Eminescu – Luceafăr al culturii române!
Pe 15 ianuarie 2024 se împlinesc 174 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, poet nepereche, prozator, dramaturg și strălucit gazetar.
Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani şi a fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei. Din cauza exploatării iobăgeşti şi a persecuţiilor religioase, familia sa a emigrat în Bucovina. Şcoala primară a urmat-o la Cernăuţi, apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuţi, singurul liceu la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.
Se înfiinţase o catedră de limba română ce a fost dată profesorului Aron Pumnul, cărturarul ardelean, revoluţionar român care s-a refugiat, după Revoluţia din 1848, la Cernăuţi. La moartea acestuia Eminescu, la 16 ani, a scris primul său poem „La moartea lui Aron Pumnul” semnat Mihail Eminovici. Debutează în revista Familia a scriitorului Iosif Vulcan din Ardeal, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, mai târziu acceptat de el şi de membrii familiei sale. La 17 ani scria poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dovedind talent poetic şi o sensibilitate înnăscută.
Între anii 1866-1869 călătoreşte din Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu, Bucureşti, şi a luat contact cu realităţile româneşti. În această perioadă se angajează ca sufleor şi copist la teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale, care mai târziu afirma: „…Acest Eminescu a suferit multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările”…
Urmează în perioada 1869-1872, la Viena, Facultatea de Filozofie şi Drept, frecventând cu mult interes biblioteca Universităţii, dovedind o sete nepotolită de lectură. La Viena se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle. Se întoarce în ţară şi se înscrie la Universitatea din Berlin. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene, suferind de o inflamaţie a încheieturii piciorului; Din cauza lipsei de bani şi îmbolnăvirii a trei dintre fraţii săi, se întoarce în ţară. La 24 ani, Mihai Eminescu este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În această perioadă s-a împrietenit cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie, devenind un mare povestitor român. Titu Maiorescu scria că:
„Ceea ce caracterizează mai înainte de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipăreşte vreodată nu-i mai scapă , încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, erau aproape exclusive lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururi la îndemână”.
Eminescu a fost una dintre „personalităţile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influenţată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, dar şi de gândirea romantică a lui Schopenhauer şi de filosofia lui Kant. Ideea din poezia „La steaua”, trebuie înţeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Deci, Eminescu era la curent cu datele ştiinţifice şi filozofice. Ulterior, Einstein în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic:
„La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă..”
Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Pe vremea când era redactor şef la ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu. A militat pentru unitatea şi drepturile tuturor românilor. A criticat dur Parlamentul ţării pentru înstrăinarea Basarabiei, şi era împotriva politicii de opresiune ţaristă şi a Imperiului Austro-ungar; Eminescu dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Eminescu şi-a iubit patria până la ultima suflare. A fost arestat de 8 ori de Poliţia română şi urmărit îndeaproape de agenţii austro-ungari, apoi de agenţii români, fiind considerat incomod prin activitatea sa ziaristică.
Întreaga sa operă scoate în evidenţă, în mod strălucit, sufletul şi spiritualitatea poporului român, tăria inimii, superioritatea minţii şi trăirile poetului Eminescu. Ne vorbeşte despre eternitatea iubirii, despre sacralitatea vieţii, despre problemele lumii şi civilizaţiei, despre moarte, folclor, natură, etc. Fantezia, imaginaţia sa creatoare, deosebit de bogată, a făcut posibilă apariţia unei superioare viziuni cosmice asupra omului. Pe drept cuvânt a fost etichetat ca Luceafărul care a luminat pământul strămoşesc, care prin geniul său creator ne-a ridicat deasupra valurilor, peste marginile timpului. De aceea Eminescu aparţine nu numai poporului român ci şi întregii lumi, fiind şi un mare poet universal. Tudor Vianu în „Caiete critice” scria: „Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei, adică cu cele mai înalte concepte făurite de raţiunea omului. Printre acestea, ideea eternităţii stăpâneşte mintea sa într-asemenea măsură, încât una din atitudinile cele mai obişnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternităţii”… Savantul N. Iorga scria despre Mihai Eminescu: „ N-a fost om care să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile”. Eminescu, ”Spiritul Tutelar al neamului”, „omul deplin al culturii române”(C. Noica), a dat dulceaţă graiului românesc, aleasă frumuseţe şi strălucire limbii române, miracol al culturii româneşti, poate fi pus alături de cei mai mari poeţi din literatura universală. Eminescu a dat poeziei dimensiuni mari în spaţiu şi în timp, pătrunzând până în tainele sufletului uman. Poetul îndrăgostit a căutat adesea inspiraţia la umbra ramurilor teiului din Grădina Copou din Iași, numit şi „Copacul îndrăgostiţilor”. Sub crengile teiului Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinţa care a înfluenţat puternic poezia sa lirică. Ce minunate sunt poeziile: Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des, etc.
Opera sa este variată, complexă, cultivând speciile: idila (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal); egloga (Floare albastră); satira (Junii corupţi, Scrisorile, Criticilor mei); elegia (Revedere, Mai am un singur dor), glosa (Glossa); poemul (Călin file din poveste, Luceafărul, Momento mori); doina (ce te legeni, Doina). Interesante sunt cele cinci scrisori publicate, primele patru în „Convorbiri literare” şi scrisoarea V, publicată postum, în anul 1890. A mai scris proză fantastică, filozofică, erotică: „Sărmanul Dionis”, „Geniu pustiu”, „Făt Frumos din lacrimă” şi altele. Alexandru Vlahuţă despre Eminescu, ca actor şi sufleor spunea: „Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibraţie particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”. A avut preocupări pentru teatru, filozofie, istorie, sociologie şi pentru ştiinţele exacte (matematica, fizica, astronomia).
În iunie 1883 se îmbolnăveşte, „i se declanşează o afecţiune pe fond nervos” munca sa fiind întreruptă. Eminescu este introdus cu forţa în sanatoriul doctorului Şuţu. Face apoi tratament la Viena, în Italia, revine la Bucureşti, pleacă la Iaşi, la băi lângă Odessa, revine în ţară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăveşte, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. În decembrie 1888 pleacă la Botoşani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti; se bucură de o scurtă activitate ziaristică, în februarie 1889 se reîmbolnăveşte, este internat la Bucureşti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Şuţu. Pe 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!».
Cu certitudine poporul român, românii de pretutindeni se mândresc cu Mihai Eminescu, poetul „nepereche”, „românul absolut”, cu artistul care a redat şi dat strălucire şi frumuseţe spirituală, ca nimeni altul până acum, României! Ca recunoaştere a universalităţii sale, la 100 de ani de la moartea lui, în anul 1989 a fost declarat de UNESCO, “Anul internaţional Eminescu”.
Cu poemul Luceafărul, la care marele poet a lucrat nouă ani şi jumătate, a făcut zeci de variante şi peste 3 mii de modificări, Eminescu a intrat, în 2009, şi în Guinness Book of Records. Cu cele 98 de strofe, Luceafărul a fost omologat drept cel mai lung poem de dragoste.
Zilnic, constatăm că întreaga sa operă ne este dragă, utilă şi foarte necesară. Eminescu este actual, creaţiile sale vor ,,lucra” mai departe spre întărire, înălţare şi continuitate ca neam şi făclie a lumii creștine contemporane. Eminescu a rămas o flacără vie a identităţii naţionale, un exemplu remarcabil de filozof, cugetător, vizionar şi reformator. De aceea filosoful Constantin Noica l-a numit pe Eminescu: ,,omul deplin al culturii române”. Eminescu, omul universal, ,,românul absolut”, după Petre Ţuţea, este încă ,,expresia integrală a sufletului românesc”, după cum afirma savantul Nicolae Iorga.
Mihai Eminescu a rămas viu în inimile noastre, flacăra vie a neamului nostru. Prin creaţiile sale nemuritoare, dăruirea până în ultima clipă pentru naţia română, rămâne un strălucit exemplu pentru noi şi pentru generaţiile viitoare. Eminescu ne-a luminat viitorul, ne-a învăţat ce înseamnă veşnicia. Se impune ca necesitate creşterea respectului faţă de oamenii de cultură români, a dragostei faţă de cartea românească şi de valorile româneşti din toate domeniile de activitate.
Eminescu ne-a învăţat să iubim România, necondiţionat. El a iubit neamul românesc în permanenţă şi a dorit unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a Ţărilor Româneşti, care aveau şi au aceiaşi limbă, tradiţii şi obiceiuri asemănătoare. El afirma: „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. Apreciat naționalist de unii, chiar ultranaționalist de alții, el și-a iubit țara și poporul mai mult decât pe sine, dăruindu-ne mărgăritare din gândirea sa impresionantă, bucuria geniului său creator.
Timp de șase ani la rând a fost tratat de o boală pe care n-o avea, a fost arestat, bătut, umilit în diverse locuri: de pe stradă, din Teatre, din berării. Permanent Eminescu era urmărit de agenții austro-ungari (elocvente sunt rapoartele lor găsite în arhivă), apoi şi de agenți români. Prin activitatea lui ziaristică, prin articolele sale devenise incomod, credea şi afirma deschis destinul şi misiunea istorică a neamului românesc, stabilind principii de guvernare pentru tânărul stat român, Principatele Române.
Eminescu a fost un om puternic, lucid până în ultima clipă, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremii în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul pe care junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarului Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. A fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţii asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra: Simţion, Siderescu şi Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii.
În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. La locul faptei ajung informatorii de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebunie Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală sufera Eminescu. În decembrie, îl declara sănătos şi recomanda externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.
Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. Moare pe 15 iunie 1889. Profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din României, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice a spus cu certitudine că poetul a fost ucis din cauza intoxicării greşite cu mercur de către medicii din aceea perioadă. Intoxicaţia cu mercur i-a provocat stop-cardio-respirator care a fost şi cauza morţii poetului. ”Între lunile februarie - iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”.
Părerea profesorului doctor Irinel Popescu este împărtăşită şi de un alt specialist, medicul Raul Neghina de la departamentul de parazitologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Victor Babeş” din Timişoara. Acesta precizează că poetul a fost ”tratat” de incompetenţi şi ţinut în mizerie, ceea ce i-a scurtat deasemenea viaţa. ”După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat in locuri nepotrivite şi tratat de medici incompetenţi, a suferit nu doar fizic, dar şi moral, murind prematur. În urma unei scrisori adresate prietenilor, el pe bună dreptate s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina, în studiul „Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu a fost victima unui caz de malpraxis, fiind diagnosticat greşit, fiindu-i administrat un tratament neadecvat, care i-a provocat un stop cardiorespirator şi în cele din urmă decesul. Pe scurt Eminescu a fost omorât prin intoxicare cu mercur de un grup de medici incompetenţi. Profesorul doctor Irinel Popescu sublinia de altfel că mercurul era deja interzis ca şi tratament al sifilisului în Europa de Vest în secolul al XIX lea, tocmai din cauza efectelor sale adverse. Eminescu, deşi îngropat în Cimitirul Bellu din Bucureşti, pe 17 iunie 1889, a rămas viu în sufletul nostru, al tuturor românilor. Eminescu, vibrează ca o taină, ecou, dor nestins! Scriitorul Al Florin ŢENE, afirmă că Eminescu este cetate a limbii române, că ,,Din poeme se desprinde, spre el venim,/ Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,/ În fiecare dintre noi îl regăsim/ Cioplit în inimi veşnică statuie”.
Este momentul trezirii şi al cunoaşterii! Nimeni nu trebuie lăsat să pângărească eroii și marile valori ale neamului care luminează calea către veşnicie.
Câteva mărturii şi aprecieri despre Eminescu
TUDOR ARGHEZI 1957. "A vorbi de Eminescu este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-l supere tăcerea.
Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul domestic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Mă numesc unul din oamenii în viaţă care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de 7 ani. L-am văzut pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească nimic impetuos.
Uite-l pe Eminescu - a spus cineva cu un glas pe care-l ţin minte. Poetul trăia pe atunci o metempsihoză străină. Nu puteam şti cine era să fie Eminescu şi ar fi fost normal să-l uit. E curios că nu l-am uitat."
NICHITA STĂNESCU: "Cu ce altceva ar fi putut să fie împuşcat Mihai Eminescu decât cu gloanţe de diamant cât oul de mari? Ar mai fi putut să fie împuşcat cu ceva - CU ÎNSĂŞI STAREA SUBLIMULUI".
ION SLAVICI, 1874: "Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate, pentru că nu-şi află semenii. Îndeosebi este nesuferit, pentru că ştia cine este EL, ştie cine sunt alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebuie s-o dispreţuiască şi stă ca şi o carte deschisă înaintea tuturora".
MIRCEA ELIADE: "Neamul nostru românesc şi-a asigurat dreptul la «nemurire» mai ales prin creaţia lui Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot într-o zi seca. Grâul nostru poate creşte şi-aiurea. S-ar putea că-ntr-o zi nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere anumite modificări, ÎNCÂT POZIŢIA NOASTRĂ DE POPOR de graniţa să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se poate întâmpla - Dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Un neam supravieţuieşte mai ales prin creaţiile geniilor sale".
E. CIORAN: "Eminescu a fost declarat unanim o apariţie inexplicabilă. Oare ce-am face noi dacă nu l-am fi avut pe Eminescu? "
AL. VLAHUŢĂ, 1879: "Într-o zi m-am dus la tipografie, la TIMPUL, să-l iau ca să mâncăm împreună. L-am găsit făcând corecturi. Era abătut şi obosit la faţă.
- Nu mai pot! Nu mai pot! Aş vrea să mă duc undeva la ţară să mă odihnesc vreo două săptămâni.
- De ce nu te duci?
- Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu? Sunt singur la negustoria asta de principii. De 6 ani o duc într-o muncă zadarnică. De 6 ani mă zbat într-un cerc vicios. De 6 ani n-am repaosul senin că să mă pot bucura şi de altceva decât de POLITICĂ. Simt că nu mai pot, am secat moraliceşte. Sunt strivit. Nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele HAVAS şi ca să scriu, iar să scriu, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc". "Era un dramatic strigăt de durere prevestitor al tragediei care avea să-i sfâşie prea devreme destinul celui mai mare poet român." Eminescu rămâne o vie flacără a neamului nostru! Dumnezeu să-l pomenească într-u Împărăția Sa!
Scriitor, publicist Ionel MARIN
