iar, în timp, Fernic i-a dăruit lui Vasile zeci de romanţe şi tangouri. Cristian avea o dicţie aparte, o claritate a pronunţiei deosebită, falsând notele şi apăsând exagerat pe unele silabe pentru a accentua versurile, cu o lejeritate de invidiat. Tangoul îşi găsise dizeurul potrivit, iar faima nu a întârziat să apară. „Ce m-a îndemnat să cânt romanţe? Taxa de cămin? Îmbrăcămintea care se cam lustruise? Sau poate hrana cea de toate zilele? Nimic din toate astea. Numai dragostea mea pentru cântul vocal“, mărturisea Cristian Vasile, potrivit volumului „Ultimul trubadur“.

Pentru că vocea sa atrăgea mii de spectatori, proprietarii restaurantelor de lux îl curtau cu sume importante de bani. Se spune că, atunci când se muta de la un restaurant la altul, pierderile pentru patronul de la care pleca erau uriaşe, căci toată clientela îl urma pe Vasile. Tânărul trubadur avea să călătorească şi peste hotare, la Berlin, unde a înregistrat primele sale piese, pe care nu le fredonau doar clienţii crâşmelor sau restaurantelor de lux, ci o ţară întreagă. A devenit rapid unul dintre preferaţii radioului, dar şi răsfăţatul presei vremii. Înainte, însă, s-a lovit de un refuz pe care nu l-a uitat niciodată.

„Acum vreo câţiva ani, după ce cântasem multă vreme la Răcaru, m-am dus la directorul unei firme fonografice, propunându-i să mă angajeze în exclusivitate, cu pretenţiuni nu prea mari. Nefiind prea cunoscut, cartea mea de vizită nu putea să spună mare lucru acelui director. Fără să m-asculte, m-a refuzat! De atunci a curs multă apă pe Dâmboviţă şi reputaţia mea a crescut. Am înregistrat întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931, «Adieu mein kleiner Gardeofizzier – Adio, scumpa mea» şi «Frag nicht warum ich weine – Nu mă-ntreba», apoi multe plăci Columbia. Într-o zi, am primit câteva rânduri din partea aceluiaşi director pe care îl solicitasem eu odinioară, rugându-mă să mă duc să iscălesc un angajament cu el. Oferta era frumoasă, dar eu nu uitasem primirea ce mi s-a făcut prima dată“, povestea într-un interviu pentru „Magazinul“.

BOUL ŞI FEMEIA FATALĂ

La trei ani de la debut, Cristian Vasile înregistra la Berlin „Zaraza“, cu versuri scrise de Ion Pribeagu, după muzica unui tango uruguayan, de succes, cu acelaşi nume, compus în 1929 de argentinianul Benjamín Tagle Lara. Pribeagu credea că poate deveni un mare hit dacă-i păstrează şi titlul original, chiar dacă în limba română „Zaraza“ nu însemna nimic. În spaniolă, în schimb, melodia spunea o întreagă poveste – una mult mai puţin romantică, e drept. Era vorba despre un bou care trăgea la căruţă, iar pe spate avea o cârpă dintr-un material oriental – creton sau, în spaniolă, zaraza. Stăpânul boului cânta, alintându-şi animalul „Zaraza“. Ion Pribeagu s-a gândit că linia melodică i s-ar potrivi de minune lui Cristian Vasile, însă cu versuri adaptate pentru o piesă de dragoste. Aşa au luat naştere versuri precum: „Când apari senorita, în parc, pe-nserat/ Curg în juru-ţi petale de crin./ Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat/ Şi ai trupul de şarpe felin./ Gura ta e un poem de nebune dorinţi/ Sânii tăi, un tezaur sublim./ Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,/ Dar ai zâmbetul de heruvim“.

În interpretarea lui Cristian Vasile, „Zaraza“ căpăta forma unei femei superbe şi de-a dreptul fatală. Devenea cel mai mare compliment pe care un îndrăgostit i-l putea face iubitei lui: „Eşti ca o zarază!“. Tangoul a avut un succes atât de mare, încât a fost una dintre puţinele melodii care au răsunat puternic şi în afara graniţelor. Era considerată de departe cea mai bună variantă a tangoului lui Tagle Lara, care începuse să fie adaptat în tot mai multe ţări. Vocea lui Cristian Vasile se făcea auzită şi în restaurantele de lux din Paris, Madrid şi Berlin, dar şi în tavernele din Roma. În plus, ofertele de a urca pe scenele din străinătate curgeau, iar la radiouri era difuzat de zeci de ori pe zi. Pribeagu avusese dreptate, „Zaraza“ i-a adus lui Cristian Vasile nemurirea, faima eternă.

ARTA NATURALEŢII

Cei mai cunoscuţi compozitori ai vremii îi scriau alte şi alte cântece şi, în interpretarea inegalabilă a lui Cristian Vasile, acestea deveneau hituri peste noapte. În perioada sa de glorie, nu era român care să nu cunoască versurile unor şlagăre precum „În ochii tăi fermecători“, „Pe boltă, când apare Luna“, „Aprinde o ţigară“. „Îi ardeau ochii şi-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puţini interpreţi ai acestui gen au făcut-o. Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un uşor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă“, scria muzicologul Nicu Teodorescu.

Până în 1935, Cristian reuşise ceea ce niciun interpret din ţară nu izbutise. Avea un repertoriu şi o discografie uriaşe, înregistrând aproape 150 de piese, iar lejeritatea cu care cânta atrăgea în localuri din ce în ce mai mulţi muşterii. „Nu poţi realiza lucruri de excepţie dacă nu ajungi la acea simplitate fascinantă în măsură să emoţioneze. Să emoţionezi prin sinceritate şi firesc. Să păşeşti în scenă ca pe stradă“, spunea dizeurul.

A FOST SAU N-A FOST

Cu toate acestea, „Zaraza“ era piesa lui de rezistenţă şi nu exista petrecere la care să nu i se ceară să o cânte. Tangoul lui Cristian Vasile a dat naştere şi multor legende. Cea mai fascinantă dintre ele spune că interpretul, în perioada sa de glorie, s-ar fi iubit nebuneşte cu Zaraza, o ţigancă din Bucureşti, curtezană de lux, care ar fi fost de o frumuseţe dumnezeiască: avea un păr lung, trăsături fine, buze mari şi senzuale. Zaraza s-ar fi îndrăgostit de Vasile când l-a auzit pentru prima dată cântând.

„Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată“, scria Mircea Cărtărescu în volumul „De ce iubim femeile“.

Zaraza a rămas femeia lui Vasile şi numai a lui timp de doi ani. Însă frumoasa curtezană, căreia Vasile i-ar fi dedicat tangoul cu acelaşi nume, i-a atras atenţia şi lui Zavaidoc, un alt muzician cunoscut al vremurilor. Povestea de iubire dintre Vasile şi Zaraza s-ar fi încheiat brusc, în octombrie 1946, într-o seară în care femeia pleacă să cumpere tabac pentru iubitul ei şi este ucisă de un ţigan tocmit de Zavaidoc. A fost găsită a doua zi cu gâtul tăiat. Distrus de durere, Cristian Vasile ar fi zăcut în beţie zile în şir, ba chiar ar fi mâncat cenuşa Zarazei cu linguriţa şi ar fi vrut să încheie socotelile cu viaţa, turnându-şi terebentină pe gât. N-a murit, însă i-au fost afectate corzile vocale. Chiar dacă verdicitatea acestei poveşti shakesperiene nu a fost niciodată confirmată – din contră, a fost contestată de istorici şi scriitori –, oamenii, dornici de poveşti de dragoste tragice, au menţinut-o vie până în zilele noastre.

„Câştiga într-o lună cât un funcţionar diplomatic într-un an“

În Bucureştiul interbelic, tânărul Cristian Vasile, născut în Brăila, devenise cea mai ascultată voce, dar şi cel mai râvnit bărbat. Era adorat peste măsură de oameni de toate vârstele, de la elite la drojdia societăţii, iar femeile făceau orice să-i intre-n graţii. Căci nu era numai un artist foarte talentat, ci şi un bărbat deosebit de atrăgător, care ştia să sucească minţile femeilor. Era atletic, cu trăsături armonioase, tot timpul îngrijit şi îmbrăcat la patru ace. Dincolo de aspectul său de amorez şi de vocea caldă, nici buzunarele nu-i mai erau goale ca-n vremea studenţiei, ceea ce îl făcea şi mai dorit. Despre câştigurile financiare ale lui Cristian Vasile în perioada sa de glorie se spune că ar fi fost colosale. „Câştiga într-o lună cât un funcţionar diplomatic într-un an“, spune Andrei Ruse.

Degeaba, însă, n-a pus niciodată bani deoparte, căci nu se gândea ce averi poate să-şi facă, numai ce averi poate să dăruiască. Cristian Vasile petrecea neobosit cu prietenii săi de viaţă şi de pahar, era generos cu chelnerii, cu femeile, pe care le iubea cu patimă şi pe care le răsfăţa cu blănuri şi bijuterii scumpe, cu studenţii, cu noii muzicieni, cu actorii. Ce să mai, arunca bani în stânga şi-n dreapta. Ar fi putut avea palate, dacă şi-ar fi dorit vreodată, restaurante şi afaceri care să-i mărească însutit veniturile. Nu şi-a dorit nimic din toate astea, s-a dedicat tangoului şi numai lui.

A IUBIT FEMEILE, DAR N-A AVUT PARTE DE IUBIRE

Ca un tango i-a fost şi viaţa amoroasă: pasională şi cu iz de tragedie. Prima dezamăgire în amor a venit odată cu Francesca Frangula, o tânără care şi-a părăsit soţul pentru a se arunca în braţele artistului. Cristian Vasile a înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, i-a lansat cariera şi a luat-o de nevastă, crezând în iubirea ei sinceră. Fericirea conjugală n-a durat prea mult. După ce trubadurul şi-a dat seama că Francesca nu era interesată decât de banii lui, a divorţat.

Necazurile în amor nu s-au terminat aici pentru naivul şi romanticul Cristian Vasile. S-a îndrăgostit ca niciodată de tânăra Mary Maud. Nici cea din urmă nu l-a iubit cu adevărat, ci i-a vrut doar banii, de care a avut, într-adevăr, parte. Cântăreţul i-a cumpărat un adevărat palat în Bucureşti, pe care l-a umplut cu mobilă scumpă de la Veneţia, pe placul iubitei sale. Când şi-a atins scopul, femeia a rupt relaţia cu interpretul „Zarazei“, iar acesta a fost atât de devastat, încât a încercat să se sinucidă. L-a salvat mama sa, Virginia, despre care se spune că a fost, în cele din urmă, singura femeie care l-a înţeles şi l-a iubit necondiţionat.

RĂZBOIUL DE PE FRONT ŞI CEL PERSONAL

În 1939, începea Al Doilea Război Mondial, iar România era, alături de Ungaria şi Finlanda, aliată a Axei. Perioada de aur a Europei, a Bucureştiului, dar şi a lui Cristian Vasile erau pe sfârşite. Trubadurul s-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în ţară. A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la Bucureşti şi a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cişmigiu. Atunci au apărut primele semne de boală. Respira greu şi obosea, slăbise foarte mult şi abia se mai ţinea pe picioare. Diagnosticul: TBC. A fost dus la Sinaia, unde a zăcut bolnav, în grija familiei, şi a fost la un pas de moarte.

„Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii uşoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puţin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deşi i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziţie orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziţi. Alteori, privea cu orele pe geam“, nota Nicu Teodorescu în „Ultimul trubadur“.

COMUNIŞTII I-AU GRĂBIT SFÂRŞITUL

Prin 1950, Cristian Vasile şi-a revenit, însă nu s-a mai putut întoarce la cariera strălucită pe care o avusese din cauza comuniştilor. Se spune că a refuzat să se supună directivelor de partid. N-a vrut să cânte pentru Gheorghiu-Dej şi pentru Stalin, iar pentru aceste acte de rebeliune a plătit preţul: a fost aruncat într-un con de umbră. Deşi i s-a propus să fugă din ţară, la Paris, Cristian Vasile a preferat să rămână în România, încercând să facă ceea ce ştia mai bine: să cânte.

După mai multe tentative de a organiza coruri şi trupe muncitoreşti, cel care umplea săli până la refuz în Bucureştiul interbelic a ajuns să muncească pe şantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaş. O vreme a revenit în Bucureşti ca prezentator de programe la Circul de Stat şi regizor la Teatrul de Păpuşi „Ţăndărică“. Aici a întâlnit-o pe fosta cântăreaţă Rada Moldovan, femeia care i-a rămas alături până la finalul vieţii. S-au căsătorit şi s-au mutat la Piatra-Neamţ, el ca regizor, Rada, ca sufleur. Vechile probleme de sănătate au reapărut. Trubadurul respira tot mai greu, ajutat de un aparat care asigura inhalaţia cu alopent.

MORMÂNTUL FĂRĂ NUME

Pe lângă boala de plămâni, Cristian a mai suferit o paralizie a corzilor vocale şi o boală de inimă. După o lungă suferinţă, interpretul „Zarazei“ a murit în iunie 1974, la 66 de ani. Înainte, a cerut să nu i se pună cruce inscripţionată cu nume pe mormânt. Dezamăgit de oameni, lăsat să se zbată în uitare şi sărăcie, aceasta a fost răzbunarea lui. A spus că, dacă va mai însemna ceva pentru oricine, atunci acela care va dori să-i afle cu adevărat povestea îl va căuta şi îl va găsi.

INTERVIU Andrei Ruse, scriitor: „A fost primul star al interbelicului“

Cristian Vasile a fost un om cu păcate, dar un artist fără cusur, spune, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul Andrei Ruse, care semnează biografia „Zaraza“. Versurile romanţelor sale erau pe toate buzele în Bucureştiul interbelic, iar oamenii se călcau în picioare pentru a-l asculta şi a-l sorbi din priviri. Dincolo de fenomen, Cristian Vasile este şi simbolul unei generaţii de artişti care a refuzat să se compromită făcând pact cu regimurile politice şi, drept urmare, a fost dată uitării. Ultimul trubadur, aşa cum a fost numit, a luptat însă până la capăt şi, chiar înfrânt de viaţă, a câştigat cel mai important pariu: este încă îndrăgit de generaţiile prezentului.

Cum au reacţionat urmaşii Radei Moldovan la biografia despre Cristian Vasile? Au citit-o?

Andrei Ruse: Da şi au fost impresionaţi, am rămas buni prieteni. A contat enorm părerea lor. Chiar dacă uneori ficţiunea se întrepătrunde cu adevărul istoric, am vrut ca personajele şi datele să fie cât mai aproape de realitate. Pentru că de poveşti şi legende, mi-au spus, se săturaseră până peste cap. Fuseseră extrem de afectaţi când au văzut că, într-un film regizat de Sergiu Nicolaescu, Rada Moldovan fusese transformată într-un fel de Zarază prostituată de lux. În opinia mea, este incalificabil să te joci cu imaginea unor oameni care chiar au existat şi au trecut prin multe, mai ales Rada, pentru puţin succes de can-can ieftin, de ultimă speţă. Eu fix asta n-am vrut să fac, ci să-l readuc în atenţie pe Cristian Vasile aşa cum a fost el. De aceea, cred că şi reacţiile urmaşilor lui au fost pozitive.

Ce v-a impresionat cel mai mult în dialogul cu cei care l-au cunoscut pe Cristian Vasile?

Am fost emoţionat peste măsură când mă întrebau: „Dar de unde ştiai detaliul ăsta sau că avea acel tic verbal?“. Mă simţeam de parcă şi eu l-aş fi cunoscut cumva, şi poate că am şi făcut-o, într-un plan spiritual.

Nu s-a lăsat păcălit nici de fascism, nici de comunism.

Ce v-a determinat să-i scrieţi povestea?

Nu e vorba numai despre Cristian Vasile, ci de trioul pe care îl forma cu Ionel Fernic şi Ion Pribeagu, personaje pe care am vrut extrem de mult să le readuc în prim-plan. E povestea unei generaţii care a pierdut totul, prin schimbarea regimului politic. Iar „Zaraza“, dincolo de interpretul ei, mi s-a părut un simbol al faptului că arta depăşeşte orice bariere, inclusiv cele ale timpului şi ale nedreptăţii unui sistem politic. Cristian Vasile şi foarte mulţi dintre cântăreţii acelei epoci, cu mici excepţii, au fost îngropaţi de regimul comunist în uitare şi în mizerie. Cumva, povestea lui Cristian Vasile, ascensiunea lui fulminantă şi căderea la fel rapidă, a coincis şi cu înflorirea uneia dintre cele mai frumoase perioade ale României şi ale Bucureştiului – interbelicul.

Ce a însemnat Cristian Vasile pentru dumneavoastră?

Pentru mine, Cristian Vasile a fost un individ plin de calităţi, dar şi de o sumedenie de defecte. A făcut multe greşeli, inclusiv faptul că n-a rămas la Paris, din punctul meu de vedere, pentru care a suferit înzecit, dar dincolo de toate, a fost un profesionist desăvârşit. Cred că a fost primul star, dacă-l putem numi aşa, al interbelicului. Primul de mare anvergură. Acum nici nu ne putem imagina acel tip de succes, cu toată mass-media la dispoziţie. Şi cu cât creştea, voia şi mai tare să se perfecţioneze, asta m-a uluit. Nu s-a oprit nicio clipă din învăţat, lucru mai rar astăzi. În apogeul carierei sale, a plecat pe urmele tangoului, să-i caute rădăcinile pariziene, să stea de vorbă cu întemeietorii acestui gen. Cine ar mai face asta acum? Apoi, mai e şi poziţia lui în faţa instabilităţii politice a acelor timpuri. Cristian Vasile nu s-a lăsat păcălit de niciuna dintre marile tabere, nici de fascism, nici de comunism. A rămas drept în faţa amândurora, iar asta m-a atras mult la el.

UN REPER ÎN ISTORIE

I-aţi căutat mormântul fără nume şi l-aţi găsit. Cum aţi descrie acel moment? I-aţi făcut şi o promisiune: că nu veţi minţi nicio clipă cât de mult a iubit viaţa.

Momentul descoperirii mormântului a fost şi punctul în care documentarea s-a terminat şi am început să scriu la carte ca nebunul – şi câte şase-opt ore pe zi, la foc continuu, vreo trei-patru luni. Am simţit atunci o conexiune foarte importantă cu Cristian Vasile. N-o pot explica. Simţeam, pur şi simplu, că nu o pot da în bară cu romanul, că efectiv sunt „vegheat“ în scrisul meu. I-am făcut şi o promisiune, pe care am scris-o şi la începutul cărţii, şi anume că nu voi minţi o clipă despre cum a fost el cu adevărat. A fost un moment foarte emoţionant, care m-a legat pentru totdeauna şi de oraşul în care se află mormântul, de Sibiu.

Puţini dintre cei tineri ştiu cine a fost Cristian Vasile, judecând după muzicile pe care le ascultă azi. Ce e de făcut în această privinţă?

Cred că romanul meu este exact o parte a acestui răspuns. Iată, câteva mii de persoane au aflat despre el şi muzica lui – şi chiar dacă, să zicem, muzica o mai ştiau de pe YouTube, o ascultă acum altfel. Acum îl şi văd pe interpret şi au o altă conexiune.

De ce e important să nu uităm cine a fost Cristian Vasile?

Pentru că e un reper al istoriei noastre, nu doar muzicale. Avem o istorie recentă foarte întunecată şi cred că trebuie să săpăm adânc după modele şi să le punem apoi în lumină. Doar aşa putem ieşi din mocirla de azi.

CEL MAI IMPORTANT PARIU

În roman, Cristian Vasile e portretizat ca un erou, e idealizat, are multiple calităţi şi, aparent, niciun defect major. Asta e şi imaginea personală despre el? Un muzician şi un om fără cusur?

Am tot auzit aceste lucruri şi recunosc că da, pe alocuri personajul meu e idealizat, romanul meu fiind oarecum o biografie romanţată. Dar cred că am păstrat şi multe dintre defectele lui: încăpăţânarea uneori prostească; faptul că era un cheltuitor excesiv; un petrecăreţ de neoprit, ceea ce i-a şi agravat starea de sănătate; ratările tuturor relaţiilor pe care le-a avut; încrederea oarbă pe care o avea în oameni nepotriviţi. Da, poate că aceste aspecte nu sunt aşa pregnante, dar sunt acolo. La fel, mi s-a mai spus că am idealizat interbelicul... Poate că am făcut-o în mare parte, dar nu sunt întru totul de acord. Sunt personaje care suferă exact din cauza problemelor grave ale ideologiilor politice de atunci, Pribeagu fiind cel mai bun exemplu. Cristian Vasile ajunge chiar la puşcărie câteva zile – putea să sfârşească rău atunci. Mai e şi dialogul cu Mircea Eliade, tocmai pentru a accentua viziunile epocii. Desigur, faptul că romanul se centrează pe Cristian Vasile şi, automat, pe viaţa scenelor de atunci şi a res- taurantelor, face ca aceste elemente să pară cumva de fundal. Dar nu le-am omis, ba chiar am capitole întregi unde am insistat pe nişte lucruri de tristă amintire.

Consideraţi că el a reuşit să se ridice deasupra acestor defecte?

Cu siguranţă, da. Probabil, Cristian Vasile pare idealizat, pentru că aşa privesc eu oamenii, în genere. Sunt foarte înţelegător când vine vorba de anumite slăbiciuni. M-a interesat lupta lui dusă până la capăt şi faptul că, deşi aparent a pierdut, a câştigat pariul cu eternitatea. Pariul făcut cu Ionel Fernic şi Ion Prigeabu, când scria versurile „Zarazei“, dorind să păstreze titlul original şi exotic al tangoului argentinian, deşi în română „Zaraza“ nu însemna nimic, nu exista nici ca nume. Şi iată ce legende a născut, pe lângă piesa în sine.

(adevarul.ro)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

---