VIDEO | 66 de ani de la revolta de la Suraia împotriva colectivizării
Pe 28-30 noiembrie 1957 a început la Suraia un adevărat război al țăranilor, împotriva colectivizării care a cuprins în lunile următoare și localitățile Răstoaca și Vadu Roșca. Revolta a fost reprimată cu brutalitate, 13 persoane fiind condamnate la închisoare.
Revolta s-a declanșat joi, 28 noiembrie 1957, când, la Suraia, au ajuns în jur de 150 de persoane însărcinate cu munca de lămurire a țăranilor să se înscrie în GAC. Situația era deja încordată, încă din luna aprilie Sfatul Popular Suraia ceruse ajutor Sfatului Popular Raional Focșani. Surăienii erau nemulțumiți deoarece pășunea lor devenise teren arabil pentru structurile colectiviste. Pentru a-și lua pășunea înapoi, pe 31 martie 1957, un grup de cetățeni din Dimaci, un sat din Suraia, în frunte cu Neacșu P. Ion, au făcut mușuroaie pe 24 de hectare ale întovărășirii ”23 August”, toți declarând că doresc desființarea acesteia. Apoi spiritele s-au mai calmat până la venirea îndrumătorilor.
Îndrumătorii, împreună cu salariați din sat, au format echipe și au plecat prin comună să-i convingă pe oameni să-și cedeze pământurile. Oamenii, aflând de la cei care, cu o zi înainte, au fost la Focșani, că urmau să vină echipele, s-au ascuns, au dispărut de-acasă. Stăteau fugari prin alte localități, pe câmp, pe la Siret, pe unde aveau baraci, alții prin poduri, grajduri sau prin grădini.
Țăranul era legat de pământ prin strămoșii săi care se sacrificaseră pentru el, fie luptând, fie cumpărându-l cu mari eforturi ca să aibă ce lăsa moștenire copiilor. Nu toți cei care au ieșit la revoltă, în 1957, au avut pământ mult. Dintre cei 13 arestați în urma revoltei de la Suraia, cei mai mulți aveau proprietăți mici: unul avea 6 hectare, altul 4; șapte dintre ei aveau până la 2 ha, iar patru nu aveau pământ deloc, nefiind căsătoriți, dar aveau părinții lor. Chiar așa fiind niciunul nu voia să renunțe de bună-voie la pământul său. Pe lângă aceasta, nimeni nu este de acord să cedeze ceva cu forța.
Liberul consimțământ de care se făcea atâta caz, nu fusese respectat
Dacă n-au reușit să-i convingă cu vorba, cu promisiunile, îndrumătorii au recurs la forță: îi înțepau cu un ac mai lung, căruia i se spune sulă, îi loveau cu pumnii sau cu parii, cu bâtele, îi speriau cu câinii pe care-i aveau cu ei. Au început să bată clopotele la biserică și, pe ulițe, femeile de mână cu copiii, făceau cordoane, ocupând toată strada și strigând: Hoții! sau Foc! sau Apă! Anumite incidente au încins spiritele. Pe o uliță, o femeie, înțepată în picior a leșinat. Ceilalți au crezut c-a murit și au început să arunce cu bolovani în îndrumători. Un alt incident a avut loc vineri dimineața, când o echipă, intrată în curtea unui țăran, Costache Petrache l-a obligat pe fiul acestuia, deoarece părinții erau ascunși, să semneze cererea de colectivizare. Acesta a refuzat și a fost lovit cu o lopată de un îndrumător. Locuitorii din sat care erau de față au ripostat, lovind îndrumătorii cu bolovani, cu bâte și pari din garduri. În momente ca acestea, cei ascunși au hotărât că-i timpul să iasă din ascunzătoare și să intervină.
Autoritățile au reținut, atunci când au făcut cercetarea, mai ales două momente. Primul întâmplat joi, pe 28 noiembrie, când mai mulți surăieni, îndemnați, spuneau autoritățile, de doi dintre ei, este vorba de Crăciun Constantin și Dogaru Vasile, i-au așteptat pe îndrumători și i-au lovit cu pari și bâte. În urma loviturilor, unul dintre activiști a avut nevoie de spitalizare.
Al doilea moment a avut loc în ziua următoare și a început la ”Troiță”, unde mai mulți locuitori din Suraia, îndemnați, spun iarăși autoritățile, de Sava Partene și Slavu Pavel au lovit și urmărit activiștii până-n cătunul Butuceni. Aici a fost locul cel mai fierbinte din noiembrie 1957 din Suraia. Doi dintre activiști au fost doborâți la pământ, iar ceilalți au fugit spre școală. Autoritățile au declarat, apoi, că cei doi au necesitat spitalizare. Crăciun Constantin fusese înainte cu o zi la Focșani și aflase că, a doua zi, vor veni echipele de îndrumători la Suraia. Când a ajuns acasă, în urma discuțiilor cu Dogaru Vasile și Statache Paraschiv au hotărât să nu se înscrie în GAC și să alunge echipele din sat. Crăciun Constantin a declarat că mănâncă pământ și nu se va înscrie în colectiv.
Este posibil să se fi întâmplat așa, să se fi întâlnit seara și a doua zi să fi ieșit împreună să-i aștepte pe îndrumători. Dar persoanele intervievate de noi au insistat pe faptul că nimeni nu i-a organizat, ceea ce arată că grupului restrâns, format din cei care s-au întâlnit seara acasă la Statache Paraschiv, li s-au adăugat ceilalți săteni, ieșiți la revoltă neorganizați și neinstruiți de nimeni.
Revolta din Suraia a fost un model pentru cei din satul vecin, Vadu-Roșca. Aceștia au venit la Suraia în timpul revoltei și au vorbit cu surăienii care erau mândri că i-au „îngrămădit” pe îndrumători și care le-au transmis să nu se lase. Și vadu-roșcenii așa au hotărât, să nu lase mai prejos de surăieni. Pe 1 decembrie 1957 ei se opun intrării în sat autorităților de partid și de stat.
Cu torțe în mâini și pari au forțat mașinile acestora să se întoarcă. A doua zi, au venit autoritățile regionale și președintele Sfatului Popular al comunei Vulturu și oamenilor li s-au dat asigurări că nu se face colectivizarea cu forța. În ziua următoare, miercuri, urmau să vină să discute din nou cu oamenii, dar a venit un batalion de intervenție. Oamenii s-au strâns la punctul numit „Cazemata” unde se strânseseră și în ziua anterioară să discute cu autoritățile. În altercația creată, o mașină a securității a fost lovită cu toporul sau lopata. Securitatea a tras, mai întâi cu gloanțe oarbe, apoi a tras în plin. Au fost omorâți 9 oameni, printre care o femeie însărcinată, aproape să nască. Doi țărani au fost împușcați în clopotniță, unul era doar un copil de 14 ani. În momentul în care securitatea a intrat în sat, oamenii s-au grăbit să tragă clopotul și pe măsură ce se apropia de ”Cazemată”, clopotul trăgea mai tare. Securiștii, enervați de zgomot, au făcut clopotul să tacă, împușcând cele două persoane. Între timp unii s-au dus și au baricadat un pod cu grapele să nu poată trece mașinile securității și apoi au încercat să se retragă astfel încât să nu fie împușcați.
După evenimente, Miliția a reținut aproximativ 70 de vadu-roșceni și, dintre aceștia, 19 au fost arestați atunci și încă unul, în 1959. Condamnările pe care le-au primit au fost cuprinse între 5 și 10 ani de închisoare,mai puțin decât au primit surăienii, pentru a reduce resentimentele locuitorilor datorate celor 9 persoane pe care Securitatea le-a împușcat la Vadu-Roșca. Ambele revolte și cea de la Suraia și cea de la Vadu-Roșca au fost pacificate de Nicolae Ceaușescu, care, după evenimente, le-a vorbit oamenilor de necesitatea colectivizării agriculturii și a rupt cererile semnate forțat. A fost un gest pur propagandistic, în anii următori colectivizarea va fi reluată cu și mai multă intensitate.
Arestările după revolta din Suraia
Revolta din Suraia, începută joi, 28 noiembrie, s-a încheiat sâmbătă, 30 noiembrie, iar de luni au început arestările. Cei 13 care au rămas arestați erau tineri și foarte tineri, doi dintre ei nu împliniseră încă 18 ani, iar cel mai în vârstă avea 52 de ani, dar majoritatea avea între 20 și 30 de ani. Au fost duși mai întâi la Miliția din sat, apoi la Securitatea din Galați pentru anchetă.
Țăranii, în general, nu făceau politică. Nu se revoltaseră ca să ”dărâme guvernul” cum au fost acuzați, ci ca să-și apere pământurile. Acuzarea a prezentat, la proces, faptele cât mai exagerat, a insistat pe caracterul organizat al revoltei, a calificat faptele ca fiind de o gravitate extremă, iar cei 13 fiind acuzați că s-au răzvrătit împotriva ”organelor de stat și au trecut în tabăra dușmanului”. Totul era văzut prin prisma luptei de clasă: faptele țăranilor aveau caracter ”contrarevoluționar” și se datorau sentimentului de ”dușmănie” față de regimul de democrație populară din România”, preciza procurorul.
Faptele țăranilor au fost considerate deosebit de grave, constituiau acte de ”teroare în grup”, cum au fost ele considerate de autorități, iar pedeapsa pentru actele de teroare, conform articolului 1, litera d din D. 199/ 1950 era moartea.
În 1956 se desființaseră cotele obligatorii dându-se impresia de relaxare, dar anul 1957 a însemnat trecerea la o nouă etapă a colectivizării, în care ritmul procesului a fost grăbit prin orice mijloace, inclusiv prin folosirea violenței. În acest sens Codul Penal a fost modificat, fiind prevăzute pedepse cu închisoarea până la 25 de ani pentru ”crima de uneltire contra ordinii sociale” sau chiar moartea dacă fapta prezenta ”pericol deosebit”. Aceste prevederi au fost aplicate și în cazul țăranilor de la Suraia. Pedeapsa pentru actele de teroare era moartea, dar autoritățile au dorit să-și arate clemența. Se scotea în evidență gravitatea faptei, se prezenta pedeapsa pe care legea o prevedea pentru atare faptă și apoi se prezenta ”generozitatea” regimului, care dădea pedepse minime. Raportate la pedeapsa cu moartea, celelalte pedepse păreau cu mult mai ușoare.
Fiind acuzați de ”acte de teroare”, țăranii din Suraia au fost tratați, cât au fost închiși, ca teroriști care-au vrut să dărâme guvernul, cum le spuseseră anchetatorii.
Ducându-și zilele, ani la rând, în aceeași încăpere, deținuții au înțeles că nu pot supraviețui decât dacă ceea ce este uman în ei depășește ceea ce este doar fiziologic. Pentru supraviețuire, în condiții extreme, relațiile pe care ți le creezi cu ceilalți deținuți, cu doctorii, cu bucătarul sunt esențiale. La fel și prietenia.
Datorită condițiilor din închisoare sau din colonii un bărbat putea să scadă în greutate și să ajungă la 30 de kg. Mâncarea era puțină și inconsistentă:
Pe lângă hrana inconsistentă și insuficientă și celelalte condiții urmăreau exterminarea deținuților. La Galați, cât au stat în beciurile Securității, deținuții aveau apă pe jos în celulă. Încălțămintea le-a putrezit și pielea de pe talpa piciorului se încrețise.
Cei care-au fost duși în coloniile de muncă din Balta Brăilei, au fost cazați în barăci de stuf presat. De la baracă la locul de muncă parcurgeau aproximat unul-doi kilometru pe vânt, ploaie sau ninsoare. Săpau și cărau pământ cu roaba în condiții de malnutriție, tăiau stuf pe gheață iarna sau erau duși la munci agricole. Fiind țărani tineri, obișnuiți cu munca au reușit să scape cu viață. Pe de altă parte, au căutat și diferite strategii care să le asigure supraviețuirea.
Jocurile de table improvizate sau de zaruri erau metode de ocupare a timpului liber și de păstrare a sănătății mintale. O altă bucurie a fost întâlnirea cu Dumnezeu pentru cei care-au avut șansa să aibă în celulă un preot cu har, cum era părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Vladimirești.
Eliberarea a venit odată cu decretele 767/1963, 176 și 411/1964, date de conducerea PCR prin care toți deținuții politici au fost eliberați. Nu era o inițiativă proprie a comuniștilor români, ci un model preluat tot din URSS.
Când au ajuns la Focșani, deținuții au fost ținuți câteva zile acolo, hrăniți bine și instruiți, strategie perversă de captare a bunăvoinței.
Când au venit acasă, pământurile pentru care se revoltaseră și suferiseră în închisori fuseseră luate la colectiv. Unii dintre ei nu s-au trecut la colectiv și au avut de suferit alte persecuții.
Pământurile luate la colectiv au fost retrocedate țăranilor după 1990, dar nu în totalitate. Unii mai au, încă, de primit pământ. Colectivizarea făcută cu forța în cei 13 ani, are urmări care urcă până-n prezent. Decolectivizarea de după 1989 a adus alte probleme, conflicte și procese cu vecinii, cu rudele sau cu autoritățile. Relațiile dintre săteni, perturbate prin procesul de colectivizare se așezaseră între timp. Decolectivizarea le-a perturbat din nou.
Cei treisprezece arestați din Suraia:
- SAVA A. PARTENE , condamnat la 25 de ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- CRĂCIUN I. CONSTANTIN, zis UNGHIE, condamnat la 20 de ani muncă silnică și 6 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- DOGARU Gh. VASILE, zis BIRCHE, condamnat la 20 de ani muncă silnică și 6 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- SLAVU I. PAVEL, zis CUCU, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- MARIN I. GHEORGHE, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- JOGHIU I. VASILE , condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- NECULIȚĂ T. VASILE, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- MUNTEANU GH. NICOLAE, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- HĂRĂBOR V. GHIȚĂ, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- PORUMBOIU M. GHEORGHE, zis CIOATĂ, condamnat la 18 de ani muncă silnică și 6 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- MARIN P. APOSTU zis TITI, condamnat la 10 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- BUDU COSTICĂ, condamnat la 10 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
- PETCU GH. VLAD zis STROIA, condamnat la 10 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare
Texte extrase din articolul scris de prof Camelia Sandu publicat în revista Historia
Camelia Sandu este profesoară la Școala Gimnazială Suraia
VIDEO | «Suferințele colectivizării» - documentar despre revolta din Suraia
Duminică, 26 noiembrie 2017, ora 13:00, la Școala Gimnazială Suraia, a fost lansat filmul documentar ”Suferințele colectivizării”, realizat de profesoara Camelia Sandu cu sprijinul Primăriei și Consiliului local Suraia. Filmul are ca temă centrală revolta din Suraia împotriva colectivizării din anul 1957 .
Filmul a fost realizat cu sprijinul jurnalistului Aurelian Ivan și încearcă să reconstituie memoria unor fapte peste care se așează prea ușor uitarea.
Note:
1. Gh. Iancu, Virgiliu Ţârău, Ottmar Trașcă, Colectivizarea agriculturii în România. Acte legislative (1945-1962), Presa universitară clujeană, Colecția „Biblioteca Historica” a BCU „L. Blaga”, Cluj-Napoca, 2000, p.XXVII..
2. DJVAN, fond Primăria Suraia, dosar 8/1949, f.198.
3. DJVAN, fond Primăria Suraia, dosar 3/1949, f.49.
4. DJVAN, fond Primăria Suraia, dosar 1/1948, f 118.
5. DJVAN, fond Primăria Suraia, dosar 18/1957, f. 10.
Articol republicat în Ziarul de Vrancea
Prima publicare 28 noiembrie 2017
