Campania „Portret Om de Bine” - Crucea Roșie Vrancea. Episodul 6, despre pictoriţa Rodica Dumitra Ghiniță
Noi credem că energia unui OM de Bine se simte de departe. Și că, dacă ar fi să explorăm alte crâmpeie de realitate, păşind în afara spațiului și a timpului, energia unui om al Binelui se simte chiar și numai din rouă și din florile care o adună.Ce împlinește, cu adevărat, spiritul omului modelat din frumosul plămădit în culori de pământ?!...
Poate că unii Oameni de Bine ni s-au alăturat aici, pe Pământ, ca să deslușească mai întâi drumul altora, să-i îndrume atunci când se rătăcesc și chiar să dărâme zidul dintre om și Bine, prin faptele lor – adesea un zid capricios, care nu se lasă surpat cu una, cu două.
Astfel, dacă până acum, Oamenii de Bine portretizați de noi, așa cum ne-am priceput, vi s-au arătat în cadre nefiltrate de nimic altceva decât de munca, de afacerile și de domeniul lor de activitate, astăzi vom întâlni un OM de Bine, filtrat de poezia, culorile și nuanțele vieții, pictorița Rodica Dumitra Ghiniță.
Pentru noi, Rodica Ghiniţă este un exemplu de virtuozitate şi, dintre acțiunile de Bine, pe care dânsa le-a întreprins până acum pentru Crucea Roşie Vrancea amintim că dânsa a coordonat activităţile Clubului de Copii din Modruzeni, activităţi extracuriculare pe care le-a prestat, ca voluntar, şi în cadrul celorlalte Cluburi de Copii, proiecte concepute şi dezvoltate de Crucea Roşie Vrancea. Ne referim, în mod special, la activităţile de desen, pictură (şi chiar şi de dans!), ridicând, ca profesor, nivelul temelor, al orelor, al lecţiilor până într-acolo încât, toţi copii au ajuns, la un moment dat, în faţa unui şevalet, a unei pânze şi a unui scaun de şevalet.
Proiectele Filialei de Cruce Roşie Vrancea au fost, de asemenea, promovate şi făcute vizibile prin culoare, prin arta sa, creând atât elementele de butaforie, cât şi decorurile specifice.
Mai mult decât atât, arta dumneaei nu are graniţe şi dânsa a extins-o şi înspre arta culinară, decorând ouă, cu ocazia sărbătorilor pascale, prăjiturile sau torturile cu emblemele, logo-urile proiectelor şi al Crucii Roşii,cu ocazia unor evenimente,precum cel prilejuit de Ziua Voluntarului, din 5 Decembrie şi pentru baluri de caritate.
Până să o întâlnim pe doamna Rodica, am fi putut crede cu uşurinţă că pictura este o artă tăcută. Dar cât de tăcută poate fi o stare sufletească?...
Crucea Roşie: Dacă ar fi să existe un "Îndrumar de făcut bine", ce ar scrie în dreptul cuvântului "a dărui" pictorul Rodica Dumitra?
Rodica Dumitra Ghiniță: Am fost cea mai iubită femeie, doar atât pot să vă zic. "A dărui" vine, în cazul meu, din iubire și răsfăț din iubire... Deși, uneori, nu am fost pusă înaintea poeziei și am fost iubită de un "hoinar", fiind soția "poetului patimirilor", Constantin Ghiniță. Ca să înțelegeți...Noi am hotărât așa: că putem să ne căsătorim amândoi în câmp. Eu am vrut o coroniță împletită, pe care să o facem noi doi și să ne cununăm fără să știe nimeni, singuri, în câmp. Doar că, a intervenit Partidul (Comunist Român) și ne-a obligat să avem actul acela de căsătorie. Eu, fiind suplinitoare pe catedră de franceză, la școală, în acele timpuri... De fapt, în anul acela, nici nu am primit post din acest motiv. Așa că, forțați de împrejurări, ne-am cununat oficial. Altminteri, am fi ales amândoi să trăim fără o hârtie care să certifice iubirea dintre noi. Răsfățul și iubirea au venit și din faptul că eu am fost a treia fată la părinți... Și-atunci, am avut parte de iubirea tuturor.
CR: Oamenii au o vorbă cum că Binele făcut se întoarce pe alte căi, decât dintr-acolo unde s-a înfiripat și-a dat aripi. Ne puteți povesti o întâmplare în care binele făcut s-a strecurat în spatele dumneavoastră și v-a luat prin surprindere, întoarcându-se exact de la persoana căreia îi dăruiserăți ceva, cândva?
RG: Stăteam la rând, la farmacie, vara trecută. Era o coadă infernală. Și, când am ajuns în față – rețeta mea fiind enorm de scumpă –, am scos banii să plătesc și, în acel moment m-a bătut cineva pe umăr: un tânăr rrom, din cartier, pe care la început nu l-am recunoscut... "Va rog, d-na Pia”, i s-a adresat el farmacistei, „ rețeta d-nei Rodica o plătesc eu!" Când m-am întors, surprinsă, m-a luat în brațe și a început să plângă. Era întors din străinătate și aceia erau bani munciți cu greu de el și a zis: "Pentru toate hăinuțele pe care mi le-ați dăruit și pentru șosete... Mai știți cum v-ați descălțat, într-o iarnă, de șosete și mi le-ați dăruit, la școală? Și dvs ați plecat desculță..." Au plâns atunci și oamenii de la rând, și farmacista...
CR: A dărui este o experiență care îți transformă viața. Uneori, e de-ajuns doar un zâmbet, dacă e dăruit din bunătate?
RG: De acolo pornește. Din zâmbet... Mă uitam pe fereastră și am văzut la poartă o doamnă înaltă, blondă, cu un copil de mână, care se uita în curtea mea. M-a surprins fizionomia ei și mi-am zis: "femeia asta pare ucraineancă!". Era prânz, eu aveam toate oalele cu mâncare caldă, pe masă, tocmai gătisem și am ieșit pe alee, pentru că femeia continua să cerceteze curtea, insistent. Fetița ei, pe care o ținea de mână avea cam patru, cinci ani. Când m-a văzut, a zis doar atât "Ucraina". Am deschis poarta, să o poftesc înăuntru, dar ea a ezitat şi s-a uitat într-o parte. Și, abia atunci, am zărit un microbuz, la câțiva metri de casă, din care au mai coborât cinci femei, cu câte un copil de mână.Extrem de jenate, pentru că voiau să meargă la toaletă. De cum au intrat în casă, au insistat să se descalțe, deși le făcusem semn că nu este nevoie. Aveam deschis televizorul și, în acel moment, chiar se transmitea o știre despre Ucraina și, ele au început să plângă în hohote. Nu prea știam ce să fac și primul gând a fost să le pun la masă.Dar în acel moment a mai sosit un tânăr la poartă și abia atunci am realizat că sunt mai mulți. I-am făcut semn tânărului să vină cu toții înăuntru, în casă. Erau cam 20 de persoane ucrainene, în acel moment, în casa mea. Eu eram acasă cu nepoțica mea, Ingrid și, cum primiserăm un pachet cu multe dulciuri de la tatăl ei, am început amândouă să împărțim tuturor copiilor tot pachetul primit. Apoi, am coborât în beci și am început să scot borcanele de zacuscă, compot și altele, printre lacrimi, de emoție amestecată cu bucurie. Cea mai puternică emoție, atunci, a fost că una dintre fetițele ucrainene i-a înapoiat nepoatei mele câteva dintre dulciuri. Ce voiam să spun e că, ucrainenii, care se rătăciseră și dintr-un oraș întreg, au nimerit la mine acasă, cel mai probabil că au simțit energia unui simplu zâmbet. Sau a fost o alegere de Sus... Am rămas cu o mulțumire extraordinară în urma acestei întâmplări.
La puțini oameni se observă în textura foii, pe care ți-ai propus să îi așterni, chiar și așchiile lemnului din care a fost fabricată. Cu doamna Rodica Dumitra Ghiniță e greu să ții poezia în frâu și nici nu credem că vom putea umple, în acest interviu-portret, pe de-a-ntregul, tiparul Omului de Bine care este. Pentru că, atunci când te așezi la povești cu dânsa, o comunitate imensă de sentimente îți străbate largul, cu intensitate și, atunci, realitatea capătă și mai multe uși, ferestre...
CR: "Dacă florile şi-ar dărui oameni, la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?" Sunt cuvintele poetului Nichita Stănescu și noi le-am înțeles așa: De ce am ascunde poezia momentelor în care Binele devine faptă prin noi? Și, de unde tăiem, ca să dăruim altora?
RG:„O să răspund așa: "Coboară, Doamne!
Și, pune la nesfârșit întrebări,
ca să vezi și Tu ce înseamnă
să nu primești răspuns..."
Este un poem al poetului Ghiniță. Noi doi am trăit printre resturi de hârtie, pe care el, "Logodnicul orei patru dimineaţa", le scria în ora sa de creație, după ce-și bea cafeaua și, câteodată după crizele sale urâte, de astm. Și, pe una dintre ele scria "Dumnezeule mare, Dumnezeul meu, întocmește-mă din nou!" Un vers de-al său care mă urmărește... Pentru că el nu se văita altfel, decât prin poezie...
CR: Sunteți "întocmită" să dăruiți și prin pictură și, cum matematica ne învață că nu există drumuri închise, cum ați ajuns de la limba franceză, pe care ați predat-o copiilor peste 20 de ani, la o altă "limbă", exprimată prin culoare și pensulă.
RG: Soțul meu m-a luat de mână și m-a dus la Școală Populară de Artă, după ce m-am jucat pe o hârtie schițând, după o fotografie a băiatului nostru, un portret. El a observat că am talent. Eu nu prea voiam, dar până la urmă, n-am avut de ales, cum eram eu eram timidă și retrasă... Din acei ani, vă voi povesti o amintire stranie despre lucrarea de final. Am primit, fiecare, câte o pânză mică. Pe jumătate din ea, în partea de sus, am pus gri-mov, iar jos, nuanțe de gri-bej. Cer și Nisip. Și, din nisip, am "dezgropat" un vârf de barcă, o epavă. Am ales un subiect simplu, dar care i-a înnebunit pe profesorii mei, atunci. Am lăsat lucrarea o săptămână acolo și într-o zi m-au chemat și mi-au zis că s-a întâmplat o nenorocire cu tabloul, că s-au certat și s-au bătut, n-am înțeles nici cine și nici de ce și că tabloul meu a căzut și s-a făcut "franjuri", pentru că în disputa lor fusese atins cu cotul, din greșeală. Și, că să îmi aleg din galerie orice altceva, cu care să înlocuiesc pierderea. Nu am ales nimic, nici acum nu știu dacă chiar este adevărat ce mi s-a povestit că s-a întâmplat cu acel tablou, iar mai târziu am încercat să-l reproduc. Nu am mai reușit niciodată aceleași nuanțe. Și, de-aici încolo drumul meu înspre pictură... Aș putea glumi și să spun că "s-au bătut" cândva, niște oameni, pentru arta mea... De-atunci, am dăruit câteva sute de tablouri și tot atâtea am și vândut. În casă am păstrat puține. "Am vândut" e un fel de a spune, pentru că niciodată nu am cerut bani, ci mi s-au dăruit.
CR: Câți dintre noi, oamenii, privim o pungă de plastic, care atârnă într-un copac, la modul pragmatic și câți oameni văd o poezie simplă acolo, în imaginea respectivă? De ce n-ar personifica punga? De exemplu, ca așteptând să mai scadă, în greutate, copacul care o ține captivă, pentru a-l putea smulge din rădăcini şi, mai apoi, să dispară, împreună, în infinit?
RG: Eu știu doar că iubesc frumosul până la absurd. Și că, de exemplu, nu pot bea apă dintr-un pahar de plastic, în pădure dar și că o baltă cu noroi are frumusețea ei. Când o fi să plec din lumea asta, vreau să fie știindu-mă așa, ca pe un om dincolo de material, dăruind.
Încă de la începuturi, oamenii au încercat să separe acțiunea de poezia ei, în vâltoarea vieții. Însă, în cazul doamnei Rodica Ghiniţă, ați observat, cu siguranță, fără vreun efort suplimentar, că oricât ne-am fi străduit s-o ascundem printre rânduri, poetica este parte integrantă a firii dumneaei şi o conţine, în arhitectura interioară, în esenţă.Şi nu e de mirare, pentru că fiecare artist creează, până la urmă, o împărăţie a sa, în care totul pare simplu, prin înflăcararea-i entuziastă.
Campania "Portret de OM de Bine" e felul nostru de a le spune "Mulțumim din tot sufletul, Oameni de Bine! Mulțumim, Rodica Ghiniță!"
Text + foto realizate și asumate de conducerea Crucea Roșie, filiala Vrancea în cadrul campaniei „Portret Om de Bine”
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Advertorial
De același autor
