În timp ce la Bucureşti premierul chinez Li Keqiang era primit în triumf (agenţia de presă Xinhua nota că este pentru prima oară în ultimii 19 ani când se organizează la Bucureşti o ceremonie de primire la aeroport cu gardă de onoare şi cu tineri care oferă pâine şi sare) în Marea Chinei de Est tensiunea creştea dramatic. S-a ajuns aici în urma deciziei Beijingului de a-şi extinde unilateral spaţiul de supraveghere aeriană într-o zonă care se suprapune parţial peste cele similare instituite de Japonia şi Coreea de Sud, decizie care are la bază o dispută teritorială asupra unor mici insule nelocuite, Senkaku. Peisajul e însă mai complicat pentru că sunt implicate şi Statele Unite care au tratate de securitate cu ambele ţări. Tot în aceeaşi perioadă, dar mult mai aproape de noi, aveam un alt gen de tensiuni: între Uniunea Europeană şi Rusia. Decizia preşedintelui Ucrainei, Viktor Ianukovici, de a renunţa în ultimul moment, în mare parte în urma presiunilor Moscovei, la semnarea la Vilnius a Partenariatul Estic, cel mai ambiţios proiect politic post-extindere al UE, făcea acordul în mare parte irelevant cu toate că la el au aderat în final Republica Moldova şi Georgia. Şi asta după cinci ani de negocieri intense şi 27 de vizite la Kiev a oficialilor de la Bruxelles. O lume complicată, aşadar, cu crize în lanţ, cu mutaţii geopolitice semnificative şi provocări globale majore.

Li Keqiang a venit la Bucureşti, în fruntea unei impresionante delegaţii comerciale, pentru a participa la forumul China - Grupul ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Deci nu a fost vorba de o vizită bilaterală, iar faptul că reuniunea a avut loc în capitala României nu i se datorează lui Victor Ponta, ci fostului premier, Mihai Răzvan Ungureanu, care a participat în luna mai anul trecut la o întâlnire similară care a avut loc la Varşovia. Însă actualul guvern, primul ministru personal, a ţinut să transforme prezenţa chineză la vârf într-un eveniment aproape epocal pentru România, cu accente care au frizat uneori ridicolul prin excesul de festivism şi limba de lemn a discursurilor oficiale. Deşi contextul este cu totul diferit motivele care stau la baza acestui tip de comportament nu sunt foarte diferite de cele care l-au făcut pe Viktor Ianukovici să prefere relaţia cu Rusia celei cu UE. Oficiali de la Bruxelles au lăsat să se înţeleagă că preşedintele ucrainian ar fi cerut ca în schimbul semnării Partenariatului Estic să i se pună la dispoziţie 15-20 miliarde euro fără nici un fel de condiţionări privind iniţiera unor reforme economice. Cum astfel de doleanţe nu aveau cum să fie onorate Ianukovici (poate de aceea au şi fost formulate aşa !) el a anunţat că se va orienta către Rusia.

În mare cam asta îşi doreşte şi Victor Ponta de la chinezi: bani, fără tipul de controale şi de condiţionări venite din partea UE. În acest fel el vrea să sugereze Bruxelles-uluim, dar şi americanilor că are soluţii de rezervă aşa că nu are de ce să se conformeze automat tuturor cerinţelor incomode venite de pe aceste direcţii, cum sunt de pildă cele legate de justiţie. Într-adevăr China are o filosofie cu totul diferită faţă de cea occidentală din acest punct de vedere, vizibilă de exemplu, din plin, în Africa. În schimbul accesului la petrol şi gaze, la alte resurse minerale şi la terenuri pentru agricultură Beijingul vine cu oferte de investiţii generoase, între care multe finanţează proiecte de infrastructură, care nu sunt în nici un fel legate de cerinţe de transparenţă, bună guvernanţă sau respectarea drepturilor omului. Mai mult, ei oferă în paralel si un sprijin politic. În timpul genocidului din Darfour, în urma căruia şi-au pierdut viaţa sute de mii de oameni, chinezii au blocat cu veto în Consiliul de Securitate toate rezoluţiile menite să sancţioneze guvernul sudanez.

E o alternativă tentantă şi pentru noii lideri de la Bucureşti prin comparaţie cu tipul de intervenţii occidentale care au blocat în extremis lovitura de stat USL din vara anului trecut. Pentru Victor Ponta şi camarazii săi e bineînţeles mult mai plăcut să ţi se spună că eşti "tigrul Europei" decât să ţi se scoată ochii cu Raportul MCV pe justiţie, să-ţi dea Barroso o listă de sarcini sau să-ţi atragă atenţia Joe Biden la Washington că trebuie să ai grijă la respectarea principiilor statului de drept. Iată de ce mai mulţi lideri PSD au ţinut să declare ritos, în ultimele zile, dând glas frustrărilor acumulate între timp, că "suntem trataţi de China ca parteneri egali". Din acest punct de vedere primul ministru, guvernul USL în ansamblu, s-au comportat aproape copilăreşte în ultimele zile. De parcă în urma vizitei la nivel înalt din China ar urma să se reverse peste România daruri ca dintr-un pom de Crăciun şi s-ar rezolva astfel, ca prin farmec, toate problemele economice ale ţării. Poate fi vorba şi de un joc de imagine, dar, în acelaşi timp, e şi o expresie a incapacităţii acestora de a înţelege problemele reale ale ţării. În acest punct, unii se pot întreba, cu îngrijorare, dacă ar trebui să ne aşteptăm în viitor la mutaţii strategice semnificative din perspectiva poziţionării externe a României. Puţin probabil, cel puţin pe termen mediu. Şi oricum a extinde relaţiile la nivel politic şi economic cu cea de-a doua economie a lumii e un obiectiv absolut dezirabil. Viziunile schematice privind China sunt la fel mioape ca şi adulaţia oarbă. Nimeni nu-şi permite astăzi să ignore China. De pildă, în zilele următoare, David Cameron va face o vizită la Beijing însoţit de o impresionantă echipă de 120 de oameni de afaceri, miza economică fiind evidentă.

Însă, dincolo de vorbele de lemn şi de ceremonialul de paradă, gestiunea unei astfel de relaţii e extrem de complicată şi pune probleme chiar şi marilor diplomaţii ale lumii. De pildă, pentru a face posibilă vizita lui David Cameron, guvernul de la Londra a trebuit să facă declaraţii concesive privitoare la Tibet pentru a ieşi din blocajul impus de partea chineză după întâlnirea dintre premierul britanic şi Dalai Lama din urmă cu 18 luni. Şi nu e deloc un caz singular. La fel au procedat recent şi francezii, şi germanii. În cazul României, dincolo de agenda personală a premierului şi de frustrările sale legate de relaţiile cu cancelariile occidentale, potenţialele beneficii economice sunt mai degrabă iluzorii.

E suficient să ne uităm la cifre pentru a înţelege acest lucru. E drept, schimburile comerciale bilaterale au crescut de la $300 milioane în 2000 la $3,3 miliarde în prezent, dar ne confruntăm cu un deficit uriaş, de peste $2,5 miliarde. În plus investiţiile chineze din România sunt infime, de circa $160 milioane, comparabil cu cele ale unui singur lanţ de hipermarketuri. Sigur, ni se spune că ele ar putea creşte spectaculos în viitor. Însă de ce să-i implici pe chinezi în mari proiecte de infrastructură când ai la dispoziţie, practic gratis, sume mult mai consistente de la UE pentru acest tip de investiţii? Iar pentru alt tip de proiecte ştim foarte bine că administraţia românească s-a dovedit până acum incapabilă să le gestioneze. Nu acesta este motivul principal al absorbţiei anemice a fondurilor europene? Cu alte cuvinte, pentru tipul de proiecte despre care s-a vorbit în cursul discuţiilor româno-chineze nu de bani ducem lipsă, ci de capacitate de implementare.

Dincolo de asta, chiar în contestul mai general al reuniunii de la Bucureşti pentru China nu miza comercială directă pare să fie în prim plan. Volumul schimburilor comerciale dintre China şi toate cele 16 ţări care au participat la forum nu depăşeşte $50 miliarde. Cam cât sunt doar schimburile comerciale ale Chinei cu Marea Britanie şi doar 10 procente din cele cu UE în ansamblu. Însă Beijingul a început să aibă probleme majore în ultimii ani pe piaţa europeană pe două direcţii: acuzaţiile de dumping (cazul producătorilor de panouri solare e doar un exemplu) şi de furt intelectual. De pildă, dacă s-ar face trenul de mare viteză acesta ar avea la bază tehnologii copiate de la Siemens. Aşa că în schimbul unui efort minor de $10 miliarde (pentru o ţară cu rezerve valutare de $3,6 trilioane), nivelul garanţiilor de stat pe care chinezii s-au arătat gata să-l ofere pentru investiţiile în regiune, Beijingul speră să se poată baza pe sprijinul unei falange compusă din 11 membre UE (din totalul celor 16) când Bruxellesul va aborda chestiuni sensibile de tipul celor descrise mai sus. Aşa se explică de ce Comisia Europeană şi-a arătat deschis îngrijorarea faţă de reuniuni de tipul celei de la Bucureşti.

Cum se va descurca România în gestiunea unei ecuaţii nu tocmai simple în care va trebui să împace cultivarea, evident de dorit, a unor relaţii cordiale cu Beijingul cu apărarea intereselor economice europene în ansamblu? E o adevărată provocare. Poate şi mai complicată, dar primordial pe o altă dimensiune, aceea de securitate, e relaţia cu Rusia. După Vilnius, pe fondul acutizării crizei politice din Ucraina şi potenţialelor represalii ale Moscovei la adresa Republicii Moldova, care a semnat Partenariatul Estic, climatul politic general din regiune va deveni mai tensionat. În plus, e de aşteptat o creştere în ansamblu a intensităţii confruntărilor dintre lumea occidentală, China şi Rusia. Vilniusul şi criza din Marea Chinei de Est sunt doar două exemple în acest sens. Din păcate, impresia generală e aceea că liderii actualei puteri, în particular Victor Ponta, nu par capabili să gestioneze rezonabil acest adevărat puzzle politic şi diplomatic. Dacă la asta mai adăugăm şi deficitul îngrijorător de credibilitate pe plan internaţional ne dăm seama că avem de ce să fim îngrijoraţi. 

Alexandru Lazescu

www.ziaruldeiasi.ro