Astăzi despre: Primul Război Mondial
1914: Izbucnirea primului război mondial: Germania invadează Belgia; ca răspuns, Marea Britanie declară război Germaniei. Statele Unite își proclamă neutralitatea.
Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale.
Cronologic, evenimentele s-au desfășurat astfel:
- în 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran, Serbiei - considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914);
- în 30 iulie 1914, Rusia, susținând Serbia, decretează mobilizarea generală;
- în replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război Rusiei și, apoi, o zi mai târziu, la 3 august 1914, Franței;
- la 4 august 1914 Germania a invadat Belgia, iar Anglia și dominioanele sale au declarat război Germaniei (5 august 1914); la rândul său, Austro-Ungaria declară război Rusiei (6 august 1914), iar Serbia, Germaniei (6 august 1914);
- Franța declară război Austro-Ungariei (11 august 1914), urmată de Anglia (12 august 1914);
- la 23 august 1914, Japonia declară război Germaniei (prin acest act, conflictul european devine mondial);
- Turcia declară, la 12 noiembrie 1914, război Triplei Înțelegeri;
- în 23 mai 1915 Italia declară război Austro-Ungariei;
- în 27 august 1916 România a intrat în război alături de Antantă (Tripla Înțelegere), iar la 6 aprilie 1917 și Statele Unite ale Americii intră în război împotriva Puterilor Centrale.
- În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de armistițiu și, astfel, la ora 11.00 dimineața, războiul a luat sfârșit. Combatanții războiului au fost Antanta și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de mare de militari și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de luptă. În final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face și mai multe victime.
„Toate statele care au intrat în Primul Război Mondial au avut fiecare interesele lor, fără să se gândească la consecințe, care s-au soldat cu 10.000.000 de morți. Generalul Lyautey, rezident general al Franței în Maroc declara: "Sunt complet nebuni! Un război între europeni înseamnă un război civil, cea mai monumentală tâmpenie pe care lumea a făcut-o vreodată".”
—"Larousse", "Istoria lumii de la origini până în anul 2000", ed.Olimp.București, 2000, p. 499
O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranșeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la granița cu Elveția. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului, din cauza lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru aprovizionarea armatelor – și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).
Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială a secolului XIX-lea se traduce în creșterea puterii distructive a armelor și în diversificarea modalităților de atac aflate la dispoziția generalilor din acea epocă. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie, iar în jur de 7.3% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea Război Mondial procentul acestora va fi de 50%.
Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.
Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire, ulterior, revoluții comuniste în diferite țări, precum China sau Cuba. În Est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.
Cauze
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă [5] a provinciei de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Cauze și responsabilități
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor dreptul la auto-determinare.[6][7] Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.[8] La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.[9]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua.[10] Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare.[11] De altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare.[12] În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.[13]
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei[necesită citare] nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.
1914: Primele bătălii
Mobilizare și chemarea la arme
În ziua de de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.
La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare (solidarā cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.
La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult inferioare.[14]
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din British Expeditionary Force. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza distanțelor mari, se desfășura lent.
Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”, așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.
La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele considera că are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin politica ei expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială.[15]
Frontul de Vest
Violarea neutralității Belgiei de către Germania
Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o bună capacitate de apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație, generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august, germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar germanii au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a a rămas la comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu burii), au contraatacat și au silit trupele germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe la câteva divizii pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai avea forțele necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra capitalei franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest.[16]
Marna
Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind flancul drept al armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite sectoare ale frontului și a format o nouă armată (a VI-a), condusă de generalul Maunoury, pe care a concentrat-o în zona Parisului, a cărei garnizoană era alcătuită din localnici. La 1 septembrie, această armată reunea 11 divizii, având misiunea de a ataca din flanc, atunci când condițiile vor fi favorabile, armata germană care înainta prin marș .
La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele două extremități ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite reluarea ofensivei. A doua zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I germane al cărui flanc defensiv era insuficient, ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă pentru un contraatac francez. Joffre avea în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni, comandantul trupelor concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură, urma să împingă atacul la nord de râu. Bătălia avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au luat măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul britanic avea să reia ofensiva. În seara zilei de 4 septembrie, la ora 22, s-a dat ordinul general de atacare a Armatei I germane. Între timp, Moltke, înștiințat de concentrarea forțelor franceze în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl amenința dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și continue înaintarea și a ordonat celor două armate din aripa dreaptă, comandate de Kluck și Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea forma imediat, căci cea mai mare parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury erau gata de atac la nord de râul Marna.
În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma întăririlor provenite din trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai numeroasă decât cea germană. Antanta avea toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi, cele două armate germane de linie aveau 30 de divizii în fața a 19 divizii franco-britanice, acum nu mai dispuneau decât de 20, pe când Antanta avea 30 de divizii. Cele două armate germane au trimis patru divizii în fața Anversului, fortificație în cadrul sistemului belgian, lăsând trei divizii în fața Maubeugeului pentru a-l asedia. La 26 august au pus la dispoziția Marelui Cartier General alte patru divizii, care au fost trimise spre Prusia Orientală să întărească forțele amplasate acolo pe 29 august. Armatele germane ar fi putut primi întăriri scoase în cadrul unităților din Lorena. Moltke a ignorat deplasările de forțe efectuate de Joffre până pe 4 septembrie și nu a luat nicio inițiativă în această privință. Fiind sigur pe el că înfrângerea francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără să anticipeze ceea ce va urma. În după-amiaza zilei de 5 septembrie, a început marea bătălie pe înălțimile de la vest de Ourcq, unde armata lui Maunoury a atacat flancul de apărare al armatei lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au amplasat în sector, folosind orice mijloc de transport, inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de urgențǎ pentru transferul trupelor de rezervǎ. Beneficiind de avantaj, Joffre a coordonat un atac masiv. În 7 septembrie, britanicii și francezii s-au infiltrat în sectorul mai puțin apǎrat al frontului german, la joncțiunea dintre Armata I cu Armata II, amenințând divizarea trupelor germane.
Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind deschisă în regiunea Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin înaintarea în linie a unui corp de armată scos cu trei zile mai devreme de pe frontul din Lorena. În partea de vest a frontului, armatele franceze și corpul britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate germane din flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a para atacul lui Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin era apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o busculadă. Cei doi generali germani nu ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune viguroasă a celor două extremități ale frontului de luptă să obțină victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck a încercat să învăluie prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă, traversând mlaștinile de la Saint-Gond și atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice. În 8 septembrie, linia Petit-Morin a fost străpunsă, Armata a VI-a franceză era gata să cedeze, fiind salvată de 6000 de rezerviști, prin intermediul unei coloane de taxiuri rechizționate în Paris.
Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a, din flancul stâng. Generalul Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow și von Kluck să se retragă. Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei l-a obligat pe Moltke să înceteze ofensiva din Lorena și să readucă în prima linie armatele din centru. Retragerea germană le-a permis armatelor Antantei să traverseze Marna lent, acoperind însă doar 20 km în prima zi. Armata lui von Kluck a făcut joncțiunea cu armata lui von Bulow pe valea râului Aisne. În timpul după-amiezii, britanicii au traversat Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți de Armatele franceze V și VI și, astfel, francezii obțin victoria. La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din Argonne, de la Meusa superioară până la Grand-Couronne de Nancy, germanii atacau spre sud și de la est la vest linia frontului de la Moselle și Meurthe pentru a încercui frontul francez de la Verdun.
La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul front german a cedat. Francezii au suferit pierderi de 250 000 de soldați. Pierderile britanice se ridicau la peste 12 700. Ordinul de urmărire lansat de Joffre nu a putut fi, însă, executat, din cauză că infanteria și cavaleria franceză erau epuizate, iar artileria nu avea muniție. Intrarea unei armate germane alcătuită din divizii din Lorena și trupele disponibile în urma capitulării Maubeugeului au oprit urmărirea francezilor pe linia râului Aisne. Comandanții șefi s-au grăbit să desfășoare frontul de luptă în direcția nord-vest și, apoi, spre nord, efectuând o manevră de deplasare laterală a trupelor. Era o cursă spre mare. La sud de Amiens, Joffre a amplasat o nouă armată, dar care a fost respinsă pe 25 septembrie pe Somme. A lansat, între Arras și Bethne, noi forțe, dar fără succes. A pregătit o altă ofensivă în regiunea Lille, cu diviziile belgiene care evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe Moltke, reluând ofensiva pentru a ajunge la porturile de pe țărmul mării, la Pas-de-Calais, al cărui control îi permitea să amenințe în mod direct Anglia, împiedicând debarcarea de noi trupe britanice. A respins 5 corpuri de armată formate din noi recruți și voluntari. În 18 octombrie, a ordonat atacarea frontului de pe Yser, unde trupele belgiene s-au stabilit cu dificultate. Timp de trei săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri la Dixmude, la Ypres și la Messines. Belgienii au deschis ecluzele de la Nieuport și au inundat Yser. Tactica de învăluire era imposibilă. De la mare la frontieră elvețiană s-a stabilit un front continuu. Operațiunea care trebuia să fie încheiată în șase săptămâni a durat câteva luni, astfel, comandamentul german a trebuit să-și recunoască eșecul. La rezultat au contribuit decisiv și rușii. Comandamentul rus a intrat cu una dintre armatele sale în Prusia orientală, în timp ce Moltke a fost constrâns să retragă patru divizii din teatrul principal de operațiuni și să le trimită pe frontul estic. Ofensiva rusă a facilitat victoria Antantei de pe Marna. Însă rușii au fost învinși la Tannenberg. Pe bucla de pe Vistula, rușii, germanii și austriecii au lansat treptat manevre de învăluire, fără a obține un avantaj. Chiar și așa, victoria obținută în Bătălia de pe Marna a arătat că germanii puteau fi împiedicați de Antanta să obțină o victorie rapidă și decisivă. Dar era evident că războiul era pe departe de a se încheia, germanii având destule forțe pentru a atacă. Sloganul soldaților britanici „acasă înainte de Crăciun” a ajuns o glumă proastă, de umor negru.
Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de Marna, de-a lungul unui front de 260 km, fiind susținută de o armată alcătuită din rămășițele decimate pe front. Rezistența belgiană a permis redesfășurarea franceză pe frontul de-a lungul râului Meuse, iar guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux. Întrucât germanii erau epuizați, obiectivul principal al trupelor franceze era oprirea înaintării forțelor inamice asupra Parisului, prin atacarea lor pe flancuri. Între 5-13 septembrie, contraofensiva lansată de Joseph Galieni a avut succes, francezii aruncând în luptă toate resursele pentru a-și salva capitala și, astfel, printr-o serie de contraatacuri au spart frontul german. Din momentul înfrângerii de pe Marna, deși germanii au obținut o zona industrială bogată în materii prime, frontul de vest a fost stabilizat pe linia de la Marea Nordului la Munții Vosgi. Se vor săpa tranșee la câteva sute de metri unul de celălalt de-a lungul a două linii paralele, de la Ostende la Noyon, la punctul fortificat de la Verdun, la Nancy, menținându-și pozițiile până în 1918.
Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control francez, care puteau fi, în continuare, aprovizionați de Marea Britanie. Corpul Expediționar Britanic, redus la număr, s-a călit în luptǎ și, astfel, diviziile britanice, bine antrenate și dotate cu artilerie, au obținut o victorie tactică la Neuve Chapelle și Loos împotriva diviziilor germane. Însă, relațiile dintre comandamentul francez și cel britanic erau proaste.[17]
Armistițiul de Crăciun.
Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva cu un atac la nord, în Bătălia Flandrei, dar în luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză a pierdut în prima lună jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic, dislocat în Flandra, între 10-13 octombrie 1914, a înaintat pentru a-i încercui pe germani, aflați în deplasare după respingerea de pe Marna. Dar după o săptămână, britanicii s-au retras, drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al frontului occidental. Întrucât, dacă germanii ar fi reușit să-l ocupe, ei ar fi putut tăia retragerea britanicilor către Canalul Mânecii.
În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu orice preț controlul asupra orașului. Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în 22 noiembrie, germanii au obținut un avantaj strategic, ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia, dar planul de ocupare a orașului Ypres a eșuat și Germania realiza că avea de înfruntat un război îndelungat și extenuant. Mii de tineri studenți s-au înrolat, cu entuziasm, ca voluntari, fără instrucție militară adecvată, pentru a muri cu miile pe câmpurile de lupta din Flandra. Bătălia de la Ypres a fost redenumită „uciderea pruncilor”. În unele zone ale frontului, în ziua de Crăciun s-a stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi și germani au fraternizat, jucând fotbal, făcând schimb de chipiuri, decorații și țigări, făcând fotografii, fiind un scurt moment de răgaz pe „pământul nimănui”.[18][19]
Frontul de Est
Între zilele 17-22 august, armatele ruse comandate de Rennenkampf și Samsonov au atacat Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz să se retragă de pe poziția defensivă pe Vistula. Drept urmare, Comandamentul Suprem German îl înlocuiește cu generalii Hindenburg și Ludendorff, care, printr-o contraofensivă îndrăzneață, zdrobesc în cinci zile (26-30 august) armatele lui Samsonov și Rennenkampf la Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de la Tannenberg, a propus o schimbare radicală a planului strategic inițial, cu menținerea unei atitudini defensive pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă puternică împotriva Rusiei. Dar Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere austro-ungarilor la Leopolis (în română Liov) pe 8-12 septembrie. În urma acestei victorii, rușii au invadat Galiția și au pus presiune pe lanțul Carpaților, punctul cheie pentru intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un eșec și în campania din Serbia, fiind înfrânți, mai întâi, în Bătălia de la Țer și apoi de la Kolubara, unde s-a remarcat voievodul Radomir Putnik ca erou național. Deși în 6 noiembrie austro-ungarii ocupaseră Belgradul, înainte de Crăciun au fost alungați, suferind mari pierderi. Iarna geroasă din nord a stabilizat frontul în Est, oprind înaintarea germană, iar Austro-Ungaria și-a demonstrat lipsa de pregătire a armatei sale în Galiția și Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său german.
Tannenberg
Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze acțiunile pe Frontul de Est. Pe 17 august, Armata I a lui Rennenkampf și Armata II a lui Samsonov au primit ordinul de a invada Prusia Orientală din bazele militare din Polonia. Astfel, a fost deschis Frontul de Est. În zona aleasă pentru pătrundere, menținerea comunicațiilor erau dificile, iar drumurile și căile ferate principale nu erau modernizate de ruși pentru a împiedica eventuale atacuri germane. Samsonov a înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu intenția de a realiza joncțiunea cu armata generalului comandată de Paul von Rennenkampf care avansa dinspre nord-est. În fața ofensivei rusești, generalul Maximilian Prittwitz, comandantul armatei germane, le-a ordonat soldaților să se retragă.
A fost demis și înlocuit cu generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff, trimiși să-l confrunte pe Samsonov. Rușii au dat piept cu Armata VIII germană. Hindenburg și Luddendorff au primit planul de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură măreață care prevedea mobilizarea tuturor forțelor pentru atragerea Armatei II ruse într-o cursă. Cele două armate s-au ciocnit la 26 august 1914. Timp de o săptămâna, rușii, dispunând de superioritate numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat cu grosul armatei fără a-și asigura comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu Rennenkampf, care nu înțelegea ce se întâmplă.
Pe 29 august 1914 Samsonov a fost încercuit. A încercat să se retragă, dar a fost prins în capcană și majoritatea soldaților săi au fost capturați sau uciși. Din cei 150 000 de soldați ruși, doar 10 000 au scăpat. Samsonov, zdruncinat fiind, s-a sinucis, iar Reenenkampf s-e retras dincolo de frontiere. Germanii au pierdut doar 20 000 de soldați, luând ca prizonieri peste 92 0000 de ruși. Pe 30 august, Hindenburg a anunțat victoria germană.
Bătălia de la Tanneberg a fost un dezastru pentru Antanta, încât s-a interzis orice referire la această în presă britanică pentru a nu demoraliza populația, cenzura fiind o caracteristică a acestui război. Însă, totodată, captarea atenției germanilor de către ruși pe frontul de est a facilitat victoria franco-britanică pe Marna împotriva germanilor.[20]
Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră germană în largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare britanice scufundă cele germane.
În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august, Imperiul Otoman își arătase intențiile când două crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au fost achiziționate de guvernul turc pentru a înlocui unitățile navale comandate unor șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai târziu, deschizându-se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezmembrarea Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul persan, în noiembrie 1914, anexează Ciprul, im timp ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra.
În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez, britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic. Flota britanică nu reușește însă să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane susținute de submarinele și aprovizionările germane.
1915: Războiul de poziții
Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive. Nu se mai efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau pozițiile.
Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care recurgea la organizarea unei poziții defensive și amplasarea unor obstacole, ca rețeaua de sârmă ghimpată, putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere împotriva focurilor de mitraliere săpând tranșee și adăposturi. Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare permanentă. Frontul era rapid dotat. Era constituit din două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia între 3–4 km, devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin puncte de rezistență ale căror apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice dacă își consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai dificilă de efectuat. Pentru un asalt de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i asigura trecerea, atunci când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu aveau timpul necesar să-și părăsească adăpostul.
Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au supus adăposturile la proba obuzelor ușoare.Tirul artileriei de campanie nu era adaptat pentru distrugerea rețelei de sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele și crearea unei artilerii de tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir curbat. Armamentul infanteriei nu era adaptat noilor condiții de lupta. Grenadă de mâna era o armă indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee, aflat la mică distanță.
Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să fotografieze pozițiile adverse, să contribuie la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului inamic, să ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze depozitele de material și de muniții, convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi. Pentru o operațiune ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic. Astfel, pe durata războiului s-a desfășurat o largă cursa a înarmării. Se punea problema nu doar ruperii frontului advers, ci și străpungerii poziției.
Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre pozițiile care nu beneficiau de o organizare solidă. Înaltul Comandament german s-a decis să adopte o atitudine defensivă după experiență avută la Yser-Războiul de Poziții îi permitea să mențină frontul cu forțe reduse.
Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici în echipament. Pozițiile nu erau precum cele occidentale. Problema străpungerii era ușor soluționată pe frontul estic. Înaltul Comandament francez nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de războaie.
În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit ofensivă majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului 1914, Falkenhayn a început expediera către frontul estic cu noi efective disponibilizate de pe frontul vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef austriac, feldmareșalul Franz Conrad von Hotzendorf care se opunea planurilor germane. Succesele minore ale germanilor în regiunea Lacurilor Mazuriene corespundeau eșecului trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl predându-se rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul Comandament German și cel Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul problemei perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea să evite extinderea fronturilor și trebuia că Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cedării Treton și Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat major austriac, s-a opus și a argumentat că pe baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să cedeze Alsacia și Lorena Franței. Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul austro-ungar să colaboreze în condiții umilitoare.
Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii, Comandamentul șef al armatelor germane , Hindenburg și Ludendorff, șeful cartierului sau, sperau să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg și Ludendorff au lansat ofensivă asupra Poloniei, în sectorul Gorlice-Tarnow.
Pe 2 mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul atac. La 6 mai, pe întreg frontul, rușii s-au retras, scăpând de învăluire, restabilindu-se pe linia San-Nistru. Până în toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150 000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți sau sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele Puterilor Centrale care au ocupat Przemysl și Lumberg, în două luni, Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.
Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse care dețineau o buclă de pe Vistula, la vest de Varșovia, prin două acțiuni simultane: una dirijată de la nord la sud, pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la sud la nord, pe cursul mijlociu al Vistulei, către Ivangorod. Pe 13 iulie, Puterile Centrale obțin un succes tactic. Armatele ruse au scăpat din nou de învăluire, printr-o retragere rapidă. Varșovia și fortăreața de la Novogeorgievsk au fost abandonate, Polonia fiind cucerită de Puterile Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel de-al treilea atac în extremitatea septentrională a frontului pe linia Niemen. În șase săptămâni, trupele germane obțin Kovno, Vilno și ajung pe linia Berezina. Lituania a fost ocupată de Puterile Centrale. Comandamentul lansează un atac desfășurat de cavalerie spre breșă liniei inamice de comunicație, dar este respinsă.
Armatele Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la Baltică la Nistru, în centrul frontului, avansând 150 km. Armata rusă a suferi în 5 luni pierderi enorme de 151 000 de soldați morți, 683 000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din efectivele combatante a fost pierdută. Rusia se află în imposibilitate de a mai lansa o altă operațiune militară pentru câteva luni. Puterile Centrale au străpuns liniile ruse pentru că nu erau solid organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se informase asupra concentrării trupelor, fără mijloace necesare de a se înarma, fiind grupate în masă, cu puști aflate în depozitele situate în spatele frontului, neavând nici rezerve generale și o rețea de cai ferate care să transporte trupele către punctele sensibile și prioritare.
Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre, recurgând doar la închiderea breșelor din frontul sau de lupta, fără a identifica punctele slabe ale adversarului.Totuși, armatele ruse au reușit să-și restabilească coeziunea pe un nou front.
Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum scoaterea inamicului rus din lupta căci forțele austro-ungare înfruntau un nou adversar: 37 de divizii de infanterie ale Italiei. Austro-Ungaria a fost constrânsă să formeze un nou front defensiv pe Corso și Isonzo. Forțele necesare au fost dislocate din rândurile forțelor angajate în Serbia. Frontul din Galiția a furnizat la rândul sau divizii. Armatele germane nu au avut mijloacele necesare de a elimina inamicul rus, căci Falkenhayn nu a acordat frontului estic întăririle cerute de Hindenburg. În octombrie 1915, cei doi comandanți își reproșau reciproc. Operațiunile pe frontul estic rus au fost suspendate căci Falkenhayn și-a îndreptat efortul asupra Serbiei, cucerind-o cu sprijinul Bulgariei în șase săptămâni.
Trupele franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9 mai în Artois, 25 septembrie în Champagne. Trupele italiene au atacat pe Carso în iulie, și sectorul Gorizia în octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zad
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
