Încondeierea ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia românească. Ouăle roşii, cum li se spune obişnuit ouălor de Paşti, deşi par a reprezenta, între altele, o artă „minoră”, au o ascendenţă impresionantă, de prim rang. Întâi prin componenta coloristică trimit mult înapoi de era noastră, la epoci şi civilizaţii precreştine. În al doilea rând, prin simpla lor existenţă obiectuală, ele trimit încă mai departe, la Origine, la actul prim al Creaţiei. Oul este dătător de viaţă, este obârşie a tot şi a toate, a chiar spaţiului şi a timpului. Astfel „oul roşu” preluând culoarea focului, a puterii asociat cu înfăptuirea lumii a străbătut veacurile ajungând să fie, astăzi, simbolul esențial al Sărbătorilor Pascale. În urmă cu mai bine de o jumătate de veac etnografii și folcloriștii socoteau „încondeiatul” și „închistritul” (împistritul) ouălor o datină aflată în declin, dar astăzi, aproape că nu există sat românesc în care să nu aflăm și să promovăm aceste adevărate opere de artă țărănești.

Ouăle de Paşti, sunt de patru feluri: ouă monocrome numite „merişoare”; ouăle monocrome cu ornamente care poartă numele de ouă „chicate”, „încondeiate” sau „scrise”; cele policrome şi încondeiate sunt cunoscute sub denumirea de „ouă muncite”; iar cele cu ornamente de ceară în relief poartă denumirea de „ouă chinovărite”.

În Vrancea, ouăle care vor fi vopsite şi încondeiate se aleg în miercurea din a patra săptămână de post și se numesc ouă „chicate” sau „muncite”. Gospodinele aleg numai ouă de găină, mari şi cât mai proaspete, cu coaja netedă şi curată, pentru ca vopseaua şi desenul „să prindă” mai bine. Vopsirea se face începând cu joia mare, dar se continuă, dacă e nevoie, vineri şi, uneori, sâmbăta. Tehnica de încondeiere este aceea a cruțării fondului, realizându-se cu ajutorul „condeiului” care este confecționat dintr-un beţişor la capătul căruia se fixează un tub subţire din tablă sau alamă, cu diametrul de grosimea unui ac prin care se trec unul sau trei fire de păr de porc. Această unealtă, rudimentară în felul ei, mai poartă denumirea de „chişiţă” cu variantele „pcişiţă” sau „pchişiţă”.

Sunt două posibilități de pregătire a oului pentru „împistrire”- fierberea lui înainte sau golirea. Acestea din urmă sunt păstrate ca ornament. Pentru ornamentare se folosește ceara caldă, cu care se trasează desenul pe oul alb, după care se cufundă în culoarea pregătită dinainte, de obicei galben. Un alt rând de linii ornamentale, trasate cu ceară, cu chișiță, vor cruța ornamentele în galben, după ce oul se introduce în altă baie de culoare, verde sau roșie. Ultima culoare este, de obicei, albastrul sau negrul. Apoi oul este ținut la căldură să se topească ceara și se şterge cu o pânză, se unge cu ulei sau grăsime pentru a-i da strălucire. La final oul apare în toată frumusețea sa decorativă, multicoloră, plină de fantezie în compoziția ornamentală.

Există motive în decorarea oului ce au semnificații creștine precum: calea rătăcită sau calea robilor, brâul Maicii Domnului, ochiul și porumbelul (simboluri ale Duhului Sfânt), scara (simbol al ascensiunii la ceruri). O notă aparte prezintă și ornarea ouălor decorative prin varietatea liniilor care simbolizează fiecare un anumit înțeles. Astfel linia dreaptă verticală înseamnă viață; linia dreaptă orizontală, moartea; linia dublă dreaptă, eternitatea; linia cu dreptunghiuri, gândire și cunoaștere; linia ondulată, apa și purificare; spirala, timp, eternitate; linia dublă spirală e legătura dintre viață și moarte.

Nu toate ouăle trebuie să fie împodobite cu forme și figuri, ci doar cele care se păstrează în casă pentru a aduce noroc și belșug și a o apăra de rele. Acestea după cum am spus sunt ouăle muncite, fie policrome, realizate prin vopsiri succesive și îmbinări a modelelor ce le-a dat și numele de împestrițate, fie cele roșii cu ornamente aplicate cu ceară albă sau prin scrijelirea vopselei/cojilor de ceapă, zeama de sfeclă, frunzelor de măr, coaja de prun, măceș sau arin care dau nuanțe de roșu. Aliorul, brândușele, frunzele de mesteacăn, coaja de păr formează străluciri de galben și auriu, viorelele colorează ouăle în albastru, iar verdele se face din fierberea lor în zeamă de muguri de măr pădureț, coajă de arin sau măr dulce. Toate aceste plante sunt culese în momentele cele mai favorabile din an fiind păstrate cu grijă, până în săptămâna Patimilor și pregătite după anumite rețete specifice fiecărei zone.

Încondeiatul ouălor - meșteșug artistic tradițional cu valoare identitară

Un fapt interesant pentru Vrancea este că femeile nu îşi împrumută modelele, nu datorită unei dorinţe de neapărată originalitate, ci pentru că, în timp, creatoarele şi-au format un „repertoriu de motive” cu variante pe care le execută cu îndemânare, şi mai ales, cu rapididate. Din studierea ornamenticii ouălelor de Paşti din Vrancea, motivele pot fi împărţite astfel: motive vegetale, motive zoomorfe, motive din universul gospodăresc, ornamente din universul cosmic sau religios.

Așadar se poate spune că există un echilibru între trecut şi contemporaneitate în ceea ce priveşte acest obicei de a încondeia ouăle, la nivelul tehnicilor, materialelor de încondeiere şi la nivelul motivelor reprezentate, astfel satele româneşti au rămas păstrătoare de tradiţii străvechi care marchează Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului. Printre meșterii populari care continuă să practice acest meșteșug se remarcă Floretina Trifan din comuna Reghiu, județul Vrancea și Elena Torac din comuna Brodina, județul Suceava, meșteri pe care îi veți urmări în cele ce urmează cum practică arta încondeierii ouălor.

Bibliografie:

Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.

Știucă, Narcisa Alexandra, 2014, SPIRALA SĂRBĂTORILOR, Rosturi, tâlcuri și deslușiri, Editura Astra Museum, Sibiu.

https://youtu.be/lhXm60o0hZg

Text informații+foto+VIDEO:Centrul Cultural Vrancea