Cum se distra tineretul focșănean pe vremuri | Bal la clubul muncitoresc ”Locomotiva” cu ”Orchestra Ridiche”
Cine mai ştie astăzi cum se distra tineretul focșenean cam prin anii 50!? Astăzi toate oraşele, orăşelele, târgurile şi chiar comunele sunt „utilate” cu discoteci sau „cluburi” care mai de care mai simandicoase sau mai „arţăgoase muzical”, agrementate, evident, şi cu diverse băuturi provocatoare de euforice manifestări. În acei trecuţi ani când se punea mare preţ pe educaţia „omului nou”, deci şi pe aceea a „tineretului nou”, posibilităţile noastre (a generației anilor 50) de distracţie erau foarte limitate: dacă erai elev, atunci aveai voie să participi la „reuniunile tovărăşeşti” care se organizau în şcoli sau licee, dar numai sub obligatoria prezenţă a unor profesori care urmăreau „cu vigilență” ca tineretul să nu aibă ieşiri „necorespunzătoare”, să asculte numai o muzică „corespunzătoare” , să danseze „corespunzător”, să nu aibe abateri de la disciplina şcolară, etc, etc, etc.
Luna iunie este, de regulă, luna schimbului de generații: o generație își încheie studiile generale, o alta îi ia locul. Fiecare vine/pleacă, cu amintirile sau speranțele ei. Generația mea (aceea a anilor 50) ne-am încheiat prima etapă cu ”examenul de maturitate” cu care absolveam cele zece clase de acumulare de deșteptăciune . Am fost, cred, ultima generație cu zece clase de liceu (eram deștepți foc, ce mai!), după modelul sovietic. Fiind în ultimul an de ”școală medie” (”Școala Medie ”Unirea” / S.M.U.), deci, ceva mai măricei, aveam și noi ”libertatea” de a ne duce la un film, la o cofetărie, puteam participa la activități pentru tineret gen ”Joia tiuneretului” sau la activitățile (strict controlate și supravegheate) organizate la vreun club muncitoresc, la Casa de cultură, sau la Casa armatei (unde se intra doar cu invitație) unde, după o conferință ”tematică”, putea rula un film și se putea bea limonadă sau consuma celebrul....”Mentosan”. Ce vremuri, ce vremuri!
Dar, aveam și noi ”scăpările noastre”. Una dintre acestea (și cea mai căutată) era Balul de la ”Locomotiva” unde, de obicei, cânta Orchestra Ridiche”
Parcă vă văd cum vă ridicaţi sprincenele a mirare citind acest titlu: „cum adică...la „Locomotiva!?” Şi ce-i cu...orchestra..Ridiche!?”.
Dacă n-aţi prins acele vremuri (şi, cu siguranţă nu le-aţi prins, fiindcă altfel nu v-aţi mai mira!) nu ştiţi cum ne distram noi tinerii prin anii 50-60 în Focșanii acelor ani, adică într-un orăşel de provincie care avea drept opţiuni pentru distracţie 2 cinematografe (mici) unde rulau, în majoritate, filme sovietice şi...reuniunile tovărăşeşti organizate potrivit normelor educaţiei tineretului muncitor adică pe baza unor vigilente controale şi supravengheri pentru ca, nu cumva, imoralitatea burghezo-moşierimii să-şi pună stăpânire pe fragedele conştiinţe ale tineretului. Ei bine, cam despre asta este vorba.
Undeva, la unul din capetele Străzii Mari, (la intersecția cu strada Ștefan cel Mare) se afla o clădire importantă ce fusese, cândva, sediul unei bănci care, în zilele noii orânduiri, a fost desfiinţată iar spaţiul ei a devenit...Club pentru tineretul muncitor din oraş. Cum un club, ca orice instituţie respectabilă care se ocupa de educaţia muncitorească a tineretului trebuia să poarte un nume adecvat misiunii sale, a fost botezat (ei nu, fără „Botezat” căci e cuvânt burghez!), a fost denumit.... „Clubul Locomotiva”. E de presupus că un tovarăş cu funcţii de răspundere şi înaltă conştiinţă muncitoreasca a făcut această propunere constructivă care reflecta importanţa pe care o avea, în noua societate, clasa muncitoare ceferistă şi că, propunerea a fost aprobată în unanimitate, ba chiar peste şi cu aplauze entuziaste. Aşa s-a născut „Locomotiva”, clubul în care, de obicei în zilele de sâmbătă, se organizau baluri.
Cu mâna pe inimă trebuie să recunosc acum că, la vremea respectivă „Locomotiva” devenise principalul loc de distracţie pentru noi, tinerii, în zilele de sâmbătă seara când la acele vremi alte distracţii nu prea existau (tinerii de astăzi care asaltează discotecile se vor minuna aflând de aceste realitărţi, dar asta era!). Cum am spus, mai exista un cinematograf mic, „Muncitorul” (fost „înainte de...” „Luxor”) unde putea vedea îndeosebi filme ruseşti cu colhoznici care strângeu, în joc şi veselie, recoltele covârşitoare din colhozurile patriei (să moară de ciudă ţărănimea din România că nu trăia în colhozuri!) şi eroi ai clasei muncitoare care ”spărgeau” norme după norme pe şantiere patriei, sau (eveniment!) câte un film italian din seria „realismului” (în care ţi se arăta cât de exploataţi erau bieţii italieni sau francezi de către capitaliştii hapsâni) sau, în cel mai fericit caz, filme cu Stan şi Bran la care era întotdeauna coadă la bilete. Sau celebrul film ”Vagabondul” care a scos din minți lumea cu a sa melodie (”Avaramu....AAAA...Avaramu...”), despre actorul sau principal – Raj Kapoor -, spunându-se, în glumă, că... s-a îmbogățit jucând rolul...săracului. Aşa că „Locomotiva” a reprezentat, pentru noi, tinerii acelor vremuri, aproape singurul loc unde puteam să „ne destrăbălăm” dansând pe muzică, pe atunci, modernă. Ei bine, această muzică, ( pe atunci modernă) ne era asigurată de orchestra Ridiche.
Sună ciudat, dar în acei ani orchestra Ridiche era cea mai selectă din oraş. Cine erau aceştia? Era constituită din trei fraţi: Sandu Ridiche („Nea Sandu”, cum îi spuneam noi, tinerii), la acordeon, Rodica, la baterie şi Ion, fratele mai mic, la contrabas. Proveneau dintr-o orchestră de lăutari şi ea, renumită la vremea ei. „Nea Sandu” (care nu era un lăutar „după ureche” ci era ”notist”, cânta după partituri) era, ceea ce se cheamă, „un bărbat bine”: de talie medie, cu faţa smeadă ca toţi cei din breasla lui, întotdeauna îmbrăcat impecabil - camaşa albă, cravata asortataă la costum, pantalonii la dungă, pantofii cu lustru- şi totul, după ultima modă, dar nu excesiv fiindcă te luau la ochi tovarăşii cu educaţia şi o cam încurcai. Acest mod de a se prezenta în societate, dar şi felul foarte politicos şi respectuos de a vorbi, au făcut ca „Nea Sandu” să fie invitat la fel de fel de evenimente – fie de familie, fie publice – pentru a asigura ambianţa muzicală. Evita, pe cât posibil, nunţile şi cumetriile de la ţară sau din familiile pe care le considera a fi sub exigenţele sale muzicale. Era deci, una din figurile „de societate” ale urbei. Când pe afişe apărea anunţul „Bal la Locomotiva. Cântă orchestra Ridiche”, puteai să fii sigur că salonul de dans va fi arhiplin. Şi asta nu numai datorită imaginii sale publice cât poate, mai ales, că Nea Sandu venea întotdeauna cu cele mai noi hituri.
Într-o vreme în care la radio nu auzeai decât cântece „cu tematică” iar în muzica uşoară se cânta „Ilenuţa tractorista”,”Marinică, zis codaşul” sau „Cântecul şoferului”, ceea ce ne aducea Nea Sandu erau, pentru noi, tinerii, cam ceea ce a fost pentru generaţiile moderne muzica Beatlesi-lor, a lui Adamo sau Mireille Mathieu. La noi, erau la modă. „Trio Grigoriu”, Nicu Stoenescu şi soţia sa, Dorina Drăghici, Aida Moga, Constantin Drăghici şi alţii care se străduiau, pe cât le permiteau vremurile, să fie mai în pas cu timpurile dar şi ei, săracii...De unde făcea rost Nea Sandu de asemenea hituri („decadente”) numai el ştia, fiindcă sigur, nu de la radio. Ştia el cum să-şi facă repertoriul ca să nu atragă atenţia: după un „Mambo italiano” băga ceva românesc mai de doamne-ajută, sau ceva sovietic, suportabil. Iar noi ne dedam „desfrâului” (aşa ni se prezentau, la lecţiile de educaţie patriotică, manifestările care nu ţineau de programele stricte ale educaţiei patriotic-muncitoreşti) lăsând „conştiinţa” la uşa de intrare de la „Locomotiva”.
„Tovarăşe malagambist!”
Era vremea când la „Teatrul de satiră şi umor” din Bucureşti (azi, teatrul ConstantinTănase) se bucura de o mare faimă talentatul baterist Sergiu Malagamba (într-o traducere aproximativă ar însemna, din italiană, „Picior rău”, sau „Picior mare”), nu numai prin virtuozităţile sale de baterist (când avea solo-uri de baterie, se ridicau sălile în picioare) ci şi prin moda pe care o lansase: hainele în carouri, cu umerii lăsaţi, pantofii cu talpa foarte groasă (”crep” sau croite din anvelope de maşină ajustate), culori vii ale cămăşilor etc, ceea ce a născut şi epitetul de „malagambist” epitet care, odată pus, îţi atrăgea oprobiul conştiinţelor înalte, muncitoreşti, ale noii societăţi. Deveneai subiectul caricaturilor din „Urzica”, al scheciurilor de la radio sau al scenetelor brigăzilor artistice muncitoreşti din fabrici şi uzine. Cum nu era voie să te adresezi cu „Domnule”,în şedinţele de condamnare a „apucăturilor burgheze de tip malagamabist” tovarăşii din prezidium-ul şedinţelor destinate a condamna „vechile racile burghezo-moşiereşti” te arătau cu degetul reproşndu-ţi cu vehemenţă: „tovarăşe malagambist, crezi că aşa se poartă tineretul clasei muncitoare?”
Ei bine, la „Locomotiva” scăpam şi noi de „normele” şi „modelele” pe care ni le prezentau filmele sau ziarele destinate educaţiei tineretului. N-aveam conşiinţă muncitorească, asta e!. Dansam în draci după cele mai noi mode sau „hituri”: mambo, samba, fox-trott, rumba şi alte melodii „destrăbălate”, pe care Nea Sandu le înregistra cine ştie de pe unde auzite. Şi mai era ceva: Nea Sandu îi mai lăsa, din când în când, pe unii cu vădit talent, să îl acompanieze, fie la baterie fie la contrabas. La baterie era recunoscut un anume „Costel balamuc” (!) un tânăr cam zăpcit de felul lui (pe vremea aceea avea vreo 19 ani) care bătea ăsta o baterie în stilul lui Sergiu Malagamba de „rupea” sala.. Ii lăsa Nea Sandu pauze pentru „solo” de ne înnebunea pe toţi. Ţin minte că odată, într-o astfel de dezlănţuire, pur şi simplu a rupt beţele de la bateria Rodicăi de era să rămânem fără muzică. Noroc că fata avea întotdeauna o pereche de beţe de rezervă şi s-a salvat situaţia. Acest „Costel balamuc” (habar n-am cum îl chema în realitate) a ajuns, peste câţiva ani, un foarte căuat baterist la teatrele muzicale din ţară. La fel s-a întâmplat şi cu un coleg de liceu, Mihăiţă, excelent acordeonist (pe vremea aceea, acordeonul era instrumentul la modă care „ţinea” orchestra, chitara se afla rar în orchestre !) care, nu de puţine ori, venea cu scula lui de acasă şi făceau, cu Nea Sandu, un duet de duduia sala de aplauze. Spectacol, nu alta. Şi el a ajuns într-o mare orchestră din Bucureşti.
Astea erau „discotecile” noastre din anii 50-60. Înţeleagă cititorul de ce orchestra Ridiche era foarte căutată de noi, tinerii, din târgul de provincie, iar Nea Sandu devenise un fel de idol muzical. El ne crea, în cele câteva ore de la „Bal”, atmosfera acelor „escapade” în care scăpam de rigiditatea modelelor de educaţie croite după tiparele programelor utemiste ale formării „tânărului nou”.
Astăzi „Locomotiva” nu mai există: a fost demolată odată cu modernizarea centrului. Pentru cei din generaţia mea „Locomotiva” şi „Orchestra Ridiche” au însemnat
gura de aer proaspăt într-o societate închisă între pereţii unei zidiri în care nu te puteai mişca decât foarte limitat şi...cu multe riscuri privind „abaterea de la morala proletară”.
P.S. Cu ceva mai mulţi ani în urmă, am avut întâlnirea promoţiei de absolvenţi de liceu din anii respectivi. Unul dintre organizatori a avut inspiraţia să-l caute şi să-l invite la masa festivă şi pe Nea Sandu. Albit şi cu vederea slabă el a răspuns invitaţiei noastre cerându-şi scuze pentru fizicul atins de vârstă. A ţinut totuşi să vină cu bunul său prieten, acordeonul şi să ne aducă aminte de melodile care ne-au încântat tinereţea. A fost un moment de amintiri, de retrăiri ale anilor tinereţii care, pe toţi, ne-a bucurat dar ne-a şi emoţionat...până la lacrimi. Cum au trecut anii!....
SUCCES GENERAȚIEI 2022!
Victor Simion
