Aplaudacul de serviciu în rolul cultural (seria I)
Am fost dispus să trec peste laudele repetate ale participanţilor la acest eveniment la adresa edilului care a sprijinit financiar editarea cărţilor care făceau obiectul lansării. De parcă ar fi scos banii din propriile buzunare, dar, totuşi, este un lucru de apreciat! M-a surprins însă limita greţoasă a întinderii acestor laude, care au ajuns să fie rostite inclusiv de la mic la mare, care nu cumva să uite că tot acest eveniment a fost, este şi va fi opera domnului primar! Nu că nu aş mai fi auzit astfel de laude, nu că nu aş mai fi privit astfel de evenimente, atent regizate ca nu cumva participanţii să uite cine este “şeful”. A fost însă un anumit personaj exponent al oamenilor citiţi, culţi, al celor veniţi acolo pentru literatură şi nu pentru porţia de mancare şi băutura ce au urmat. Care personaj a început să vorbească despre o carte reeditată cu atat de mult patos încat ai fi spus că a citit-o! Pană cand cineva l-a “tras de atenţie”, că volumul reeditat mai are ceva în plus! “Nu am citit cartea, că abia aseară tarziu am intrat în posesia ei!” a fost mărturisirea ipocritului şi parvenitului care m-a lăsat fără grai. Şi am înţeles, la un moment dat, care era menirea discursului său! Să laude, dar să nu fie o laudă aşa, pe margine, să fie una la obiect, pe o critică cat de cat fondată! Mi-a venit să mă ridic în picioare şi să-i zic “Huooooooo!”. Am preferat însă să-l aplaud, însă am realizat că şi acest lucru era inutil, pentru că omul nu şi-a dat seama. Şi mi-am dat seama că hulindu-l, o să-mi atrag mania multora dintre cei prezenţi acolo să mai sară un pranz, să mai fie văzuţi că apreciază pe cine trebuie şi să vină peste o lună la vot!